Pride: o încercare perpetuă de a face pași împreună

de Carolina Vozian și Andy Andreea

Artă digitală de Irina Bako/Datejuice

Acest text face parte din seria de articole jurnalistice „AS REALITY UNFOLDS – O perspectivă feministă digitală asupra contemporaneității”, un proiect care promovează răspunsuri feministe asupra evenimentelor de actualitate și acoperă mai multe macro-arii de analiză: Socio-politică locală și din regiune, Socio-politică internațională, Literar-artistică și Pop-cultura Internetului.

***

Suntem prietene, scriitoare și persoane queer. Fiecare dintre noi am fost deja la aproape zece Pride-uri, timp în care am trecut prin foarte multe schimbări personale, politice, sociale, identitare. Am trecut prin job-uri nașpa și job-uri mai bune, prin iubiri și despărțiri, prin grupuri de stânga și destrămarea acestora, dar și reconfigurarea lor în alte constelații. Am construit familii alese cu persoane umane și non-umane, am trecut prin proiecte artistice personale și colective, prin propuneri de legi transfobe și referendumul homofob, printr-o pandemie despre care încă nu putem zice că s-a terminat, prin conștientizări politice și de gen, adânciri și transformări ale credințelor noastre. 

Ne-am propus să scriem acest articol împreună, ca să vorbim și să explorăm ce înseamnă Pride-ul pentru noi și cum vedem Pride-ul în contextul local. 

 

Andy Andreea, tu de ce crezi că e important să se întâmple Pride-ul? 

Primul Pride la care am fost a fost în 2015 și am participat la el ca persoană aliată. În 2021, am participat la primul meu Pride ca femeie trans. Știu că nu sunt singură și pe tot parcursul anului am alături de mine prietene, prietenx și prieteni. Luptăm împreună pentru aceleași lucruri, dar e emoționant și copleșitor să vezi la un loc mii de oameni pe străzile din București. 

Pride-ul este important pentru că este o ocazie să fim împreună, să luptăm pentru drepturile noastre, să ne celebrăm istoria și ce am reușit să facem până acum. E interesant cum acest spațiu devine, în același timp, și un spațiu al revoltei, dar și un spațiu al bucuriei. Ne revoltăm că suntem agresate și ucise, că unele dintre noi nu au o locuință, că avem cu greu acces la tratamente hormonale și nu toată lumea și le permite – nefiind decontate de stat, că trebuie să ne ascundem de părinți, familie, prieteni, la locul de muncă, că nu ne putem schimba actele cu ușurință ca să reflecte genurile noastre, că iubirea noastră nu poate fi recunoscută legal, că încă suntem discriminate. Și nu vrem toleranță și nu vrem nici să fim acceptate, vrem să fim noi fără să mai dăm sute de explicații și să luăm ce e al nostru și să construim o lume echitabilă pentru toatx. Dar Pride-ul este și bucurie, ne bucurăm că ocupăm străzile acestor orașe care nu ne vor, ne bucurăm că ne vedem unele pe alții și că suntem toate împreună, ne bucurăm că ne putem oferi un spațiu mai sigur și ne bucurăm că suntem pur și simplu.

Pride-ul este însă și doliu. Doliu pentru cele/cex/cei dintre noi care nu mai sunt. Anul acesta Iași Pride a fost dedicat memoriei a doua femei trans rome: Vasilica și Monalisa. Ele au murit în ultimul an, iar, ca de obicei, presa nu a vorbit despre ele cu respectul care li se cuvenea și a folosit relatări transfobe și senzaționaliste ca să adune vizualizări. Este important să ne amintim mereu de persoanele care sunt uitate de societate, dar și mai important este să luptăm alături de ele și să nu le lăsăm în urmă. 

 

Caro, tu de ce crezi că e important să se întâmple Pride-ul? 

