Proiecții

de Ioana Lavinia
citit de Iris Horomnea

Artă digitală de cover de Marta Mattioli
Ilustrație de interior Carina Pîrva

Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat. Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast.

*** E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni despre hărțuire sexuală și stigmatizarea corpului. ***

 

1

Şi-a strâns mai tare ghiozdanul în brațe şi a închis ochii. Genunchii îi intrӑ în coaste şi pleoapele o dor.

Mai sunt trei stații.

Din când în când, îşi îndreaptӑ ochii în sus, spre cealaltӑ parte a geamului cu urme de palme murdare. Masele de puf alb plutitoare strӑlucesc încӑpӑțânate în fața soarelui şi peisajele trec prea repede prin fața ei.

Din spatele vagonului, o boxӑ datӑ la maximum parcӑ îi bubuie în piept. În rest, liniştea mai e tulburatӑ doar de sunetul aparatului care înghite biletele şi le scuipӑ înapoi.

Nu ştie dacӑ îşi doreşte sӑ ajungӑ mai repede la şcoalӑ sau nu.

A doua orӑ are sport. Şi-a pierdut toatӑ seara trecutӑ rugând-o pe mama sӑ îi scrie bilet. S-a gândit la toate motivele posibile: dureri de burtӑ, de cap, o vânӑtaie dureroasӑ la picior sau la mânӑ pe care ar fi cӑpӑtat-o accidental în excursia de la munte de acum o sӑptӑmânӑ, lovindu-se de patul de lemn zgâriat excesiv din camera de pensiune. A fost o excursie plictisitoare, singura pe care au fӑcut-o vreodatӑ, iar asta doar pentru cӑ stӑteau foarte aproape şi mai toate camerele erau libere. Pensiunea era departe de orice obiectiv, magazin sau activitate interesantӑ, parcӑ la capӑtul lumii. Nimeni nu a intrat sӑ facӑ curat în niciuna dintre cele trei zile în care au stat acolo. Dar mama se trezea dimineața şi o trezea şi pe ea sӑ facӑ patul, sӑ aranjeze periuțele de dinți din baie, sӑ şteargӑ puțin televizorul cu o cârpӑ pe care a adus-o de acasӑ – sӑ ai mereu totul la tine, nu ştii niciodatӑ – şi sӑ ajungӑ primele la micul dejun.

Totuşi, s-a strӑduit degeaba, şi mama i-a repetat de cel puțin zece ori, cu aceeaşi expresie epuizatӑ pe care o avea mereu şi cu mâinile pline de spumӑ de la detergent, nu.

Oricum te-ai mai îngrӑşat un pic la Paşte, îți face bine, sportul e sӑnӑtos.

S-a dus în camera ei şi a încercat sӑ nu se mai gândeascӑ la asta. Poate de data asta profa nu o sӑ o mai punӑ sӑ facӑ trei ture de alergare în plus fațӑ de restul colegilor şi sӑ o trimitӑ pe margine la jocuri.

Muzica s-a oprit şi un grup a coborât.

Mai sunt douӑ stații.

De-a lungul stâlpilor de electricitate de pe strada cea mai circulatӑ din oraş sunt deja agӑţate luminițe şi beculețe colorate.

Diana, sora ei mai mare, e încӑ la facultate şi Crӑciunul e abia peste o lunӑ jumӑtate. Vorbeşte cu ea în fiecare zi de pe telefonul roz pe care ea i l-a dӑruit în primӑvarӑ. Cel mai mult îi place sӑ îi trimitӑ mesaje şi apasӑ tastele portocalii cu o bucurie incomparabilӑ.

