Prinsă între două limbi și nicăieri acasă: experiențe din viața și munca mea de activistă-scriitoare

de Nóra Ugron
Ilustrații de Vlad-Laurențiu Moț

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre minoritate, curatoriată de Nóra Ugron, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

„Și cum e experiența ta ca persoană maghiară în România?” Mă întreabă o amică română cândva în 2020 și nu știu ce să răspund. La asta mă gândesc constant și eu. 

***

Notă editorială: Din respect pentru tema și mizele acestui text, s-au făcut sugestii autoarei doar la nivelul frazeologiei, timpurilor verbale, unor forme reflexive și altele, cu scopul păstrării sensului originar intenționat. Nu s-au sugerat schimbări la nivelul acordului de gen și anumitor structuri frazeologice care păstrează vocea transgresivă la nivel de limbaj a autoarei. 

***

 

Despre limbă, limbaj, blocaj și transgresiuni

 

A. Cum nu se începe un eseu

Am început să scriu la acest eseu lung deja în 2020-2021, când încă nici nu știam unde o să-l public, dacă o să am unde să-l public, dacă va fi și altcineva interesatx de răspunsul meu la întrebarea acestei amice. Dar care este răspunsul? Pot exista doar un singur răspuns? De atunci și după multe discuții cu o tovarășă foarte apropiată, hai să o numim aici doar V., care m-a susținut și în editarea acestui text, mă tot gândesc la posibile răspunsuri care sunt uneori contradictorii și, totuși, în același timp, valabile. Răspunsuri care pot fi resimțite ca rănitoare și dureroase atât de persoane așa-văzute minoritare, cât și majoritare.

Cu toate că am început acest text de mai mult de doi ani, nu am reușit să-l termin, nici măcar să-l continui, de atunci. Mi-am făcut notițe la marginea cărților în diverse limbi, notițe într-o aplicație pe telefon, notițe la finalul agendei, pe care o port mereu cu mine. Notițe scrise cu mâna, de multe ori indescifrabile ulterior. Niciodată nu o să pot să includ tot ce mi-am notat, că nici nu mai înțeleg sau amintesc toate momentele acelea când m-am gândit, „aici este o bucată de răspuns” și am scris o frază scurtă undeva…

Așa am hotărât că, pe lângă niște amintiri concrete și sentimentele, reflexiile, gândurile, analizele mele legate de tema experienței unei persoane maghiare în România, simt nevoia să redau și să încep cu emoțiile mele legate strict de procesul de scriere, nu doar de temă. Sau altfel spus: să fac tema posibilităților de a scrie, parte din răspuns. Așa, eseul conține trei registre: registrul amintirilor sau întâmplărilor concrete și a sentimentelor legate de acestea, registrul analizelor sociale și politice critice, precum și registrul reflexiilor legat de limbă și limbaj, de procesul scrierii. Nu am putut termina acest eseu fiindcă nu am găsit un limbaj care să conțină toate aceste răspunsuri diverse și grele. Pe de o parte, pentru că nu mi-e ușor să scriu în limba română, limba mea maternă fiind maghiara, și din cauza faptului că am învățat româna abia la școală. Pe de altă parte, pentru că acest limbaj abia dacă este tematizat în cultura locală. Acest limbaj hibrid, divergent, „incorect”, transgresiv abia-abia devine un subiect relevant.

 