Pe deoparte, pentru mine ideea unui mare marș cu mii de oameni pe 40 de grade e copleșitoare. Prefer adunări în grupuri mici, în spații aerisite. Deci, primul instinct ar fi să spun că nu e ceva ce îmi provoacă entuziasm. Dar suntem ființe ale contradicțiilor, așa că, pe de altă parte, mii de oameni pe străzile Bucureștiului care vor și cer o lume cu respect și demnitate pentru toate persoanele LGBTQIA+ este o imagine care îmi provoacă foarte mult entuziasm. 

Am fost, în urmă cu 9 ani, la un marș cu mai puțin de o mie de oameni în București, primul meu Pride; și la un marș cu vreo 50 de oameni în Chișinău, cel din urmă fiind atacat, huiduit și terminat pe fugă, deci cu multe pericole, frică și adrenalină. Am fost, în urmă cu un an sau 2, la un marș cu 10 mii de oameni în București. De obicei nu mă interesează creșterea și progresul numeric prea mult, sunt mai adeptă a practicilor de a aprofunda lucruri/idei/valori, nu de a le multiplica neapărat. Însă, în cazul vizibilității, curajului și vulnerabilității comunităților LGBTQIA+ de a lupta pentru un loc sub soare care ar trebui să le revină de fapt și de drept în mod organic, lupte care au crescut impresionant în ultimii zece ani, nu pot să nu rămân emoționată și onorată. 

Dacă ar fi să aleg un singur motiv de ce e important, ar fi faptul că marșul poate fi o experiență reparatoare de bucurie queer, un loc unde, în timp real, sentimentele de frică, nesiguranță, alertă, pe care le trăiesc adesea persoanele LGBTQIA+, în spațiul public, se pot transforma live. Din simplul motiv că al tău corp este înconjurat de zeci, sute și mii de corpuri care ocupă străzile Bucureștiului, care sărbătoresc și protestează, care sunt multx și împreună, într-o mutualitate queer greu de descris sau imaginat, dar ușor de simțit când te afli acolo. Poate de aceea orice marș Pride, în special în locurile în care a fost obținut cu greu și se află într-un continuu statut fragil din cauza forțelor conservatoare, și unde încă nu este un festival hiper comercial vândut complet corporațiilor, este o mică utopie a prezentului, o mică ușiță spre un vis în care suntem libere și acasă în spațiile publice pe care le împărțim cu toții. 

 

Istoria și evoluția Pride locală

Primul festival din România dedicat drepturilor comunității LGBTQIA+ s-a numit GayFest și a avut loc în 2004, la doar 3 ani după dezincriminarea homosexualității. Relațiile dintre persoane de același sex (așa cum este formulat în lege) au fost incriminate în România pentru prima oară în 1937, de către regimul fascist care era la putere. În 1948 și 1957 legea respectivă a fost de două ori înăsprită de regimul socialist nou venit la putere, iar în 1968, în timpul regimului ceaușist a fost introdus articolul 200, care muta „infracțiunea homosexuală” din domeniul public în cel privat. Statul s-a folosit de acesta pentru a hărțui și șantaja multe persoane homosexuale. Deși regimul ceaușist a căzut în 1989, articolul 200 a rămas și a continuat să fie folosit ca un instrument de represiune împotriva persoanelor queer până în 2001, când a fost abrogat. Chiar în 1996, handbalista Mariana Cetiner a fost condamnată la închisoare pe baza articolului 200. 

Primul marș Pride din România a avut loc în 2005 și a fost organizat de Asociația Accept. Au participat aproximativ 850 de persoane. Inițial, cererea pentru marș a fost respinsă de Primăria Generală, ca să fie aprobată abia după intervenția președintelui de atunci, Traian Băsescu, și a Ministrei Justiției, Monica Macovei. Intervenția celor doi politicieni arată că autorităților nu le păsa de fapt de comunitatea LGBT, ci doar răspundeau la cerințele celor de la putere. În altă instanță, de-abia prezența ambasadorilor diferitelor state a convins Jandarmeria Română să asigure paza la marș. Au păzit, așadar, ambasadorii – un fapt care nu e surprinzător dacă ne uităm la istoria poliției, care a fost creată să apere clasele superioare și proprietatea privată (adesea aparținând respectivelor clase).