Mama o sunӑ rar pe Diana. Înainte sӑ primeascӑ telefonul de la sora ei, se lipea de peretele din bucӑtӑrie şi asculta cu atenție cuvintele pe care mama ei le spunea mai degrabӑ cu o urmӑ de plictis spre celӑlalt capӑt. Câteodatӑ îşi gӑsea curajul sӑ arunce o privire fugarӑ spre canapeaua maro, anostӑ din sufragerie, sӑ vadӑ mâinile îmbӑtrânite ale mamei strângând telefonul de margini, ochii ei închişi sau aproape închişi şi respirația obositӑ. De fiecare datӑ îşi imagina cӑ de data asta o sӑ vorbeascӑ mai mult, cӑ o sӑ trebuiascӑ sӑ stea acolo, lipitӑ de perete, cu orele, sӑ simtӑ plictiseala, dar nu s-a întâmplat niciodatӑ. Trebuia mereu sӑ fugӑ în camera ei când o auzea pe mama ridicându-se de pe canapeaua scârțâind îngrozitor, aşezând telefonul pe masӑ cu zgomot.

Şinele scârțâie din nou. Acum, un grup mare de oameni aproape umple vagonul.

Mai e o stație.

Nu observӑ imediat, dar lângӑ ea se aşazӑ cineva. Un bӑrbat care i se pare uriaş, mult mai înalt şi, din unghiul din care priveşte ea, aproape atingând bara de care nimeni nu se ține. Îi zâmbeşte.

Îşi doreşte sӑ se poatӑ întoarce la privitul pe geam sau la ghemuit fӑrӑ sӑ se fi întâmplat nimic, dar e prea târziu. Îi zâmbeşte şi ea.

Apoi simte o palmӑ pe picior. Închide ochii din nou. Se strӑduieşte sӑ îşi mişte piciorul, dar nu poate. Nu poate face nimic. Înghite în sec şi simte o greutate giganticӑ în interiorul ei. Palma se mişcӑ pe ştrampii primiți de la Diana acum un an, de ziua ei. Ştrampii ei preferați. Se gândeşte la puii de pisicӑ albi, cu urechile roz şi limbile negre, desenați caraghios, construiți din pӑtrate cu laturi inegale. Se gândeşte la palma care le acoperӑ siluetele, pe rând. Se gândeşte cӑ ceva nu e în regulӑ. Se gândeşte cӑ nu poate sӑ țipe sau sӑ spunӑ ceva. Se gândeşte cӑ tramvaiul o sӑ se opreascӑ şi ea nu o sӑ poatӑ sӑ coboare.

***

Respirӑ sacadat şi simte cӑ are tot mai puțin aer cu fiecare secundӑ.

Încearcӑ sӑ calce pe şiretul de la piciorul stâng, legat mult prea larg, ca sӑ poatӑ sӑ meargӑ pe margine şi sӑ bea puținӑ apӑ în timp ce îl leagӑ. Privirea i se încețoşeazӑ dupӑ câteva secunde.

Vocea profesoarei strigându-i numele îi atrage atenția. Fӑrӑ sӑ îşi dea seama, se opreşte în mijlocul pistei, iar colegii care sunt deja cu douӑ ture în fața ei se lovesc de ea şi apoi se uitӑ în spate cu priviri încӑrcate de dispreț.

Profesoara fluierӑ şi îi face semn sӑ iasӑ de pe teren. Clipeşte des ca sӑ alunge amețeala şi merge cu capul plecat în pӑmânt.

– Te-ai pӑtat.

Ochii i se mӑresc. Nu ştie ce sӑ facӑ. Îşi strânge picioarele, chiar dacӑ ştie cӑ nu ajutӑ la nimic. Simte cum ruşinea o acapareazӑ.

Profa ofteazӑ, dar îşi schimbӑ expresia şi, pentru prima datӑ, ea simte cӑ o priveşte în ochi.

– Ai pantaloni de schimb?

Ea dӑ din cap cӑ nu şi îşi coboarӑ din nou privirea. Nu vrea sӑ plângӑ, dar, mai mult decât atât, nu vrea sӑ o vadӑ nimeni fӑcând asta.

– Am câteva perechi în vestiar. Du-te şi vezi ce ți se potriveşte.