B. Kézdi

Primele 19 ani a vieții mele am trăit în Kézdivásárhely, orașul denumit în limba română Târgu Secuiesc, din județul Covasna, un oraș cu o populație majoritar maghiară. Când scriu în română, de obicei, nu am șansa sau nici nu mă gândesc să scriu în maghiară numele, cea oficială fiind în română, nimeni nici nu ar știi despre ce vorbesc. Iar pentru mine locul concret mai întâi a fost numit Kézdivásárhely, apoi am învățat să-l numesc și așa, Târgu Secuiesc, și că cele două înseamnă același loc. Dacă constant pot doar să zic Târgu Secuiesc, mi-e teamă că locul inițial, numit Kézdivásárhely, se șterge. În ultimele doi ani, majoritatea prietenxlor mele sunt vorbitoare de română și așa ajung să folosesc cel mai des denumirea Târgu Secuiesc. Nici nu știu și, într-un mod straniu, nici nu mi-e confortabil să rostesc cuvinte maghiare inserate în propoziții române, așa că chiar nici nu încerc să-i spun orașului Kézdi, cum folosim pe scurt în maghiară. Kézdi. În română am început să prescurtez Târgu, că e prea lung totuși numele. Kézdi oare are același semnificație ca Târgu? O întrebare interesantă pentru sociolingviști, probabil, și pentru mine, cea care începe să aibă două orașe natale. Dacă fiecare cuvânt are și atmosfere resimțite pe de o parte individual de persoane vorbitoare, dar și colectiv, într-o comunitate sau societate, cumva Târgu nu poate să aibă niciodată același atmosferă cu Kézdi – deci, parțial, nici același înțeles sau semnificație. Aceasta este și ceva magic, și uneori ceva dureros, când se leagă de pericolul de uitare și ștergere. Aceasta poate este o temă întreagă pentru un alt articol, dar nu am putut lăsa nerostită, după ce simt așa multe lucruri nerostite sau care nu se poate rosti, pentru care nu există limbaj.

În orășelul aceasta mic și provincial din Secuime, nu se prea vorbește română, în copilărie mi s-a părut că numai polițiștii și o familie din vecini vorbesc. Chiar și românii locali foarte des vorbesc maghiară, așa că pe lângă „bună ziua” rostită pentru familia vecină, și pe lângă meniul de copii de la un fast-food din Brașov, la excursia cu școala din clasa a II-a, apoi alte mâncăruri și băuturi comandate în alte restaurante și orașe mari în timpul olimpiadelor, nu am avut nevoie deloc să vorbesc limba română în afara școlii. Abia în timpul facultății în Cluj – adică Kolozsvár – am început să am și prieteni vorbitoare de română, și atunci am început să învăț și limbajul vorbit.

Aceasta nu este nimic excepțional, majoritatea persoanelor maghiare care provin din localități cu o majoritate maghiară au acest parcurs lingvistic. Da, avem accent, da, majoritatea nu știm să punem genurile cuvintelor „corect”, ce cute! De altfel „accent” are toată lumea, nu este așa că accent au doar persoanele care nu vorbesc nativ o anumită limbă. Doar că accentul dominant al românilor, în Cluj aia clujean, în București aia bucureștean, etc. deseori nu se observă, se consideră neutru, invizibil, ne-accent. Adesea, vorbitorii români majoritari abia atunci observă accenturile diferite regionale când se fac remarci, cu mai multe sau mai puține intenții rele/bune, despre vorbitorii altor regiuni. În ultima perioadă și după ani de zile de interacțiuni zilnice și apropiate cu tovx românx, când am noroc în București, accentul meu se consideră accent clujean de taximetriști, vânzători, etc. și mi se fac glumițe despre clujeni. Nu-i corectez să le spun că de fapt nu-s clujeancă, ori din lipsă de energie să explic județul Covasna și Târgu Secuiesc, ori și din anxietate să nu cumva urmeze apoi pe bune glumițe despre maghiari… Și, până la urmă, poate am devenit un fel de clujeancă, trăind aici din 2013.

Pe tot parcursul vieții mele, începând din Târgu Secuiesc și satele apropiate de unde am mai întâlnit oameni, până în anii de facultate și anii recenți în Cluj, am fost înconjurată de multe persoane maghiare care au greutăți mai mici sau mai mari în a se exprima în limba română. (Pentru tema aceasta vedeți primul articol din serie, interviul cu Angella Sorbán, cercetătoare a bilingvismului din Transilvania). Unele dintre aceste persoane sigur au învățat alte limbi străine, cum am făcut și eu, vorbesc engleza foarte bine dacă e nevoie, și tot nu reușesc să treacă peste un blocaj mental imens ca să înceapă să vorbească în românește și altceva decât „bună ziua” și „două kile de cartofi vă rog”. (Iar ca să vedeți și perspectiva unei alte persoane despre posibile blocaje de a vorbi română a persoanelor maghiare, citiți eseul lui Ivett Szabó în partea doi al seriei.