În mod ideal, utopic, ne-am dori o societate în care marșurile persoanelor queer nu trebuie să fie păzite de poliție ca să nu fie atacate de alți concetățeni. Ne-am dori o societate unde fiecare persoană este egal de importantă doar pentru că este. Și are dreptul la autodeterminare, fie că e de gen sau sexuală, la moduri diverse de a se asocia în ceea ce este numit „familie”, la o viață decentă din punct de vedere material, la acces la sănătate și educație gratuite și incluzive. 

La primele marșuri Pride din București, cele câteva sute de participanți au avut mult curaj și putere să iasă an după an în stradă, în pofida atacurilor violente din partea grupărilor fasciste și ultraconservatoare. Anul trecut, în 2022, Bucharest Pride a adunat mai mult de 15.000 de manifestanți. Treptat, marșuri Pride au început să se organize și în alte orașe din România, în afară de București.

Pentru primul Pride din Cluj-Napoca, din 2017, aprobarea primăriei a fost obținută cu greu, după 22 de cereri depuse de organizații non-guvernamentale și 15 zile de negocieri. Într-un final, marșul a avut loc și s-au adunat aproape 1000 de persoane. Cluj Pride continuă și în 2023, adunând peste 3000 de oameni și ocupând străzile Clujului cu protest și celebrare queer, pe ritmurile radicale ROR. Cluj Pride este organizat de Queer Sisterhood Cluj – Hilltop ORG și Asociația PRIDE România.  

În 2021, pe 1 octombrie a avut loc primul marș în Iași organizat de Rise OUT, precedat de mai multe evenimente dedicate comunității queer, ce au început încă de pe 10 septembrie. Și aici au avut loc proteste homofobe împotriva marșului. Mai mult, primarul municipiului Iași, Mihai Chirica, a criticat marșul că ar fi avut loc în timpul sărbătorilor religioase. Acum, Iași Pride a ajuns la al treilea marș, în 2023, unde au participat 1000 de persoane. 

În Timișoara, primul marș oficial are loc pe 2 iulie 2022, organizat de Identity.Education, sub numele de PrideTM. Începând cu 25 iunie, au avut loc evenimente pentru comunitatea LGBTQAI+. În 2023, a avut loc al doilea PrideTM, unde sute de oameni s-au adunat pe străzi. 

În Brașov, nu a avut loc încă un marș oficial în oraș, dar în fiecare an au loc în luna Pride evenimente organizate de [H]LGBTQ+UNITED Brașov, plus un Pride alternativ pe Tâmpa.

Pride-urile nu sunt doar marșurile pe străzile orașelor, ci conțin și multe alte evenimente adiacente pentru toată comunitatea LGBTQAI+. Astfel, în săptămânile Pride au loc concerte, petreceri, lansări de carte, discuții, proiecții de filme, piese de teatru, puncte de testare HIV, spectacole de drag, etc.. Aceste evenimente sunt importante pentru comunitate pentru că oferă un spațiu culturii queer, spațiu pe care (încă) nu îl are în societatea largă; pentru că oferă oportunități de muncă și promovare artistxlor queer; pentru că oferă modele culturale de reprezentare a identităților LGBTQIA+ care (încă) nu există în cultura generală; pentru că adună comunitatea la un loc să sărbătorească împreună și să trăiască sentimente de apartenență și de mândrie, sentimente cu potențial vindecător, antidot la alienarea, rușinea și frica internalizate ca urmare a oprimării și excluderii.

    

Scurtă istorie a drepturilor queer și evoluția Pride din regiune

Considerăm că este important să menționăm situația marșurilor Pride din țările vecine. Ni se pare important să facem asta, pentru că de multe ori ne raportăm la activismul din Statele Unite ale Americii și la luptele de acolo, datorită hegemoniei culturale vestice. Noi credem că eliberarea queer nu vine doar din Occident, ci are loc și în Estul Europei, în așa zise țări „necivilizate”.