Vrea sӑ îi mulțumeascӑ profesoarei, dar buzele îi tremurӑ foarte tare şi aproape cӑ fuge spre uşa de la intrarea în vestiar. În dulapul cu echipament, gӑseşte un sac negru cu câteva perechi de pantaloni, o ia pe prima pe care pune mâna şi se duce la baia de lângӑ.

Se gândeşte cӑ poate ar fi trebuit sӑ îi spunӑ mamei despre asta. Sau Dianei. Acasӑ, lua absorbante din dulapul de la baie, dar nu avea nicio idee care erau cele corecte şi îi era prea ruşine sӑ caute pe internet. În jurul ei, nimeni nu vorbea despre asta. Înțelesese foarte repede cӑ e unul dintre lucrurile care se întâmplӑ în fiecare zi, dar toatӑ lumea îl ignorӑ. Avea sӑ descopere curând cӑ fiecare îşi ținea suferința pentru ea şi o îngrijea pe cont propriu. Chiar şi în familie.

Şi-a schimbat pantalonii şi şi-a petrecut restul timpului pânӑ la pauzӑ încercând sӑ şi-i aranjeze. Negrul îi pune în evidențӑ fața rotundӑ şi obrajii plini. E prima datӑ când observӑ asta. Începe sӑ vadӑ toate comentariile mamei din ultima vreme. Şi le vede peste tot.

Voci strӑbat coridorul, dar ea nu le observӑ imediat. Câteva fete intrӑ în baie puține secunde mai târziu şi trec prin spatele ei, iar ea le observӑ abia când se uitӑ în oglindӑ. Una dintre ele se întoarce dupӑ ce face câțiva paşi spre cabine. Un zâmbet aproape trist îi apare pe fațӑ, apoi începe sӑ surâdӑ disprețuitor.

Se apropie de ea şi îi strânge obrajii. Îi e fricӑ şi nu ştie ce sӑ spunӑ.

– De ce ai fugit de la orӑ? E clar cӑ ai mare nevoie.

Apoi simte cum obrazul drept o usturӑ. Fata se îndepӑrteazӑ fӑrӑ sӑ mai spunӑ altceva urmându-şi prietenele şi ea rӑmâne în mijlocul bӑii, lipindu-şi mai tare mâna transpiratӑ de pielea acum înroşitӑ.

2

Diana nu a venit acasӑ de Crӑciun atunci şi nici în urmӑtorii patru ani.

Ei îi trimitea bani de excursii cu clasa, cosmetice, haine, cӑrți, iar pe mama o suna la fiecare final de lunӑ sӑ o roage sӑ o lase sӑ îi dea mӑcar cinci sute de lei.

Ne descurcӑm, nu avem nevoie.

Dar mama încӑ lucra la fabricӑ şi punea apӑ în detergent ca sӑ ținӑ mӑcar o lunӑ, folosea televizorul doar o datӑ pe sӑptӑmânӑ şi parcӑ în fiecare zi venea din ce în ce mai târziu acasӑ, mâinile ei miroseau din ce în ce mai mult a clorul de la soluția de spӑlat pe jos şi oricât de mult se strӑduia sӑ îşi prindӑ pӑrul într-un coc dimineața, seara elaticul atârna la baza unei cozi dezordonate.

Nu se schimbase deloc. Aceeaşi figurӑ obositӑ din copilӑria ei continua sӑ existe şi sӑ multiplice liniştea din apartamentul înghesuit tot mai mult. Singurele momente pe care le mai petreceau împreunӑ era atunci când mama stӑtea în cadrul uşii în timp ce ea încerca sӑ se decidӑ dacӑ sӑ îşi bage sau nu tricoul în pantaloni.

Printre foşnetele şi oftaturile ei de exasperare şi nehotӑrâre, mama îi spunea mereu cӑ trebuie sӑ facӑ ceva, sӑ se apuce de sport, sӑ mӑnânce mai sӑnӑtos, sӑ îşi gӑseascӑ haine puțin mai largi sau sӑ le aranjeze altfel, sӑ apeleze la trucuri de machiaj ca sӑ îi facӑ obrajii sӑ arate mai subțiri.

