Proiectariatul Precar dincolo de miturile urbane. Bune practici în lupta cu (auto)exploatarea sistemică

Ajungi inevitabil la (auto)exploatare. Te trezeşti că ai consimțit să faci o serie de munci pentru un anumit timp şi anumiți bani, şi eşti nevoit să îți asumi un cu totul alt volum neanticipat. Cu atât mai mult atunci când aplici matricea asta birocratică pe proiecte creative, obişnuite să se desfăşoare în medii flexibile, adaptabile, mai informale şi nebirocratice, unde componenta practicilor informale poate fi esențială pentru reuşita lor. Şi mă refer aici nu doar la proiectele din sectorul cultural-artistic „independent”, ci şi la cele sociale, care lucrează cu diferite comunități vulnerabile sau marginalizate. A trece orice pix sau pâine prin matricea birocratică poate nu doar adânci burn-out-ul activistxlor şi lucrătoarxlor din proiect, ci poate chiar să împiedice realizarea activităților dorite.
La final, multe persoane lucrătoare în proiect ajung nemulțumite, frustrate, se simt nedreptăţite de volumul de muncă şi/sau banii primiți, nemulțumiri care sunt adesea legitime. De regulă, ele sunt adresate persoanelor percepute ca fiind principalele responsabile de proiect, la rândul lor epuizate, frustrate. Şi aici apare des un scurtcircuit, pentru că cele din prima categorie văd doar poziția de putere şi decizie, dar nu şi toată munca, responsabilitatea şi costurile neprevăzute, şi au aşteptarea unei planificări fără cusur. Iar cele din a doua categorie ajung uşor absorbite de propriile dificultăți şi burn-out, şi nu mai au resurse pentru restul. În plus, se nasc şi alte ierarhii şi frustrări ce țin de reproducerea modului în care societatea valorizează anumite poziții şi meserii față de altele, sau tipul contractelor – de muncă salariată, de prestări servicii sau drepturi de autor.

Cam toate persoanele cu care am vorbit mi-au spus că Proiectariatul înseamnă Precariat, de ambele părți ale sale. Fie că-ți asumi responsabilitatea scrierii şi coordonării de proiecte, fie că eşti o parte din proiect responsabilă doar de propriile activități, traiul din proiecte înseamnă PRECARITATE. Nu doar în materie de bani, ci şi ca protecții sociale, imprevizibilitate, burn-out ş.a.

Cu toate astea, tot alegem adesea să continuăm. De ce? Din lipsa de alternative.

Dacă tot alegem să continuăm, cum ne putem face viața mai uşoară?

***

Ca să aflu mai multe direct de la persoane din mediul de stânga care aplică şi implementează proiecte, am vorbit cu cinci dintre acestea, care au o experiență de până la 15 ani de Proiectariat, de regulă în domeniul cultural-artistic, adesea la intersecție cu activismul politic. Pentru anonimizarea interviurilor, voi folosi în unele cazuri alte nume când mă voi referi la răspunsurile lor.

Despre utilitatea conceptului Proiectariat Precar și probleme structurale

Ovidiu (lucrător cultural) începe prin a chestiona conceptul de Proiectariat Precar şi utilitatea lui:

„Am o reținere față de termenul ăsta de Precariat, ce înseamnă asta mai concret? E o clasă mai puțin remunerată în comparație cu angajaţii cu contracte de muncă, dar în acelaşi, timp cu resurse de capital simbolic care permit un fel de echilibru, sau la ce ne referim? Trimite la ideea pierderii unor drepturi care sunt cumva legitime şi ascunse în demnitatea unui fel de grup. Nu cred că ajungem departe cu el. Scoțând la iveală cât de specială e scena de artă, fiind în acelaşi timp sărăcită, cred că pierdem aspectul esențial. Discuția asta despre Precariat mai degrabă închide decât deschide perspectiva. Segmentarizează. Se creează tot felul de grupuri şi subgrupuri, care pot fi capitalizate, fără să vezi numitorul comun al dinamicii. Ori eu cred că numitorul comun este politica neoliberală, ăsta e duşmanul.”