Istoric vorbind, deși în România Socialistă relațiile dintre persoane de „același sex” erau interzise, aceste restricții erau specifice României și nu se întâmpla același lucru și în alte țări din fostul bloc sovietic. Bulgaria a legalizat homosexualitatea în 1968, Cehoslovacia a decriminalizat-o în 1962, iar Ungaria în 1961. Germania de Est a moștenit fosta lege nazistă care criminaliza relațiile homosexuale, abrogând-o în 1968. Același articol l-a moștenit și Germania de Vest, care l-a abrogat un an mai târziu. În Germania de Est, grupuri LGBT se puteau organiza autonom, deși nu fără dificultate, iar la finalul anilor 1980 chiar a existat o discotecă gay deținută de stat în Berlin. În Yugoslavia, în 1984, în Ljubljana a avut loc primul festival de cultură gay care a ținut șase zile, iar în 1987 au fost fondate și organizații gay și lesbiene. Deși, după revoluția bolșevică din 1917, relațiile între persoane de „același sex” au intrat în legalitate, în 1934 Uniunea Sovietică le-a recriminalizat din nou, rămânând așa până la dizolvarea ei, articolul 121 fiind abrogat de-abia în 1993. Alături de România, și în Albania relațiile homosexuale erau interzise. 

În Bulgaria, primul marș Sofia Pride s-a întâmplat pe 28 iunie 2008, dată aleasă simbolic, cu gândul la revoltele de la Stonewall din New York City. Pride-ul a avut loc la 40 de ani de la dezincriminarea relațiilor gay, pe 1 mai 1968, unde au participat în jur de 120 de persoane. Poliția a arestat în jur de 60 de persoane de extremă dreapta, care au atacat marșul și participantx. Totuși, Pride în Sofia (singura localitate din Bulgaria unde marșul are loc) a perseverat, și anul trecut s-au strâns pe străzile orașului mai mult de 15.000 participantx. 

În Republica Moldova, primul marș Pride s-a întâmplat în 2013 și a adunat în jur de 100 de manifestanți. Însă festivalul Moldova Pride, care până în 2016 s-a numit „Curcubeul peste Nistru”, a avut loc an de an, începând cu 2002, în urma eforturilor Centrului GenderDoc-M. Din 2005 până în 2013, toate cererile organizației pentru aprobarea unui marș Pride au fost refuzate de primăria capitalei Chișinău. În 2008, încercarea de a organiza totuși o demonstrație s-a soldat cu un atac violent din partea unor grupări ultraortodoxe și neofasciste asupra autobuzului cu persoanele care mergeau spre protestul spontan, una dintre întâmplările cu efect traumatizant asupra comunității queer din republică: „Eram înconjurați de mii de oameni, care încercau să spargă geamurile și să dea foc la autobuz. Printre ei erau și polițiști, care îi păzeau doar să nu ajungă prea departe. Până la urmă, ne-au dat drumul vii și nevătămați, dar speriați de-a binelea. Aveam atunci 32 de ani și mă pregăteam să mor. Mă uitam în ochii acelor oameni și-mi dădeam seama că ar fi în stare să ne ucidă”, își amintește Angelica Frolov, co-organizatoare Moldova Pride.

Din 2013, de la primul marș din Moldova, până în 2022, atacurile grupărilor ultraconservatoare, adesea susținute de politicieni și oficiali ai bisericii ortodoxe, au persisat. Însă, de asemenea, a crescut și participarea la marș, și acceptarea socială a comunității LGBTQIA+. În 2018, a avut loc primul marș Moldova Pride care a reușit să ajungă fără incidente la capătul traseului propus, în ciuda contramanifestanților. Iar în 2023, a avut loc primul marș Moldova Pride (mai) pașnic, unde au participat sute de oameni și nu a fost nevoie de coloane atât de blindate de polițiști ca în anii precedenți pentru a asigura protecția. Marșul s-a desfășurat în ritmul tobelor ROR.