 

C. De unde vine acest blocaj? 

Pentru mine, să încep să vorbesc despre limbaj și limbă este prima etapă ca să-mi gestionez acest blocaj. Apoi, important este să pot să-mi mărturisesc onest emoțiile legate atât de limbă, cât și experiența mea de zi cu zi de a trăi bilingv în România. Dar ca să poate să se întâmple aceasta, în cazul oricui, trebuie să se simtă pe cât posibil în siguranță în spațiul unde sunt exprimate emoțiile.

Pentru mine, româna nu a fost un loc deloc sigur, foarte mult timp, și acum pare mai sigur pentru că am început să simt că am un pic de control asupra limbii. Adică, știu mai bine și am încredere în mine. Iar aceasta nu este doar și nici în primul rând o capacitate individuală, este o stare condiționată colectiv în comunități. Chiar și dacă nu fac acordurile bine, și dacă fut genurile – genurile binare oricum sunt doar pentru să fie futute! – și dacă am un accent incomod pentru unele persoane, simt că pot să fac orice cu limba asta și nu poate să mi se întâmple nimic…

Nu, de fapt, nu e chiar așa. Chiar mi se întâmplă tot felul de mici agresiuni, dar chiar și așa, când oamenii reacționează cu miștouri și ură față de ce și cum spun, am încredere în mine că nu rămân fără cuvinte. Dar dacă cineva simte că este într-o situație care îi este umilitoare sau anxiozantă, sunt șanse mai mari să rămână fără cuvinte, să fie redusx la tăcere, să nu aibă o cale de scăpare să spună ceva înapoi, să răspundă. Iar în această situație, persoana respectivă alege să nici nu înceapă să vorbească. Pentru că îți va fi mai bine să taci decât să ți se închidă gura violent! Așa, la facultate, stau mulți „mai-bine-tac” studenți maghiari lângă studenți români, că le e frică, jenă, nu știu cine, cum se numește, câte prietenii astfel sunt nefăcute! Tot așa ajungi într-o conversație teoretică foarte interesantă dar unde doar îți notezi mental gândurile, pentru că ți se pare foarte distant și imposibil să poți să vorbești despre procese complicate, de exemplu legate de anti-capitalism și alte idei de stânga, într-o limbă în care de obicei comanzi mâncare și enumeri ce ai făcut acasă azi. Așa am tăcut și eu mulți ani și în multe situații…

Și așa ajung uneori să nu fiu înțeleasă sau ajung în certuri, pentru că partenerx de vorbire, tovx, uită că atunci când exprim ceva și nu sună neapărat cel mai adecvat formulat, poate e din cauza limbii, nu din cauză că avem alte opinii. Aceste neînțelegeri de comunicare se rezolvă totuși, destul de ușor, cu întrebări de clarificare, pe care, dacă persoana cealaltă uită să o pune, le amintesc eu în momentele calme. Pentru mine, miza nu este să individualizăm reproducerea opresiunii, ci să recunoaștem cum un sistem opresiv se reproduce și prin întâmplări individuale repetitive. Personalul este politic și în cazul aceasta!

 

D. Limba maternă la mijlocul unui sandviș al opresiunilor

Am des idei, teme pentru poeme, romane, articole, discuții, videopoeme, evenimente, dar majoritatea rămân undeva în calculator sau caiete uitate. Parțial, aceasta este din cauza faptului că e greu să creezi în capitalism de pe o poziție critică. Istoric, persoanele socializate ca femei și persoanele queer, au fost în mod repetat împiedicați, descurajați sau chiar excluși din a face munci creative sau intelectuale. De-a lungul istoriei, și până în prezent, nu am avut condițiile materiale, mentale sau spirituale adecvate pentru a crea, a scrie. Încă un strat extra și o povară mare este când mai vorbești și o limbă minoritară ca limbă maternă.

Pentru multe persoane maghiare din România care scriu nu este o miză să vrea să comunice prin textele lor lumii care scrie în română. Literatura maghiară scris în România, cât și alte produse culturale, în marea majoritate, sunt în dialog cu ceea ce e creat în limba maghiară în România și Ungaria și în alte locuri unde trăiesc comunități maghiare în regiune. Dreptul și posibilitatea la cultură în limba maternă este fundamental pentru persoanele care vorbesc limbi minoritizate peste tot în lume și, din perspectiva aceasta, este de înțeles, că pentru o mare parte dintre oamenii care fac munci creative în maghiară, cea mai mare importanță are să fie posibil și în continuare creația culturală în limba aceasta.