Alex (regizor și dramaturg), pe de altă parte, crede că utilitatea conceptului depinde de contextul în care e folosit. În studii, în cercetare şi teorie, sunt importante nuanțele, şi atunci „proiectariatul” devine un concept util pentru a înțelege diferențele între clase, condiții, contexte. Însă, crede el, pentru mobilizare în activism e mai important un numitor şi un limbaj comun.

Ovidiu şi Valentin (lucrtători culturali) analizează problemele structurale ale acestor fonduri, care vin din logica lor neoliberală. Ei încep prin a sublinia că nu ar trebui să mai vorbim de aşa-zisul „Sector Cultural Independent”, pentru că „nu are nicio legătură cu Independența. Ar trebui să-i zicem „Sectorul Cultural Externalizat”. (…) Eşti dependent de piață, de o piață care ia bani de la săraci ca să-i dea la alții care sunt precari, şi nu eşti independent de stat.”

Ovidiu vede instituții precum AFCN-ul sau Ministerul Culturii ca administratori ai unui proces de privatizare şi externalizare a serviciului sau producției culturale post-socialiste, proces considerat a fi „o tactică a agendei neoliberale de transformare a aparatului public”. Colectivele care aplică pentru finanțări și implementează proiecte care deservesc acestei externalizări, din care fac parte și el și celelalte persoanele intervievate aici, ar fi de fapt rezultatul acestui proces de privatizare și externalizare. Proces întărit, spune Ovidiu, prin preluarea acestor practici şi de alte instituții publice precum universități, facultăți, muzee publice sau chiar spitale de stat, care aplică şi ele la aceste fonduri. Se creează astfel o așteptare ca instituțiile publice, îndeosebi cele din domeniul educației, culturii, sănătății, dar nu și cele din domeniul militar sau al securității, să își caute alte surse de finanțare decât cele oricum minimale din bugetul statului. Asta conduce la privatizarea unor servicii publice esențiale.

Valentin subliniază un alt aspect important, mai puțin știut, și anume că o parte din veniturile AFCN vine din impozitarea jocurilor de noroc. Mai exact, 2% din încasările Companiei Naţionale Loteria Română – S.A. finanțează acest „Sector Cultural Externalizat” prin AFCN. Astfel, așa-zișii „independenți” sunt de fapt condiționați, printre altele, de obiceiurile unor oameni cel mai adesea precari de a juca la loto. Iar „într-o perioadă de criză, lumea nu joacă la fel de mult ca-n vremurile bune, prin urmare impozitele alea care ar trebui să se ducă către cultura „independentă”, către AFCN, nu se colectează la fel de mult”, observă Valentin. Iar mai puțini bani înseamnă mai multă competiție, care ajunge să se resimtă apoi în relațiile noastre de muncă.

„Practic, avem un sistem de finanțare care ia bani de la săraci, creează o pătură individualizată şi narcisistă şi izolată care trăieşte propriu-zis pe banii de la săraci, fără să tematizeze o dată chestia asta în sute de proiecte”
— Ovidiu

Financializarea relațiilor în Proiectariatul Precar

O mare problemă în astfel de proiecte, aminteşte Valentin, ține de tipul de contracte de muncă sau colaborare încheiate, care ajunge să transforme relațiile interpersonale din aceste colective. Cum poți cere cuiva un anumit tip de angajament „fară să oferi condiția materială necesară pentru asta, se întreabă Valentin, gândindu-se la temporaritatea contractelor de drepturi de autor şi imposibilitatea de a asigura o stabilitate pe termen mai lung. Concluzia lui e că „singura formă de colaborare care poate să producă nişte efecte pe termen lung şi persoanele să rămână angajate într-un proces comun poate să fie doar munca necontractuală neplatită”. Ovidiu e de acord cu analiza, nu neapărat şi cu concluzia:

„Financializarea relațiilor. Asta se întâmplă propriu-zis. Toate relațiile în cadrul muncii pe proiect au la bază o logică financiară, nu salarială, de asta toată lumea dezvoltă o logică antreprenorială cu sine şi cu ceilalți, pentru că aşa e structura: resurse puține, taskuri multe, lipsa unui orizont de durată. Apoi şi responsabilizarea individuală – cine face ce, cine semnează. Toate relațiile ajung să fie marcate de o logică antreprenorială. Chiar şi când spunem că singurul mod de a ne angaja pe termen lung e de a face muncă neremunerată, asta vine ca un răspuns al logicii financializate. Asta mi se pare un lucru foarte vicios tocmai pentru că e foarte greu să-ți dai seama ce e prietenie, ce e muncă de colaborare, e foarte greu să-ți dai seama de intenţiile celuilalt şi de propriile intenții care ajung cufundate în logica financiară. 