Nu a întrebat-o niciodatӑ de ce. Dar, într-o searӑ, a avut impresia cӑ mama ştia exact la ce se gândea.

Mi-am pierdut toatӑ viața fӑrӑ sӑ am grijӑ de mine şi uite cum arӑt.

Şi, cu toate orele de muncӑ, cu toatӑ liniştea, cu toatӑ absența, cu toate comentariile, cu toatӑ lipsa îmbrӑțişӑrilor, a pupicilor de noapte bunӑ, mama i se pӑrea cea mai frumoasӑ femeie din lume. Şi o înțelegea şi o asculta de fiecare datӑ când îi dӑdea un sfat. Chiar dacӑ ştia cӑ grija excesivӑ a mamei pentru corpul ei o fӑcea sӑ aibӑ un ghem de lacrimi în stomac.

***

Câteodatӑ merge pe jos la liceu. Nu îi face o plӑcere deosebitӑ, şi-ar dori sӑ asculte mӑcar muzicӑ între timp, dar asta ar însemna sӑ descurce cӑştile în fiecare dimineațӑ şi sӑ ținӑ de firul corespunzӑtor urechii stângi ca sӑ audӑ clar – dar foarte încet – linia melodicӑ.

Ajunge mereu prima şi îşi petrece timpul ştergând tabla – una dintre cele douӑ din clasӑ încӑ este cu cretӑ, aşa cӑ trebuie sӑ se ducӑ sӑ spele buretele de cel puțin trei ori de fiecare datӑ când încearcӑ sӑ o curețe bine. E singura care o face, de altfel.

Apoi o aşteaptӑ pe Mӑlina, fie citind, fie încercând sӑ repete vreo lecție şi mereu i se pare cӑ trece atât de mult timp încât o doare capul de la toate cuvintele pe care le citeşte.

Azi, Mӑlina ajunge printre ultimii, îşi trânteşte ghiozdanul negru pe bancӑ, probabil cӑ neintenționat, şi se aşazӑ lângӑ ea, respirând sacadat. În obraji are douӑ pete de roşeațӑ aproape uniforme şi un firicel subțire de transpirație îi acoperӑ linia maxilarului.

– Am ajuns prea târziu în stație şi am pierdut tramvaiul. Mama se simte mai rӑu decât de obicei, adaugӑ mai mult pentru ea, într-o voce aproape şoptitӑ.

Zâmbeşte, dar nu poate sӑ o facӑ prea mult şi se întoarce curând la respiratul inegal.

Mama Mӑlinei, Ada, rӑmӑsese paralizatӑ în urma unui accident de maşinӑ. Mӑlina e singura care poate sӑ o ajute sӑ se ridice, îi pregӑteşte mereu mâncarea, face curat şi îi lasӑ tot ce îi trebuie cât timp ea e plecatӑ. Fratele ei mai mare, Dani, lucreazӑ de dimineața pânӑ seara şi le asigurӑ cam tot ce au nevoie. Mӑlina nu iese deloc din casӑ decât dacӑ este absolut necesar. Viața ei graviteazӑ în jurul nevoilor Adei.

Ei i-ar plӑcea ca Mӑlina sӑ se distreze, sӑ se ducӑ la o plimbare sau, din când în când, la o zi de naştere la care ştie cӑ ea nu s-ar duce niciodatӑ, dar vede cum prietena ei refuzӑ de fiecare datӑ din nevoie, nu pentru cӑ realmente nu şi-ar dori, iar pe fațӑ i se citeşte o umbrӑ evidentӑ de dorințӑ şi, în acelaşi timp, resemnare.