Argumentul dreptului la cultură în limba maternă, astfel formulat, trebuie contrapus politicilor conservatoare și naționaliste – în special cele din Ungaria – care ajung să influențeze pe nivele foarte diferite și, în destul de mare măsură, viața persoanelor maghiare din România. Citiți un articol investigativ despre partidele maghiare care s-au radicalizat spre dreapta datorită și acestor influențe ideologice și financiare. Iar acum, din ianuarie 2023, dacă am calculat bine, 16 ziare locale în maghiară nu o să mai apare în print, fiindcă li s-a tăiat finanțarea guvernului Ungariei. Cheltuirea pentru propagandă printată în ziare pare că nu este un business destul de profitabil pentru FIDESZ în timpul crizelor – chiar dacă motivul exact nu se știe. Și cu totul că aceste ziare, în ultimele ani, au devenit gura locală a lui FIDESZ, al naționalismului și ideilor de dreapta, multe ori al urii, este foarte trist că de aceste finanțări depinde să există media printată în maghiară în România. Că în funcție dacă scrii conținut profitabil pentru guvernul unei altei țări, poți sau nu poți avea ziare printate. Poate și pentru că vremea ziarelor printate se cam duce cu internetul, totuși. Dar vorbitorii de limba maghiară ar avea nevoie de media de calitate, și în print, și nu din banii partidelor de dreapta ungare! Apropo, nu este ziar, și nici portal cu știri, dar revista online de critică socială a szem („ochiul”), din care am făcut parte până în închiderea sa, în 2021, repornește acum cu o altă echipă și sub numele ujszem.org („ochiul nou”) – sper că acolo măcar vorbitorii maghiari vor avea posibilitatea de a primi conținut critic.

Discursul naționalist creat și întreținut de politicienii maghiari locali și susținut în proporții diferite de elitele locale în orașe și sate, de mediile menționate mai sus, de inițiative, evenimente și centre culturale finanțate de Ungaria, precum și de o mare parte de lucrătorii din domeniul cultural maghiar, ocupă aproape tot spațiul de a vorbi despre limbă, identitate, cultură și opresiune. Aceasta, de fapt, este un alt motiv pentru care nu am scris acest eseu de mult, că este foarte greu să aduci aceste teme în discuții, fără să creezi posibilități de a fi incorporat într-un discurs naționalist.

Parțial, naționalismul maghiar actual, din România, este o reacție la asimilarea și opresiunea sistemică a maghiarilor după anexarea Transilvaniei de către România. Și, din cauza asta, naționalismul și prin el toate ideile de dreapta, devin mai atractive pentru persoane cu experiențe de opresiune. Dar aceasta nu este tot adevărul: ce numim acum naționalisme în Europa, există peste tot începând cu secolul XIX și așa-zisele treziri naționale împotriva imperiilor, doar ca să alimenteze apoi epurări etnice, genocide și războaie multiple între așa-perceputele națiuni și state naționale diferite. Astfel, pentru mine, nici o formă de naționalism în Europa nu este îndreptățit, chiar dacă se poate afirma că este parțial sau este o reacție la un alt tip de opresiune. Naționalismul construit pe un sentiment dualist și exclusivist de noi/ei va fi mereu sursa multor altor opresiuni, și atunci când e perceput ca fiind baza luptelor anti-opresiune. Așa, eu doresc să vorbim despre conviețuirea limbilor și etniilor diferite într-un context anti-național și anti-naționalist, într-unul care valorează hibriditatea, heterogenitatea, polifonia, pluriversul.

E. Comunitate și literatură

A te simți descurajată în a scrie pe un plan personal și comunitar comparat cu contextul societal, de fapt, pare doar o mică parte din blocaj, dar este totuși una cheie, un fel de cireșe pe tort, cel puțin pentru mine. Și aceasta pentru că am experiența opusă: cu sprijin autentic mă pot simți capabilă să creez și în condiții adverse, în mijlocul unor culturi naționale, patriarhale, misogine, rasiste și homofobe. În concluzie, totuși, simt o nevoie de a recontextualiza norocul de a avea sprijin ca ceva mai mult ca noroc: acesta poate fi o condiție arbitrară, dar practica sprijinului reciproc poate fi și cultivat așa încât să apară condițiile acestea arbitrare mai des pentru mai multe persoane – să creăm posibilitatea constelațiilor favorabile pentru persoane diferite din jurul nostru.