Alegând sau nu să nu faci parte din logica salarială şi să intri în sistemul ăsta eşti mult mai aproape de o dinamică financiar-bancară în care o anumită investiție în relaţii, în practici, ar putea să genereze capital monetar sau de alt fel într-un mod invers proporţional cu timpul alocat. E ca fondurile de investiții, o logică foarte diferită de logica salarială, şi asta într-un context de penurie. Asta e logica dinamicii noastre interpersonale. Care intră în conflict direct cu conținutul dacă vorbim de proiecte culturale. Logica asta subminează propriu-zis conținutul.”

Diferenţe între granturile mici şi cele mari. AFCN vs. EEA Grants 

Mai multe dintre persoanele intervievate fac diferența între fonduri mai mici de la bugetul de stat – cum este AFCN, şi fonduri mai mari, de regulă externe, precum fondurile norvegiene EEA Grants sau fondurile structurale europene. Alex (regizor și dramaturg) şi Corina (scenografă și dramaturgă), care au avut experiență cu ambele tipuri de fonduri, cred că AFCN-ul funcționează bine, singura problemă fiind că sunt prea puțini bani, că sumele nu mai sunt racordate la prețuri, la inflația galopantă, cum ajunseseră să fie acum 4-5 ani, când „erau decente pentru cantitatea de muncă pe care o implică un proiect de genul ăsta”.

„Pe scurt, eu nu pot să fac un spectacol dintr-un proiect AFCN. Decât dacă nu plătesc pe cineva, sau mă plătesc pe mine foarte prost. Şi acum avem finanțare AFCN, avem acoperită co-finanțarea din altă finanțare – pentru că asta e o problemă de obicei, să dai co-finanțarea din acelaşi proiect – si tot nu avem bani să facem, suntem la limită cu fondurile, tot caut soluții de avarie”
— Alex (regizor și dramaturg)

La această insuficiență a fondurilor contribuie şi dorința finanţatorului de a finanța cât mai multe proiecte, despre care Alex susține că „e cumva legitimă, mai ales în contextul pandemiei în care sunt tot mai mulți artişti independenți precari”. Deci, pe de o parte, ea contribuie la precaritatea celor din domeniu, pe de alta, ar putea fi percepută ca formă de solidaritate pentru că: „ei vor totuşi să acopere o plajă largă, ceea ce într-un fel e mai democratic – sunt mai mulți artişti care beneficiază de nişte bani cu care cât de cât se semi-întrețin. Sau ajută mai multe organizații”.

Corina și Alex apreciază câteva lucruri la AFCN: că aplicația, deşi stufoasă, este totuşi rezonabilă, gestionabilă. Şi că există multă înțelegere, în sensul că „oamenii înțeleg procesul artistic, tot timpul când le explici de ce trebuie să schimbi anumite lucruri, tot timpul ai tot sprijinul. Se gândesc ei cum să găsească soluții birocratice ca să fie ok”, spune Corina.

Ea mai aminteşte că AFCN a făcut progrese semnificative în ultimii 15 ani:

„E mult mai bine față de 2007, când am început, cu bani de buzunar. Au apărut finanțări, în 2004 nu erau. Proiectele se depuneau în dosare în 3 exemplare tipărite, de dădeai faliment să scoți la imprimantă, era preistorie, s-au modificat multe lucruri. Telefonul costa cam cât tot onorariul tău din proiect. Acum sunt mult mai multe granturi. Nu sunt suficiente. Atunci erau şi mai puține. Pe vremea aia era o singură sesiune pe an şi nu ştiai când se lansează. La un moment dat, în 2008, au depus toți dosarele la ARCUB şi nu s-au afişat niciodată rezultatele. Era o doamnă înconjurată de dosare până-n tavan. Şi nu s-au mai dat niciodată rezultatele, a şi dispărut finanțarea ARCUB o perioadă.”
— Corina (scenografă și dramaturgă)

Și Valentin amintește de munca și eforturile deosebite pe care o fac lucrătorii AFCN non-stop, unei chiar și de sărbători. El subliniază că trebuie să fim atenți să nu lăsăm criticile structurale să fie interpretate greșit sau cooptate intenționat ca acuze la adresa funcţionarilor publici, care nu au nicio vină pentru problemele sistemice amintite ci, adesea, se luptă ei înșiși cu ele.