Ucraina

În Ucraina, primul marș Pride s-a desfășurat în septembrie 2003, în Kiev, cu ocazia proiecției filmului Trembling Before G-d, o producție cinematografică despre iudaism și homosexualitate, care a strâns aproximativ 100 de persoane. Mai multe tentative de organizare a unui marș Pride au avut loc în 2012 și 2014, toate fiind anulate de către autorități. În 2016, după câteva încercări nesusținute de autorități în anii precedenți, are loc primul marș în Odesa, unde participă 50 de persoane. În 2019, se întâmplă primul marș în Kharkiv, unde participă 2000 de persoane și din nou au loc confruntări între forțele de ordine și grupări de extrema dreaptă. În 2021, KyivPride adună 7000 de persoane. După invazia Rusiei din 2022 și escaladarea războiului, KyivPride a fost ținut în Varșovia, Polonia. 

 

Serbia

Încercarea de a organiza un marș în Belgrad a început încă din 2001, când grupări de extrema dreaptă au atacat participantx. Autoritățile au oprit organizarea unui nou eveniment până în 2010, când istoria s-a repetat și 100 de persoane au fost rănite. De-abia în 2014, marșul a revenit sub numele de Belgrade Pride, în același an organizându-se în paralel și Belgrade Trans Pride. De atunci, marșuri au avut loc în fiecare an, exceptând anul de pandemie, 2020. În 2022, Belgrad este gazda Euro Pride, unde au celebrat peste 10.000 de persoane. 

 

Ungaria

Budapest Pride se întâmplă încă din 1997. Al 28-lea marș, din 2023, a strâns mii de oameni pe străzile capitalei, deși deasupra lor a planat incertitudinea situației comunității LGBTQAI+ din Ungaria. Legile din ultimii ani susținute de premierul de dreapta Viktor Orbán, similare cu cele din Rusia, interzic difuzarea materialelor ce includ relații dintre persoane de același sex și tranziții de gen către minorii sub 18 ani. Mai multe librării din țară au fost amendate cu sume mari pentru că au avut la vedere cărți cu personaje LGBT în categoriile pentru copii.

 

Cine ne este alături sau ce ne facem cu capitalismul curcubeu?  

De-a lungul anilor, una dintre problemele pe care o ridică grupările și persoanele queer de stânga este cea a pinkwashing-ului la Pride. Pinkwashing-ul, care tradus literal în română ar fi „spălare cu roz” se referă în principal la companii, firme și diverse alte entități economice, dar și guverne, care folosesc susținerea drepturilor pentru persoanele LGBTQIA+ pentru a-și construi o imagine acceptabilă, progresistă, deschisă la minte, „europeană”; în timp ce, în paralel, aceste companii exploatează muncitorii și muncitoarele, aici sau în alte filiale din diverse țări, distrug planeta, acumulează profit imens în conturile unor mari șefi pe spatele tuturor acestora (în cazul ecologiei termenul folosit pentru corporațiile care nu își schimbă impactul asupra mediului, deși pretind asta, este greenwashing).

Sunt companii care sponsorizează Pride, iar la schimb vor să fie prezente peste tot și să-și facă reclamă, comercializând Pride-ul și urmărindu-și profitul. În același timp, aceleași corporații finanțează cu sume infime, raportat la profitul lor, evenimentele LGBTQAI+. De exemplu, în 2021, Accenture și Amazon au sponsorizat cu aproximativ 5000 de lei fiecare Iași Pride. Totuși, indiferent de câți bani ar investi, corporațiile nu ar trebui să aibă vreo legitimitate asupra Pride-ului. 

Un fapt curios e că primul eveniment public de pe Facebook al Marșului Bucharest Pride în care apar menționate companiile sponsore este cel din 2018, iar primele propuneri de sponsorizări de la companii au venit tot foarte târziu, după 2012-2013, mai exact când respectabilitatea comunității LGBTQIA+ și acceptarea socială erau deja crescute. Acest lucru e perfect de așteptat, fiindcă sponsorizările mișcărilor sociale de către corporații sunt strategii de marketing – nu acte de binefacere sau de solidarizare – și nu ar alege să le facă pentru grupuri sociale complet ostracizate, pentru că ar fi imposibil să extragă profit de pe urma lor. 