Ce înseamnă sprijin pentru a scrie poate însemna multe lucruri totuși, pentru persoane diferite în contexte diferite. De exemplu, în 2020-2021 am reînceput să scriu poezii, pentru că m-am întâlnit și apropiat cu cercurile literare queer-feministe, care în mare parte, până atunci erau în București și activau în limba română. Nu există asemenea mișcări în limba maghiară, cât știu eu, nici aici, nici în Ungaria – și probabil în foarte multe locuri, de fapt. Cu toate că și în România era destul de centrat în capitală, era mai greu să te afli altundeva, mai ales dacă nu ai vrea să petreci mult timp acolo sau chiar nici nu poți…

În fine, uneori poate fi o foarte mare ușurare că nu trebuie să explici o temă de la început – cu toate că munca educațională este foarte important pe nivel societal – și te poți concentra cu mai multe persoane la viziuni utopice comune, de unde se pot naște idei și creații noi, care evoluează mână în mână. Aceasta a fost experiența mea cu Cenaclul X, un cenaclu queer-feminist și intersecțional, care funcționează non-ierarhic, descentralizat și după principii feministe ale grijii. Din mai 2021, am început să ne vedem online în întâlniri bi-săptămânale și să împărtășim textele noastre. Feedback-ul, încurajarea, curiozitatea și entuziasmul primit de acolo, și de altfel, și în cadrul unor ateliere de scriere creativă queer, m-au condiționat să tot scriu poeme noi și noi, să scriu chiar un volum întreg de poezie – și aceasta într-o limbă străină mie, în română, pe care încă nu o vorbesc corect. Atât de mare importanță a putut avea sprijinul comunității queer-feministe, încât am reușit să scriu într-o limbă în care nu am scris înainte poezie și în care chiar îmi este greu să caut cuvinte și să mă exprim. Iar aceasta nu se datorează doar sprijinului emoțional, ci și sprijinului la nivelul limbajului și, iarăși, la nivelul editorial: mai multe prietenx și tovarășx dragx, cu M. și cu I., și cu alt M., și alt I., și O., și C., și așa mai departe, au citit și au corectat gramatical textele mele, unde era necesar și după cererea mea.

Tovarășx, majoritatea cel puțin, nici nu ar simți nevoia să fie corectate gramatical poemele mele – li se pare fascinant că genul este futut, că acordurile nu sunt făcute bine. Chiar există un potențial revoluționar în a vorbi o limbă străină și a deconstrui regulile stricte de gen, într-un mod organic, fără să trebuiască să mă gândesc conștient la aceasta. Și când aceasta se întâmplă în limbajul vorbit, chiar îmi place și mie, nu-mi fac griji la evenimentele publice unde vorbesc. În același timp, văd un pericol și în exotizarea acestor greșeli în literatura tipărită: vreau să scriu greșit nu pentru că nu știu să scriu altfel, ci pentru că asum greșeala ca o posibilitate literară care merită de explorat. Cele două poate nu se exclud, deci e posibil că aceasta să fie și limitarea mea. Desigur, sentimentul vine din contextul unde am resimțit destulă umilire din cauza nevorbitului corect. Sau din simplul fapt că până ce scriu așa am mult mai puține șanse să primesc anumite joburi care necesită să scriu texte, chiar dacă m-aș pricepe la nivelul conținutului, sau altele care necesită chiar și vorbit în public. Așa că scrisul corect este și o formă de acces la resurse materiale. Și iată, acest text corectat doar parțial, să vedeți cum sună când nu se reglează toate acordurile și formele reflexive…

De altfel, a scrie literatură în română ca persoană maghiară uneori se simte și trist, pe lângă faptul că se simte și ca un experiment și explorare anti-normativă. Mi se pare că câștig ceva pe care nu aș fi crezut având vreodată cu fiecare vers scris, și pierd și ceva în același timp, cu fiecare ocazie ratată de a scrie în limba mea maternă. Cu fiecare vers scris în română contribui la dispariția literaturii maghiare scrise în România. Poate, pe termen lung, contribui la dispariția propriei mele limbi. Sună dramatic, dar așa simt, uneori. Și totuși aleg să scriu în română, că sunt și alte părți din mine care găsesc căi de exprimare aici. Dar vreau să știți, toatx cex care ați citit poemele mele, că pentru mine nu este ușor să scriu aceste texte. Este o tragedie și o sărbătoare în același timp, pe nivele diferite.