Întrebați dacă simt o diferență semnificativă între finanțările mici şi cele mari, cei cu care am discutat au răspuns că la nivelul proiectului, al obiectivelor sociale, culturale sau politice, se simte o diferență – finanțările mai mari te pot ajuta să faci mai multe lucruri. Dar la nivel personal, nu.

„Ele aduc un plus de sustenabilitate şi continuitate, dar pentru proiect, nu pentru oameni, nu vor fi oamenii mai puțin precari.”
— Alex

„E ca şi cum ai avea 3 proiecte în 2 ani, nu câştigi mai bine, ai şi mai mult stres, e acelaşi tip de onorariu ca într-un AFCN. Şi dacă e mai mare onorariul, e inclus în el cazare şi transport că aşa e recomandat”
— Corina

În plus, granturile mai mari întrețin iluzia „mormanelor de bani” care poate uşor trezi frustrări şi resentimente economice, şi raportarea unora la tovarăşx similar de precarx ca la patroni – asta deşi nu dețin nici pe departe infrastructura materială sau resursele unui patron, ba mai mult, sunt adesea supuşi ei înşişi la (auto)exploatare şi precaritate.

„Deşi de fapt banii sunt tot puțini, lumea vede 200.000 euro şi nu înțelege unde se duc de fapt toți banii ăştia şi cât de multe lucruri sunt de acoperit din ei. Mai creezi şi impresia că de fapt câți bani ai şi că eşti tu zgârcit. Sau se mai spune „păi să acopere Organizația X”, de parcă ar fi o mare instituție, nu trei amărâți. Deci se creează şi niște aşteptări false, mai ales de când te şi obligă să spui în comunicate câți bani ai primit. Oamenii nu sunt mulțumiți de cât sunt plătiți, e foarte multă muncă extra. Bună parte din muncă e efort inutil care nu produce nimic. Dar care trebuie remunerat. Nu-i pentru noi, mi-e din ce în ce mai clar că fondurile astea sunt pentru organizații mari care aplică la multe fonduri şi trăiesc din proiect în proiect. E o nouă birocrație – culturală sau nu – care e hrănită aşa, din păcate.”
— Alex

Din acest motiv, mulți dintre cei care au trecut prin experiența hiper-birocratică şi stresantă a unei finanțări mari de tipul EEA Grants ajung la concluzia că nu merită, şi decid să nu mai aplice la astfel de fonduri. Nemulțumirile şi frustrările profunde pe care realizatorii de proiecte le-au comunicat în multiple rânduri fără mare succes celor care administrează aceste finanțări – ex. Ministerul Culturii – au ajuns şi la alți colegi din branşă, astfel că s-a creat o reputație destul de proastă pentru aceste fonduri. Motiv pentru care multă lume fie nu mai aplică, fie se retrage chiar după anunțul că a câştigat finanțarea. Este un semn al unei structuri gândite defectuos, care are în centrul ei mai degrabă birocratul decât pe cei care fac proiectele. Şi asta duce la eşecul absorbției fondurilor, o lamentație continuă în ultimii 10-15 ani.

„Cu fondurile structurale e mult mai complicat – birocrația te călăreşte, absurdul ajunge la cote maxime, ei nu au nici un fel de înțelegere a domeniilor artistice pentru care se dau finanțările şi atunci vin tot felul de cerințe neadaptate la realitatea producției artistice. Aici sunt probleme foarte mari. Banii care par mulți, de fapt nu sunt aşa de mulți, pentru că proiectele sunt pe termen lung, trebuie să ai multe activități ca să poți să câştigi finanțarea, ai tot felul de cheltuieli extra. Şi birocrația e atât de stufoasă şi atât de greu de acoperit, încât de fapt noi ăştia suntem câțiva eroi visători stupizi care le facem în 2-3 oameni. În principiu sunt firme specializate care sunt fabrici de proiecte şi pentru care de fapt contează să fie bine hârtiile şi nu contează ce se întâmplă cu proiectul. 