Câteodatӑ, ea se oferӑ sӑ îi ajute în weekend-uri mӑcar, strӑduindu-se sӑ nu intervinӑ prea mult, dar Mӑlina o refuzӑ întotdeauna. Încӑ nu îşi dӑ seama dacӑ o face din politețe, ruşine sau din cauza faptului cӑ s-a obişnuit atât de tare sӑ se descurce singurӑ tot timpul. Pare cӑ între ele existӑ un fel de înțelegere nescrisӑ sӑ îşi ținӑ viața de acasӑ cât mai departe de ochii tuturor şi, poate, mai ales de ochii celeilalte.

– Dar am trecut pe la magazinul de la colț.

Mӑlina aşazӑ pe bancӑ o pungӑ de hârtie maro cu douӑ pete unsuroase pe fund.

– Aveau cornulețele cu gem de vişine care îți plac.

Ea îi zâmbi Mӑlinei, apoi se uitӑ la punga din fața ei.

În primele câteva secunde, mânile i se mişcӑ automat spre ea, apoi se opresc în momentul în care o atinge. Și le retrage subit şi le pune pe picioare, strângându-şi pumnii pânӑ când articulațiile i se albesc şi degetele i se înroşesc.

Mi-am pierdut toatӑ viața fӑrӑ sӑ am grijӑ de mine şi uite cum arӑt.

Mi-am pierdut toatӑ viața fӑrӑ sӑ am grijӑ de mine şi uite cum arӑt.

Mi-am pierdut toatӑ viața fӑrӑ sӑ am grijӑ de mine şi uite cum arӑt.

– Nu mi-e poftӑ, o sӑ le mӑnânc acasӑ.

Şi-a dat seama cӑ Mӑlina a vrut sӑ spunӑ ceva, dar ea nu i-a dat ocazia. S-a întors sӑ îşi punӑ în ghiozdan punga de hârtie. Ştie cӑ o sӑ se simtӑ vinovatӑ când o sӑ o mӑnânce.

Ştia cӑ Dani i-a dat bani Mӑlinei sӑ îi ia cornulețele cu gem de vişine, face asta cam o datӑ pe lunӑ. Dani e singura legӑturӑ a ei cu viața Mӑlinei în afara şcolii şi ştie cӑ, în timp ce el încearcӑ sӑ o invite la ei acasӑ sub pretextul unui prânz, unui proiect pe care ea şi Mӑlina trebuie sӑ îl facӑ, al unei cafele sau al unei cӑni de ceai, prietena ei îşi ascunde disperarea sub un zâmbet. Şi ea îl refuzӑ mereu, pentru cӑ ştie mult prea bine ghemul de vinӑ şi ruşine pe care îl simte Mӑlina. Chiar dacӑ nu vorbesc niciodatӑ despre asta, ştiu amândouӑ cӑ, în viața de acasӑ, imaginea pe care o au una despre cealaltӑ s-ar fragmenta.

Fӑrӑ ca ea sӑ îşi dea seama, unul dintre colegii săi încearcӑ sӑ îi ridice fusta în timp ce merge pe culoarul dintre rândurile de bӑnci.

Clasa se umple de râsete şi urechile îi bubuie de voci în timp ce simte cum întreg stomacul îi cade în gol. Acum, cei doi pumni formați mai devreme strâng marginile fustei şi mai puternic. Simte cum degetele încep sӑ o doarӑ, dar rӑmâne încremenitӑ.

Nu e prima datӑ. E în regulӑ. Eşti obişnuitӑ. E ok.

Nu e prima datӑ.

Mӑlina mai încearcӑ o datӑ sӑ îi atragӑ atenția mişcându-şi mâinile, dar ea se preface cӑ nu o vede. Se strӑduieşte sӑ nu îşi strângӑ ochii de ruşine şi nu ştie dacӑ se simte atât de lipsitӑ de putere fațӑ de mâinile ei agӑțate de fustӑ sau de neputința pe care o simte Mӑlina.

3

Mai e o stație.

S-a mutat în Bucureşti de mai puțin de o lunӑ şi singurul drum pe care îl ştie e pânӑ la terapie.