 

F. Diferență dincolo de esențialisme 

Chiar dacă multe persoane mă iubesc, mă acceptă, mă ascultă, și chiar suntem în dialoguri literare pe teme queer-feministe sau antispeciiste, foarte puține mă întreabă cum este experiența mea ca persoană maghiară în România și cum este să scriu într-o limbă care nu este limba mea maternă. Aceasta are și părți bune: nu mă simt exoticizată. Dar în același timp, mă simt și ignorată și/sau invizibilizată parțial: am trăit 19 ani din viața mea într-un context cultural parțial diferit, cu multe referințe culturale complet diferite față de tovx români, și aceasta nu am cum sau unde să menționez în cele mai multe cazuri. Am învățat doar să cunosc cultura mainstream românească, să cunosc versuri din muzică, unele pe care am ascultat oricum în copilărie, unele nu. Sau m-am obișnuit doar, pur și simplu, să spun că nu cunosc ceva, și acolo se încheie discuția, sau aflu de la prietenx mai mult despre chestia xyz.

Dar foarte rar mi se întreabă, dacă nu știu programul de TV xyz rasiști-homofob din copilăria asumat a tuturor de aici, atunci ce știu? La ce m-am uitat eu în TV, sau care erau experiențele mele formatoare din punct de vedere cultural? Și dacă mi se pune întrebarea, oare cum explic? Ca și cum aș explica ceva foarte distant, dintr-o altă țară, pe când noi trăim aici. Programul de TV rasist-homofob-misogin din copilărie oricum pare ceva neimportant sau ceva ce vrea să uite toată lumea, că nu avem nevoie, evident, de acele emisiuni. Și totuși, când în toate aceste teme micuțe simt că experiența mea nu numai că este diferită și nu se încadrează în normalitatea asumată, dar este și ignorată, nu există curiozitatea față de ea, mi se pare ca și cum experiența asta nu ar exista. Dacă nu știu aceste referințe culturale, nici nu am existat aici în timpul acela. Dar atunci unde am existat?

Naționaliștii maghiari ar zice că Transilvania nu este România, iar naționaliștii români încearcă să dovedească că Transilvania a fost mereu deja România, și atunci când chiar nu era și nici conceptul națiunilor încă nu exista. Ca persoană anarhistă și queer-feministă nu vreau să văd adjectivele maghiar și român în termeni naționali, ci în termeni lingvistic și, poate, etnic. Nu vreau să aparțin la nicio națiune imaginară construită printr-un discurs exclusivist și opresiv de noi/ei, să fie clar. Transilvania, Banatul, cât și toate restul zonelor din „țara noastră”, deci Moldova, Oltenia, Dobrogea etc., din păcate, fac parte dintr-un stat național, așa-numit românia. Iar aici, problema nu este cu limba sau etnia română, ci cu instituția statului național care face din limba română o limbă dominantă, și din persoanele vorbitoare acestei limbi, persoane majoritare. Se presupune că acestea formează o colectivitate națională, imaginară, omogenă și susținută de cultura dominantă și prin asimilarea altor limbi și culturi minoritizate. Nu vreau să exist în România sau în Ungaria și nici într-un Transilvania idealizat ca ceva paradis multicultural. Vreau să existăm totuși aici, între aceste regiuni numite cum sunt acum numite, între acește munți de pe care dispare zăpada, păduri defrișate, urși demonizate de politicieni, fiecare etnie demonizată de una alta dominantă sau care ar vrea să devină dominantă la rândul ei. Cum să coexistăm în acest spațiu rănit fără naționalism, fără patriarhat, fără exploatare capitalistă, dar fără să ștergem diferențele care există între noi? Cum se poate afirma diferențele lingvistice și culturale într-un mod pozitiv, fără să le idealizăm, esențializăm sau fără să le demonizăm? Cum se poate trăi împreună în procese de învățare continuă, în loc de procese de ștergere și oprimare?