Deci aici e o problemă cu modul în care sunt gândite fondurile europene în general şi fondurile structurale, ca EEA Grants, care copiază fondurile europene, în principiu. E o întrebare importantă de ce trebuie să concureze şcolile din România – care e cea mai săracă şcoală? – ca să acceseze fonduri europene. De ce nu se poate ca Ministerul, prin inspectorate, să facă pur şi simplu o investigație cu şcolile care au probleme cu infrastructura sau dotările, şi să dea direct banii? Acum noi ştim de ce nu se poate, că atunci se va zice „păi, corupție”. PNL o să dea la PNL, PSD la PSD, în funcție de cine e ministrul educației. Ceea ce e adevărat şi asta. Teoretic, birocrația asta ar asigura transparența. De fapt, nu asigură transparența, ci a inventat o nouă elită funcționărească.”
— Alex

 

Întrebată dacă se vede în continuare scriind aplicații și făcând management de proiect, Corina răspunde: „Nuuu, dacă mai văd un excel mă apucă plânsul. Nu poți să faci o meserie din asta, poți să o faci din când în când.” Însă, nu vede alternative pentru continuarea activității asociaţiei din care face parte, în afara finanțărilor.

Alex ține să sublinieze că, atât în cazul fondurilor mari tip EEA Grants, cât şi în cazul celor mici cum e AFCN, „marele avantaj care trebuie subliniat înainte de orice fel de critică a acestor proiecte cu fonduri publice” este că „îți dau libertatea să faci ce vrei tu din punct de vedere al conținutului (…) Spre deosebire de sponsorizările private, îți dau o mult mai mare libertate ideologică şi estetică. Sigur, pe criteriile lor – antidiscriminare, toleranță, etc., dar marja e mult mai largă decât la BRD, ING sau Kaufland”. Tot Alex dă câteva exemple în acest sens:

„Replika, în 2016, a făcut un spectacol în care critica la sânge birocrația fondurilor norvegiene – „În cuvintele tale” cred că se cheamă, şi aveau o scenă întreagă care era o satiră la adresa aberației birocratice. Ce trăim noi era pus în teatru. Şi au venit oamenii, nu s-a supărat nimeni, au mai câştigat alte proiecte. Măcar se permite totuşi orice fel de critică, se dă o libertate reală, în marjele acceptabile în societatea noastră. 

Noi am făcut cel mai radical spectacol al nostru pe fonduri norvegiene. Sigla era cu ciocanul şi penița, nimeni n-a comentat, n-a zis că nu e ok, nu a schimbat sigla. Dacă le trimitem la ING, mă îndoiesc că ne dau bani. Aici văd marele avantaj şi singura formulă de a face teatru serios cu resurse logistice pe termen lung. Nu văd altă variantă în afara proiectelor din fonduri publice.”

Pe de altă parte, Ovidiu şi Valentin consideră că această libertate vine de fapt dintr-o nepăsare a statului privind conținutul propriu-zis al proiectelor, miza acestuia fiind alta, si anume externalizarea statului pentru a avansa astfel agenda neoliberală. În acest scop, crede Ovidiu, „se creează practicieni, antreprenori culturali care cizelează practici, viziuni şi moduri de a angaja oameni în munca de care statul neoliberal are nevoie şi pe care o poate coopta”. Ei devin astfel „agenți ai neoliberalismului”, mai adaugă el, și se include și pe sine în ecuație.

Idealul pervers al neoliberalismului e de a aduce în centrul statului aceste practici de externalizare, prin practicieni de genul. Avem cazuri deja, mai ales pe linie USR-istă.”
— Ovidiu

Sub „iluzia diversității democratice, a diversității discursului”, neoliberalismul impune pas cu pas „imperativele totalizante ale unui stat financiar”, model care se extinde deja de ani buni la tot mai multe instituții publice prin intermediul acestor practicieni „capabili, forjați şi ideologizați deja în cultura asta dură a competiției, a logicii financiare şi antreprenoriale”.