Mӑlina s-a oferit sӑ meargӑ cu ea dupӑ ce au ieşit de la birou, dar ea a zis cӑ e mai bine sӑ se ducӑ acasӑ şi sӑ facӑ clӑtitele lor preferate – dupӑ rețeta Adei – ca sӑ aibӑ ce sӑ mӑnânce disearӑ. Nu îşi aminteşte sӑ o fi vӑzut pe Mӑlina mai relaxatӑ. Parcӑ a vӑzut cum prietena ei rӑsufla uşuratӑ în interior. Şi poate cӑ ştia de ce, dar s-a mulțumit doar sӑ îi zâmbeascӑ Mӑlinei înainte sӑ meargӑ spre stație.

Tot Mӑlina e cea care i-a propus sӑ meargӑ la terapie. A venit cu ea la primele şedințe („ca sӑ înveți drumul”), a stat seri la rând sӑ gӑseascӑ cea mai bunӑ opțiune pentru ea şi o întreba dupӑ fiecare şedințӑ – cu o urmӑ de reținere – cum a fost.

Îşi petreceau majoritatea serilor în sufragerie, cu televizorul aprins, cu geamurile deschise pentru cӑ aerul era înӑbuşitor şi soarele bӑtea mereu spre fereastra lor, vorbind despre colegii de la muncӑ, despre rapoartele pe care le aveau de fӑcut pentru urmӑtoarea zi şi despre temele pe care ea le primea la terapie. Şi în discuțiile lor se strecurau lucrurile pe care nu şi le-au povestit niciodatӑ; despre cum Mӑlinei îi fusese mereu fricӑ sӑ bea alcool, pentru cӑ Ada îi spusese cӑ o sӑ ajungӑ ca taicӑ-su; despre cum ea nu mai vorbise cu mama de doi ani şi nu se simțea neapӑrat vinovatӑ pentru asta.

***

Terapia era pentru ea o deconstrucție treptatӑ a lucrurilor pe care nu a vrut sӑ le înțeleagӑ niciodatӑ când era acasӑ; Diana, mama, apartamentul scufundat mereu în linişte, corpul ei, toate erau un ghem pe care ea îl privea doar dintr-o parte. Şi nu ştie de ce. Ştia cӑ nu i-ar plӑcea sӑ vadӑ totul? Îi era fricӑ? De ce îi era fricӑ?

– Cum e mama acum?

– Nu ştiu.

Şi a spus-o atât de natural, cuvintele au ieşit fӑrӑ sӑ îşi dea seama, ca un lucru pe care de-abia aştepta sӑ îl dea afarӑ.

În cabinetul lui O. era linişte.

Ea a tras puternic aer în piept. Nu ştia ce o sӑ spunӑ şi nu mai avea energie sau voințӑ sӑ îşi construiascӑ un rӑspuns. Aşa cӑ a spus tot.

***

Pe tata nu l-am cunoscut, nici mӑcar din poze. Mama nu vorbea despre el şi singura datӑ când am încercat sӑ gӑsesc un album foto, un bilet, o scrisoare, o carte poştalӑ, orice, am constat cӑ mama nu pӑstrase nimic. Sau nimic nu existase vreodatӑ. Şi nu am întrebat-o niciodatӑ de ce, nici din curiozitate. Pentru Diana, în schimb, tata era o prezențӑ atât de vie. Se agӑța de orice dorințӑ a mea de a afla lucruri şi o strângea atât de puternic în brațe încât mӑ fӑcea sӑ cred cӑ nu îmi mai vorbeşte mie, ci lui. Nu aveam curajul sӑ o întrerup. A fӑcut din omul ӑsta, pe care eu nu l-am cunoscut, sӑ fie tot ce nu pӑrea sӑ fie mama: zgomotos, primul care sӑ înceapӑ o conversație, luminos prin simpla prezențӑ.