 

G. Dar unde exist atunci?

În situația actuală, pe de altă parte, eu chiar nu m-am copilărit în România, dacă România înseamnă o chestie definită omogen. Dar evident, nici nu m-am copilărit altundeva concret, de exemplu în Ungaria. Evident pentru că nu am trăit niciodată în teritoriul acela, chiar dacă toate cărțile și cultura populară pe care am consumat în copilărie au venit de acolo în mare majoritate – pentru că acolo se produce marea majoritatea produselor culturale maghiare. Iar aceste „produse” culturale maghiare și multe ori naționaliste, în mod direct sau implicit, provenite dintr-un alt stat național decât aceasta în care aflăm, și ele la rândul lor au invizibilizat experiența persoanelor maghiare care trăiesc în alte locuri decât așa-zisă ungaria actuală. Deci, în așa-zisa românia, maghiarii care există sunt văzute ca cetățeni buni doar dacă se asimilează lingvistic, cultural și etnic, altfel, ori se face ca și cum nu am exista, ori că suntem o devianță. Și pe această ștergere națională vine una alta: dacă vrei să citești în limba ta, și consumi cultura mainstream națională ungară din așa-zisa ungaria, nici acolo nu ești văzută ca persoană maghiară din așa-zisele românia, serbia, slovacia, slovenia sau ucraina, dacă nu te identifici cu o identitate maghiară, dar poate mai bine zis ungară, omogenă, naționalistă, care vede în ungaria o țară mamă sau, poate mai bine zis, tată – rănită, pierdută, dar unde ar trebui să aspirăm să aparținem – dar totuși fără să ne mutăm acolo. Să nici nu mai încep întrebările persoanelor din ungaria legat dacă avem televizor sau internet aici, pentru că așa multe mituri naționaliste exotizante circulă, în mod special, despre maghiarii din transilvania…

Această dublă ștergere face că probabil multe persoane maghiare din România pot simți pierdute, neauzite, că nu aparțin nicăieri. Soluția pentru mine nu este într-o idealizare a spațiului transilvănean ca răspuns la ne-aparținerile acestea, fiindcă în acest transilvanism regional se ascunde un elitism și esențialism, care preface ca și cum locul ar fi plin doar de relații înfloritoare între limbi și etnii diferite, precum și preface că transilvania ar avea, din cauza aceasta și din cauze economice-istorice, mai multă valoare decât alte zone mai sărace și economic, și proiectate ca fiind mai sărace și cultural. Soluția totuși ar putea fi în asumarea hibridității față de esențialismele omogenizante, asimilatoare și opresive. Și cum se face aceasta în practică?

 

În loc de concluzii: spre o lume transgresivă, minoritară și în continuă schimbare

Ce ați citit până acum este doar jumătate din ce am scris pe baza notițelor mele, pe care doar parțial am transcris în calculator. Am sentimentul că încep să scriu despre temă, descriu o situație anume, analizez problema critic, apoi în timp ce fac analiza, menționez câteva lucruri care iar trebuie descrise și analizate fiecare în parte. Desigur, așa este cu orice, de fapt, când scriem. Doar că în unele cazuri ramurile acestea nu trebuie explicate și dezvoltate din aproape zero, ajunge să adaugi niște referințe și explicații mai scurte despre un corp de cunoaștere care există altundeva. Mi se pare că pe tema limbilor minoritizate în românia, și în acest caz, despre limba maghiară, nu există foarte multe referințe critice în limba română înspre care să trimit cititorul. Sau, dacă există, rămân așa marginalizate că abia am auzit despre ele, sau nici nu am auzit, și nici persoanele din jurul meu. Am lăsat foarte mult nescris, sau am scris, dar am tăiat ulterior din text, ca să rămână textul ușor de citit. Și cu speranța că dezvolt părțile omise acum în alte două episoade.

Vreau să revin la întrebarea prezentată la începutul textului, după acest proces de scriere, care și emoțional mi-a fost ca un rollercoaster, nu doar că temele, gândurile și analizele se încâlcesc ca niște liane bogate și sufocante în același timp. Acum mi s-a făcut și mai clar, că răspunsurile multiple posibile la întrebarea cum este experiența unei persoane maghiare din România, și în mod concret, cum este experiența mea personal, nu pot rezuma la câteva cuvinte sau propoziții. Ce pot să fac, și ce am încercat cu acest început de eseu, acest prim episod, e să arăt cum se simte experiența mea și ce discursuri există în jur, și apoi, foarte important, cum se simte să exiști între discursurile acestea, să încerci să le deconstruiești și să creezi un limbaj reflexiv și critic, care nu pot fi redus la tiparele esențialiste, exclusiviste și opresive deja existente. Cel puțin, sper să nu pot fi reduse.