 

Soluții?

La capitolul soluții, propunerile variază de la chestiuni pragmatice care țin de îmbunătățirea proceselor de acordare a finanțării, a practicilor de organizare în echipă, și până la propuneri de organizare colectivă și măsuri structurale.

Pe o parte dintre cele și cei intervievați, experiența de muncă în proiecte îi împinge spre a considera necesară un soi de profesionalizare a managementului de proiect, sau chiar de externalizare a acestui serviciu, care de regulă pică în sarcina oamenilor din echipă sau din colectiv, fie ei artiști, manageri culturali, activiști etc. Mai ales pentru finanțările mari tip EEA Grants, unde birocrația este mult mai stufoasă şi complicată. Alții care au avut experiența externalizării acestor servicii către firme specializate pe management de proiect nu o văd, însă, ca pe o soluție reală, pentru că o mare parte din muncă revine tot echipei de proiect.

Alex şi-ar dori o strategie organizațională care să asigure sustenabilitatea proiectelor, să externalizeze toată responsabilitatea găsirii şi aplicării la finanțări externe către o persoană specializată care să preia şi răspunderea deciziilor, a semnăturii în proiect, şi care să aibă libertatea să-şi stabilească singură salariul. Asta înseamnă, însă, şi externalizarea incertitudinii, a temporarității, precarității, şi a răspunderii. În plus, dificultatea stă în faptul că aplicațiile şi căutarea de finanțări presupun multă muncă, fără vreo certitudine că finanțarea va fi câştigată, şi uneori rezultatul competiției poate veni într-un an sau chiar doi. Această muncă ar trebui cuprinsă ca remunerație în finanțările câştigate care, deci, să acopere nu doar salariul pe timp de proiect, ci şi munca neremunerată din afara lui. Iar cum gradul de stres şi de răspundere sunt foarte mari, şi remunerația ar trebui să fie rezonabilă. Din ce bani se poate însă asigura o astfel de remunerație în contextul unor fonduri mereu insuficiente?

Alte sugestii de bune practici vizează scrierea proiectelor şi implementarea lor. De exemplu, mai multă onestitate şi realism în ceea ce se promite că va livra proiectul. Multe proiecte promit mai mult decât au capacitatea de a realiza, şi câştigă în baza asta, ceea ce poate ridica permanent ştacheta, consolidând (auto)exploatarea. Unele sfârşesc prin a livra mai puțin decât au promis, ceea ce este nedrept față de cei ce au promis mai puțin dar realist, şi care au pierdut în competiția Cine promite mai mult.

E important şi tipul de angajament al fiecărxia, crede Monica: „să nu alergăm după o sută de proiecte de-odată, iar dacă ceri cuiva să lucreze full-time o lună şi jumate, să şi plăteşti corespunzător”.

La nivel de organizare colectivă, Alex vede oportună o practică realizată şi în alți ani, chiar cu mai mult succes: luarea unor puncte de vedere comune de la diverse organizații cunoscute pentru implementarea cu succes de proiecte cu astfel de finanțări:

„Mai multe organizații care au o relativă forță, în sensul că sunt cunoscute că au făcut proiecte, câştigă des aplicații, ar putea avea nişte luări de poziție comune şi asta ar ajuta. AFCN-ul, spre lauda lor, au fost foarte receptivi când au apărut critici susținute şi argumentate. Cum arată acum AFCN-ul nu e rezultatul unei inspirații a conducerii, e rezultatul unui dialog real cu o bună parte din sectorul ăsta „independent”, care are loc de prin 2007 încoace. Eu am aplicat în 2007 prima oară [la AFCN] şi îmbunătățirile sunt clare, vizibile. S-au realizat nişte progrese prin comunicarea asta. La fondurile norvegiene nu aş putea spune că s-a realizat vreun progres, poate invers… Cred că e o diferență între consultarea reală cu operatorii culturali şi cea mimată. La fondurile EEA Grants au existat sesiuni de feedback, am trimis şi noi chestionare, au trimis şi alții, şi cam nimic din ce am auzit că s-a trimis nu s-a respectat acum, sau ce s-a respectat a încurcat şi mai rău, cum e chestia asta cu digitalizarea pe care, sigur, noi atunci am recomandat-o, n-avea rost să umblăm cu vrafuri de dosare şi, teoretic, ar fi mai simplu acum. Am căzut în capcana asta a digitalului, lucrurile pare că se simplifică, dar de fapt nu se simplifică”.