Poate cӑ diferența asta atât de mare dintre percepția mamei şi a Dianei asupra tatei le-a fӑcut sӑ se îndepӑrteze în fiecare zi tot mai mult. De fapt, nu îmi amintesc sӑ fi fost vreodatӑ apropiate. Mama, cu prezența ei fermӑ, taciturnӑ, ca o imagine de la televizor în care un om important spune un discurs şi Diana, care îşi ascundea poeziile în spatele hainelor împrӑştiate din dulap. Mama, cu mâinile mirosind a clor şi Diana, care îşi cumpӑrase primul ei parfum şi îi era fricӑ sӑ îi spunӑ mamei, aşa cӑ îl ținea mereu în ghiozdan.

Mama, care a rӑmas şi Diana, care a plecat.

Nici mӑcar nu am avut curajul sӑ o întreb pe mama de ce; de ce a plecat Diana. La un moment dat, scurtele conversații telefonice dintre ele din sufragerie au dispӑrut şi nu am mai auzit-o pe mama sӑ spunӑ nimic legat de Diana.

Da, eram furioasӑ. În toți anii ӑia, probabil cӑ aş fi preferat sӑ urle în loc sӑ nu spunӑ nimic. Era atât de frustrant, atât de incredibil de linişte în apartamentul ӑla şi, în acelaşi timp, atât de mult zgomot în mine de fiecare datӑ când mama îmi privea corpul. Îi simțeam toate regretele, toate lucrurile pe care voia sӑ mi le spunӑ, pe care voia sӑ le schimbe, tot ce voia sӑ fiu şi tot ce n-a reuşit sӑ fie Diana, tot ce n-a reuşit sӑ fie ea, toate astea se lipeau atât de puternic de mine şi rӑmâneau acolo. Poate cӑ încӑ sunt acolo. În fața ei, corpul meu devenea o imagine 3D. Gândurile ei o modelau, o roteau, o priveau din unghiul care era cel mai convenabil şi am impresia cӑ imaginea ei despre mine a rӑmas exact acolo: în punctul cel mai satisfӑcӑtor.

Nu am mai vӑzut-o pe Diana de paisprezece ani şi nu i-am mai auzit vocea de opt. Nu ştiu, poate cӑ dacӑ ar fi vrut sӑ mӑ vadӑ, sӑ vorbeascӑ cu mine, ar fi gӑsit o modalitate. Chiar şi dacӑ asta înseamnӑ cӑ ar fi trebuit sӑ ajungӑ la mama. Poate cӑ ar fi trecut peste asta dacӑ ar fi vrut sӑ ajungӑ la mine, dar nu a ajuns.

Chiar am crezut cӑ mama o sӑ fie acolo şi cӑ eu o sӑ fiu acolo cu ea. Cumva. Oricât de confuzӑ ar fi fost liniştea pe care mi-a oferit-o, mi-a fost foarte greu sӑ mӑ desprind de ea când am venit aici. Încӑ încerc sӑ o las în urmӑ. Şi nu ştiu dacӑ e bine. Nu ştiu dacӑ, atunci când o sӑ vreau sӑ vorbim, dacӑ o sӑ vreau sӑ vorbim, ea o sӑ mai fie acolo şi o sӑ vrea sӑ mӑ asculte. Nu ştiu dacӑ eu o sӑ vreau sӑ fiu acolo şi sӑ o ascult; sau dacӑ o sӑ vreau sӑ fiu acolo şi sӑ mӑ ascult pe mine.

Nu ştiu dacӑ o sӑ am curajul sӑ vorbesc.

Nu ştiu ce face mama. Şi poate cӑ ea nu ar vrea sӑ ştiu. Şi poate cӑ are dreptate.

Dar cum fac sӑ simt şi eu cӑ nu e vina mea cӑ am plecat; cӑ am abandonat-o?

O.: Poate începi prin a spune cӑ nu ai abandonat-o.

Şi atunci ce am fӑcut?

O.: Ai plecat. Pur şi simplu.

Puteam sӑ rӑmân. Puteam sӑ stau.

O.: Puteai sӑ rӑmâi în imaginea 3D. Ai ales sӑ îți construieşti alta. O imagine a ta. Din toate unghiurile.