Chiar dacă am constatat că nu se poate da răspunsuri simple în puține cuvinte, vreau să zic că, totuși, în toată experiența asta complexă, este ceva despre care se pot spune că: este bine. Doar că binele aceasta nu este pur și simplu bine, adică nu este pur și nici simplu. Este, după valorile mele, bine să ai posibilitatea de a avea acces la o poziție de unde pot să ai vedere la procese sistemice complexe care ne organizează viețile și să dezvolți și capabilitatea de a le transgresa limitele rigide stabilite de acestea. Putem numi această condiție la facultad, în termenii scriitoarei, activistei și teoreticianei chicana și lesbiană Gloria Anzaldúa. Anzaldúa, în cartea Borderlands/La Frontera (1987) dezvoltă filosofia frontierei, care, în cuvintele Laurei Sandu este „un act de provocare sau de refuz al formelor de expresie și al modalităților de cunoaștere hegemonice în cultura occidentală. Este o filosofie a permanentei călătorii între lumi, a transgresiunii, a constantei provocări a esențialismelor și a stazei” (din Scrieri feministe, 2022, Editura Fractalia).

Procesele sistemice hegemonice tind să rămâne invizibile ca să se poate să se reproducă facil păstrând status quo-ul. Poziția mea în societate, ca femeie, persoană queer, provenit dintr-o familie de clasă muncitorească, maghiară în România, îmi face mai ușor, poate, să văd procesele acestea din mai multe perspective. Însă, în mod foarte important, faptul aceasta nu trebuie esențializat, nici exoticizat și romantizat, pentru că orice persoană pot deveni capabilx să vadă procesele, și poziția de „ușurință” a așa-văzute minorităților nu este, de fapt, deloc ușoară pe deplin, deci nu este ceva la care ar vrea cineva neapărat să viseze într-un context opresiv.

Totuși, este ceva spre care ar merita să tindem: spre moduri de a fi pe frontiere după ideile lui Anzaldúa, și spre o viziune anticapitalistă minoritară a lumii, o devenire minoritare continuă, inspirat, de exemplu, și din ideile filosofilor francezi Gilles Deleuze și Felix Guattari. Adică, cum înțeleg eu, și formulat pe scurt, spre un aranjament al relațiilor noastre în comunități și între comunități în care nu există majoritate și minoritate, așa cum percepem acum, fiindcă fiecare persoană există în minorități diverse în continuă schimbare. Identitatea, cum specifică și Laura Sandu legat de Anzaldúa, nu este ceva static și bine definit, ci ceva dinamic, heterogen, în constantă schimbare. Așa, diferențele între noi nu s-ar șterge, dar nici nu s-ar părea rigide și esențialiste. Dinamici de putere între persoane și grupuri diferite pot exista în continuare, doar că așa, calitățile de bine/rău și resursele materiale nu are fi împărțite în funcție de aceste dinamici și falsul mit al competiției între ele. Pentru o redistribuire justă a resurselor avem nevoie de rearanjarea anticapitalistă, decolonială, antirasistă și queer-feministă a lumilor noastre.

Cred că deja mereu putem avea această viziune în devenire asupra relațiilor noastre în lume, deja mereu și în contextul în care încă trăim în state naționale, capitaliste. Desigur, nu schimbăm sistemul global al lucrurilor doar prin rearanjarea relațiilor noastre. Totuși, nu schimbăm sistemul niciodată, nici fără astfel de rearanjare comunitară. Și pentru mine, cum probabil și pentru alte persoane în poziții de orice fel de minoritate, așa rearanjare pot fi vitală, cum sper că se dovedește din ce am cules laolaltă în eseu. Iar prin viziunea aceasta, poate începem să înțelegem că ce este bine, niciodată nu pot fi pur și nici simplu. Că o stare „bună” a lucrurilor este mereu complexă și este necesar recunoașterea acestei complexități împotriva simplificărilor și esențialismelor opresive.