De menționat ar fi și faptul că fiecare companie își adaptează discursul despre drepturile LGBTQIA+ în dependență de legislația și progresismul țării în care activează, și aici putem observa cazuri precum IKEA care a scos cuplul de lesbiene din catalogul lor din Rusia, sau Nescafe, care în Anglia, are reclame cu cupluri gay care își beau cafeaua împreună, iar în România, cu cupluri hetero. 

Momentan în București, dar și în celelalte orașe din România, primăriile nu susțin în niciun fel financiar activitățile Pride. Și nu doar că nu susțin, se întâmplă chiar și să împiedice buna desfășurare a evenimentului. De exemplu, în 2021, primarul capitalei Nicușor Dan nu a vrut inițial să autorizeze marșul Pride pe Calea Victoriei, pentru prima dată în 15 ani, pe motiv că aceasta devine pietonală în weekend în cadrul evenimentului Străzi Deschise. Un caz asemănător a avut loc și în Cluj-Napoca, în 2017, când primarul orașului Emil Boc a autorizat marșul fascist anti-LGBT în centrul orașului, iar Pride-ul, pe malul Someșului, într-un loc mai puțin vizibil. Vedem, astfel, că evenimentele pentru comunitatea LGBTQAI+ nu primesc aceeași susținere ca alte evenimente culturale. Lipsa de fonduri de la structurile statale, care nu poate fi suplinită nici prin auto-organizare de la firul ierbii, grupurile autonome având resurse financiare foarte puține pentru a organiza evenimente de asemenea amploare, fac ca acest vid financiar să fie umplut de corporații și ambasade. Corporațiile profită și se folosesc de drepturile LGBTQIA+ să își bifeze planul de CSR (responsabilitatea socială a corporațiilor).

 

Pride-ul protest, Pride-ul radical 

De-a lungul timpului s-au mai format diverse grupuri radicale în cadrul marșului din București, adunând persoane care activau în mișcările locale pentru schimbare socială anticapitalistă, feministă, antirasistă, ș.a.. Au luat diferite forme și au trecut prin diferite etape de relaționare cu organizatorii principali ai Pride-ului. 

Aceste grupuri sparg un pic discursul de respectabilitate format în jurul Pride și cer lucruri mai radicale decât doar acceptarea și căsătoria dintre persoane de același gen. Ele sunt împotriva cooptării Pride-ului de către corporații, aduc în discuție neurodivergența, cer educație sexuală în școli, luptă împotriva rasismului din societate, instituțional, dar și a rasismului din interiorul comunității LGBTQIA+. 

De asemenea,cer servicii medicale complete și gratuite pentru persoanele queer și trans, susțin dreptul la avort, se solidarizează cu persoanele care fac muncă sexuală, vorbesc împotriva stigmatizării adicției și a consumului de substanțe și se opun criminalizării acestora, cer locuințe sociale pentru persoanele LGBTQIA+ și pentru toți oamenii care au nevoie de ele.

În cardul marșului din 2018, drept critică la adresa centenarului marii uniri, a fost afișat mesajul: Marea Unire 2018, LGBT+ANTICAPITALISM + ANTIRASISM + ANARHISM + FEMINISM + ANTIFA = <3, mesaj criticat de unele voci liberale din interiorul Pride. 

În 2019, s-a format inclusiv Blocul Sex Work, care a avut ca unul dintre scopuri creșterea vizibilității lucrătoarelor și lucrătorilor sexuali. O parte din sloganele văzute în cadrul Blocului Sex Work au fost: Muncă sexuală = Muncă, Sub capitalism toate suntem curve, Dezincriminare acum. 