Un alt punct de vedere merge chiar mai departe, către forme de organizare similare sindicalizării:

„E un vis şi e foarte necesară sindicalizarea. Proiectariatul ar avea nevoie de un sindicat, de o formă de organizare care să fie puternică şi agresivă, de un tip de instituție care să se lupte cu dinții, să aibă putere şi să ne apere, să influențeze legile, politicile. Dacă Proiectariatul ar fi avut un sindicat, poate că mizeria asta de flexibilizare a muncii nu s-ar fi întâmplat. Legal nu se poate realiza sindicalizarea asta, dar Proiectariatul are nevoie de reprezentare, sub o formă sau alta, să aibă nişte structuri, nişte instituții care să te recunoască şi să-ți faciliteze nişte lucruri. E o lipsă de recunoaştere, e nedrept că suntem tratați aşa de nedemn, suntem numiți în tot felul – „şomerii”, „loserii”, şi e foarte nedrept pentru că Proiectariatul munceşte pe brânci şi face şi nişte chestii foarte tari, acoperă o grămadă de munci super importante, acoperă şi o felie a statului care e complet descoperită, şi proiecte sociale, şi proiecte artistice de stânga care dau o voce unor comunități total invizibilizate şi sistemic oprimate.
Nu ştiu cum se poate obține o formă de reprezentare, dar ar fi important măcar să încercăm să ne imaginăm o structură, să o inventăm. Ar trebui să fim mulți şi vocali, să cerem să fim luați în calcul. Ar trebui să fie ceva mare, ca atunci când s-au solidarizat minerii cu comunitatea LGBT în Anglia şi au făcut mega proteste şi au obținut drepturi unii pentru alţii.”
— Monica

Şi Ovidiu şi Valentin merg oarecum în aceeaşi direcţie, vorbind despre necesitatea găsirii unui numitor comun, a unei noi forme de organizare, pentru care, cred ei, acum e un moment bun. Spre deosebire de Monica, însă, ei cred că asta presupune o logică diferită de cea a reprezentării, pe care o asociază unui tip de sine individualizant care ar trebui, crede Ovidiu, depăşit. Pentru ei, miza ar fi mai degrabă găsirea unui numitor comun care să se bazeze pe o dinamică, nu pe reprezentare. Ovidiu dă exemplul Proletariatului în comunism, care, crede el, ar fi fost mai degrabă o dinamică decât un grup social, decât muncitorul în sine. Deși este încă dificil de găsit un răspuns privind mijloacele prin care s-ar ajunge la un astfel de numitor comun, Ovidiu vede ca posibil prim pas crearea unei platforme, a unui spaţiu cultural care să nu fie un proiect și în care diferite persoane și grupuri de stânga să se întâlnească pentru a dezvolta o viziune comună.

„Nu e o soluţie să nu mai facem proiecte. O diagnoză a muncii pe proiecte trebuie făcută. Dar nu trebuie să cădem în critică. Trebuie să lucrăm împotriva ei, dar cum – că unii îşi iau slujbe, alţii obţin un spaţiu prin nu ştiu ce mijloace, toate căile astea sunt legitime câtă vreme avem o direcţie. 

E ceva foarte prezent între noi în ultima perioadă – e un moment istoric. Numitorul ăsta comun se poate crea în cadrul luptei, a unor acţiuni pe care lumea le face. Ăsta ar fi numitorul comun, că trebuie să realizăm că avem „agency” şi că vorbim despre aceleaşi lucruri cu alte cuvinte.”
— Ovidiu 

În încheiere, pentru mai multe sugestii concrete de posibile bune practici anti-(auto)exploatare care să ne facă viața mai uşoară când lucrăm unx cu altx, am alcătuit împreună cu persoanele intervievate, dar şi alte persoane din colectivele apropiate un mini-ghid care va fi disponibil curând gratuit ca broşură Pagini Libere.