de Oliver Pope
Un mecanism de adaptare al multora dintre noi în perioada pandemiei, în timp ce suntem nevoite să practicăm izolarea la domiciliu și distanțarea socială, este refugierea în universul cinematografic – acum mai la îndemână ca niciodată prin intermediul serviciilor de streaming. Titanii industriei furnizează mii de ore de conținut audio-vizual pentru publicul flămând după orice fel de distragere de la contextul global actual.
Ținând cont de nivelurile extrem de crescute de anxietate, plictiseală, iritare sau teamă pe care mulți le simțim în perioada asta, nevoia de a ne distrage atenția cu ceva, cu orice, duce la fenomene ca binge-watching. Film după film, sezon după sezon, ingerăm o cantitate enormă de informație, iar la un moment dat ne transformăm în consumatori pasivi de imagini și sunete, fără a mai trece foarte mult prin filtrul gândirii critice scenele pe care le privim. Dar tocmai în această stare de inactivitate psihică suntem cele mai vulnerabile la mesaje subliminale și la perpetuarea inconștientă a unor stereotipuri portretizate pe ecran.
În paralel cu creșterea exponențială a numărului de ore de conținut media, un alt fenomen a luat amploare și a câștigat importanță: reprezentarea comunității queer în industria cinematografică mainstream. Numărul de personaje queer din filme și seriale a înregistrat o creștere majoră în ultimul deceniu. Aproape că nu mai există producție mainstream fără măcar un personaj queer. La prima vedere, acest aspect pare o veste grozavă. În sfârșit lumea a conștientizat prezența comunității queer, în sfârșit tinerii queer au modele la care să aspire și personaje cu care să empatizeze. Asta înseamnă progres, egalitate, înlăturarea prejudiciilor și a stereotipurilor, nu? Ca să citez meme-ul celebru: Well, yes, but actually, no.
Prezența personajelor queer în industria cinematografică nu are o istorie foarte roz, iar motivele pentru care au fost introduse în primul rând nu au fost nici pe departe acelea de a familiariza publicul cu existența lor sau cu scopul acceptării și eliminării antagonismelor cu care comunitatea se confrunta la vremea aceea. Pentru a înțelege mai bine fenomenul și pentru a ne da seama de cum trecutul dictează prezentul, e necesar să cunoaștem câteva date despre istoria cinematografiei hollywoodiene, industrie care a influențat și continuă să influențeze modul în care anumite grupuri și categorii sociale sunt privite de către publicul majoritar. Pentru o privire de ansamblu asupra fenomenului, recomand documentarul The Celluloid Closet, pe care îl puteți găsi și pe Youtube.
Anii 1920 au fost caracterizați de o schimbare a mentalității americane dinspre valorile tradiționale spre „modernitate”. Femeile primeau drept de vot, după decenii întregi de lupte din partea reprezentantelor primului val al mișcării feministe. Publicul părea pregătit pentru progres, pentru abandonarea rigidității moralității tradiționale și dorea eliberarea de sub constrângerea liderilor religioși. Tot în acest deceniu apăreau primele povești de dragoste explicit homosexuale pe marile ecrane. Primul sărut dintre doi bărbați din istoria filmului american datează din anul 1927 în filmul Wings, iar primul sărut dintre două femei este portretizat în filmul Morocco din 1930.
Cu toate acestea, avântul anilor ’20 a fost rapid tăiat de numeroase grupuri politico-religioase care apărau valorile tradiționale și considerau că industria cinematografică este vectorul prin care violența, imoralitatea și „perversiunile sexuale” erau diseminate în societate. Mișcarea și-a găsit și un lider, politicianul republican William Hays, care în perioada 1922-1945 a fost primul președinte al Asociației Producătorilor și Distribuitorilor de Film din America. Având în spate sprijinul marilor instituții religioase din țară, acesta a promulgat în anul 1930 o serie de treizeci și șase de reguli care să reglementeze producțiile de film. În mod oficial, aceste reguli au fost numite „sfaturi” sau „recomandări”, însă ceea ce ele reprezentau, de fapt, era o formă de cenzură. Creatorii de film erau amenințați cu boicotul din partea organizațiilor religioase și civile care făcuseră lobby pentru acest proiect, în cazul în care filmele nu respectau recomandările. Acest set de reguli a primit numele de Codul Hays și a fost „biblia” creatorilor de film în perioada 1934-1968.
Unele dintre reglementări puteau fi considerate rezonabile – descurajarea portretizării violenței excesiv de grafice, descurajarea utilizării scenelor de abuz sexual sau a promovării consumului de droguri. Însă, un punct fundamental al acestui cod era reprezentat de interzicerea portretizărilor „perversiunilor sexuale”. Cu alte cuvinte, orice abatere de la binaritatea de gen și cisheterosexualitate erau interzise.