Blocul Roz, un grup queer antifascist, antiautoritar, anticapitalist, antirasist, transfeminist, s-a format prima dată în cadrul marșului Pride din București din 2021, primul după pandemie și acum participă la al treilea Marș București Pride. Blocul Roz a participat și la Pride-urile din Iași, Cluj, Timișoara. Printre sloganele lui putem aminti: Eliberare Queer nu Capitalism Curcubeu, Aceste Panseluțe Distrug Fasciștii, Diamantele mai tari ca AUR-ul, Toate Zodiile Împotriva Fascismului, We put the cur in curcubeu (Punem curu în curcubeu).

Alt grup radical care se alătură marșului este Blocul Roșu, organizat de Blocul Tineretului Marxist și GAS – Grupul de Acțiune Socialistă. Sub sloganul Primul Pride a fost o Revoltă! Anul acesta, cele două grupuri au fost prezente și la marșurile din Iași, Cluj și Timișoara cu diverse pancarte: Stat burghez, dă-mi măcar dreptul să iubesc, Lesbians and Gays support the strikers (Homosexuali și Lesbiene susțin greviștii), Queerletarx din toate țările, uniți-vă. 

Rhythms of Resistance a acompaniat de-a lungul timpului marșurile din București și din alte orașe, și o să fie prezent și în acest an. ROR este o rețea transnațională care activează în mai multe orașe în cadrul protestelor ca o trupă de samba. 

 

Orizonturi Viitoare

Abia recent, Bucharest Pride găzduiește o diversitate ideologică. În urmă cu 15 ani, doar ieșirea în stradă, la marș, oricum ar fi fost ea, era un act politic radical în societatea românească. 

De ce e important să mergem la Pride? Această întrebare poate avea o multitudine de răspunsuri, în dependență de poziția și de unghiul ideologic din care o privești. Unele ar putea fi: pentru dreptul la iubire și la familie fără discriminare. Pentru drepturi egale. Pentru autodeterminare. Pentru vizibilitate. Pentru respectabilitate. Pentru protest. Pentru refuzul respectabilității. Pentru refuzul vizibilității cu orice preț, în special celei obținute prin mijloace care satisfac interesele capitaliste ale diverselor firme și corporații. Pentru eliberare totală. Pentru a exprima și trăi împreună furia și doliul pentru toate nedreptățile prin care trecem și am trecut. Pentru protecția celor mai vulnerabile persoane din comunitatea LGBTQIA+. Pentru protecție socială și servicii sociale și medicale gratuite, accesibile și nediscriminatorii pentru toate grupurile minoritare, pentru dreptul la locuire publică pentru toatx și, în general, pentru o viață decentă și demnă pentru toate persoanele queer. 

Cum ne-am dori oare să arate un marș Pride? Vrem să fie cât mai mulți oameni cu cât mai multe evenimente și camioane tematice sau am vrea mai degrabă ceva mai restrâns? Vrem o sărbătoare sau mai degrabă preferăm un protest? Sau avem nevoie, de fapt, de ambele? 

Cum ar fi să fie o revoltă spontană, alimentată de solidaritatea dintre mai multe grupuri nedreptățite? Cum ar fi ca primăriile să finanțeze festivaluri de cultură queer în fiecare oraș, așa cum finanțează alte festivaluri? Cum ar fi ca Pride-ul să se unească cu alte proteste din oraș, de exemplu, cu greva personalului din învățământ sau cu greva din sistemul sanitar? Sau cum ar fi dacă grevele din sistemul sanitar ar include printre revendicări și servicii medicale gratuite și incluzive pentru persoanele trans? 

Noi nu pretindem că avem răspunsurile la toate aceste întrebări și nici formula ideală pentru a găsi o soluție ca să creeze Pride-ul „perfect”. Tot ce putem face e să continuăm această încercare perpetuă de a face pași împreună spre o eliberare totală, conținând paradoxul că ar putea arăta diferit pentru fiecare dintre comunitățile noastre. 

Cum zice și ideea zapatistă: Mereu întrebând, noi mergem înainte.