Cu toate acestea, creatorii de film doreau în continuare să se folosească de personaje queer, însă pentru a nu risca boicotul, au fost nevoiți să renunțe la crearea unor personaje realiste, tridimensionale, și au creat niște indicii vizuale și stereotipuri pentru a face ca spectatorul „să se prindă” de sexualitatea sau identitatea personajelor. Așa s-au născut pe ecran arhetipurile personajelor queer, care continuă până în ziua de azi. Prin inversarea atributelor de gen binare s-au dezvoltat clasicele stereotipuri ale bărbatului gay și ale femeii lesbiene: bărbatul gay era înfățișat într-o manieră feminină, cu o voce subțire, cu un manierism teatral și artificial, preocupat în exces de aspectul său exterior, comparativ cu bărbatul heterosexual, atribuindu-i-se aptitudini de manipulator sau seducător. De exemplu, personajul Joel Cairo din filmul The Maltese Falcon (1941) este construit după șablonul descris, iar rolul său este de a încetini și a distrage detectivul-erou Sam Spade de la ancheta sa. Femeia lesbiană era portretizată ca neinteresată de activitățile clasic feminine, neglijentă în ceea ce privește aspectul ei, băiețoasă și pasionată de activități și obiecte specific masculine. Uneori femeii lesbiene i se permitea să-și păstreze feminitatea, însă doar pentru a satisface fanteziile bărbatului heterosexual. Filmul Caged! din 1950 a fost printre primele filme despre viața din închisorile pentru femei, în care se regăsesc majoritatea stereotipurilor personajelor lesbienele. Mai mult decât atât, filmul transmite ideea că actul sexual între persoane de același sex este o dovadă a depravării morale.
Deci, cu timpul, stereotipizarea și alienarea personajelor queer s-au transformat în antagonizarea acestora și transformarea lor în răufăcători. Dacă nu puteau fi eroinele și eroii poveștii, atunci puteau să fie răufăcătorii. Personajul queer era pus în antiteză cu eroul, care era întotdeauna o figură cis, heterosexuală și care își îndeplinea cu brio performance-ul genului său. Prin contrast, personajul queer reprezenta deviația, anormalitatea, imoralitatea și trebuia învins de către erou.
Fenomenul de a atribui caracteristici și stereotipuri queer unor personaje care nu au o sexualitate sau identitate de gen afirmată sau confirmată poartă denumirea de queer coding și a fost exploatat la maxim de către studiourile Disney. Antagoniștii nu erau personaje queer per se, însă păstrau stereotipurile. Câteva exemple masculine ar fi Scar vs. Simba sau Hades vs. Hercule. Eroul era caracterizat de (hiper)masculinitate, forță fizică, stoicism, iar răufăcătorul păstra tonul vocii, atitudinea și manierele personajelor gay din filme, armele lui fiind psihologice, nu fizice, cum ar fi trădarea, manipularea, minciuna. Același lucru se poate spune și despre eroine și răufăcătoare. Eroina era supusă, blândă, ascultătoare, în timp ce răufăcătoarea avea o voce stridentă, era capricioasă, non-feminină sau chiar caricaturală – Ariel vs. Ursula, Aurora vs. Maleficent, Albă-ca-Zăpada vs. Vrăjitoarea cea Rea.
Aceste arhetipuri și stereotipuri s-au prelins din ecranele cinematografelor și ale televizoarelor și au reîntărit homofobia deja existentă în societate. Dacă personajul queer era unul negativ, atunci și persoana queer era periculoasă. Dacă personajele queer contaminau eroii prin perversiune și îi aduceau la faliment moral, atunci e ușor să credem că ni se induce ideea că și persoanele queer corup, seduc și strică persoanele cisheterosexuale. De multe ori se crede că viața reală influențează producțiile de film, însă poate fi spus și contrarul: conotațiile negative ale comunității queer și modul în care a fost antagonizată pot fi influențe ale media și ale jocului regizorial al industriei cinematografice. Din dorința creatorilor de film de a crea niște personaje ușor de urât, ușor de arătat cu degetul, ușor de condamnat și din atribuirea unor sexualități și identități de gen neînțelese la vremea aceea au fost amplificate niște stereotipuri și prejudicii cu care se confruntă în prezent comunitatea queer.
Din păcate, problema nu este una de domeniul trecutului, ci continuă să fie perpetuată prin modul în care sunt portretizate personajele queer în filmele și serialele binge-watchable contemporane. Cu toate că au existat progrese sociale enorme în ceea ce privește drepturile și libertățile persoanelor queer de la instituirea Codului Hays până în prezent, și cu toate că la prima vedere pare că există și un progres la nivelul reprezentării comunității queer în media, o analiză mai atentă va releva tipare similare în construcția personajelor queer din mult-îndrăgitele showuri de azi, iar situația se poate modifica în bine.
În ziua de astăzi, ca urmare a progreselor sociale și a deschiderii mentalității publicului, regizorii_oarele și producătorii_oarele de film au suficientă libertate pentru a crea personaje queer rotunde, tridimensionale, cu viață internă și sentimente profunde. Cu toate acestea, puține producții media abordează cu grijă modul în care construiesc un personaj queer, al cărui singurul scop, de multe ori, este doar acela de a fi queer (de exemplu, cel mai bun prieten gay al protagonistei sau protagonistului, cum ar fi personajul Oliver din Crazy Rich Asians (2018), Damian din Mean Girls (2004), Ramos din A Star Is Born (2018). Aceste personaje sunt definite doar prin prisma sexualității sau identității lor de gen, fără a lua în considerare toate celelalte elemente din care este alcătuită o persoană. Chiar dacă sexualitatea și identitatea sunt trăsături definitorii, o persoană nu poate fi redusă doar la aceste atribute.
De asemenea, unele producții tind să se centreze numai pe experiențele negative sau „dramele” personajelor queer. Deseori, întregul fir narativ al personajului trans este tranziția, iar firul narativ al personajului non-heterosexual este coming out-ul și modul în care este respins sau acceptat de celelalte personaje. Câteva exemple sunt A Boy Named Sue (2000), Romeos (2011), Generations (2015) Love, Simon (2018).
Cu toate că este benefic atât pentru publicul queer, cât și pentru publicul non-queer să fie expus la povești legate de tranziție și coming out, experiența queer nu se rezumă doar la asta și personajele queer merită aceeași complexitate precum personajele non-queer. Din acest punct de vedere, am apreciat serialul Euphoria, în care, deși personajele principale sunt o adolescentă trans și o adolescentă cis, accentul nu este pus pe descoperirea genului sau sexualității lor, care sunt acceptate ca atare din start, și nu sunt revelate într-un moment dramatic. Toate personajele serialului au calități și defecte și se confruntă cu provocări – sănătatea mintală, relațiile familiale și sociale dificile ș.a.. Totuși, dacă serialul prezintă un personaj trans și queer tridimensional și autonom (și, foarte important, jucat de o actriță trans), este încă evident că are niște zone de umbră și neînțelegeri ale identității ei, cum este explicat în acest articol (de exemplu aluzia că bărbații atrași de ea sunt de fapt gay).
[Paragraf cu spoilere!] Un alt element comun pe care îl au majoritatea personajelor queer din producțiile contemporane este modul nefast în care le este finalizat firul narativ. Cele mai multe seriale de succes din ultimii ani care angajează personaje queer le portretizează ca victime sau autori al actelor de violență, dau dovadă de lipsă de inteligență emoțională și rareori le este oferit un final fericit. De exemplu, în Game of Thrones toate personajele queer, în afară de unul singur, sunt ucise până la finalul serialului. În serialul-fenomen La Casa de Papel, personajele gay arată lipsă de respect pentru partenerii lor sexuali, pe care îi dezumanizează și îi reduc la obiecte sexuale, au comportamente puternic narcisice și nu dau dovadă de empatie sau simpatie. Nu în ultimul rând, Pretty Little Liars, care poate fi felicitat pentru faptul că a fost printre primele seriale care a introdus o adolescentă lesbiană printre personajele principale (regizoarea fiind, de asemenea, lesbiană), decide însă să se folosească de un personaj feminin trans pentru a portretiza răufăcătorul, personaj care este apoi ucis la scurt timp după ce îi este relevată identitatea de gen.
Recent a apărut o nouă tactică folosită de industria cinematografică pentru a atrage publicul queer sau publicul interesat de acest subiect. Este vorba de queerbaiting, care înseamnă momirea audienței queer sau queer-friendly cu câteva scene sau secvențe ce par să indice că unele personaje ar putea fi queer, însă acest lucru nu este confirmat sau asumat în narațiunea filmului. Cele mai bune exemple sunt serialele Supernatural și Sherlock, în care dinamica sau tensiunea romantică și sexuală dintre personajele principale masculine este forțat romantizată pentru a crea o fantezie în mintea audienței și pentru a capitaliza dorința publicului queer pentru reprezentare, dar aceasta este de fapt neasumată și nu este consumată – un pic de tensiune queer, să fim și noi fericiți, dar să nu fie pe bune, să nu se scandalizeze publicul mainstream!
Este evident că în această panoramă de producții avem nevoie de personaje queer complete, care nu sunt definite doar de sexualitate și identitatea de gen, care au o viață internă complexă și activități diverse. Cu toate că personajele queer nu trebuie să aibă responsabilitatea de a-și reprezenta comunitatea ca ceva perfect, și ar trebui să aibă dreptul să fie personaje imperfecte, cum suntem toate în viața reală, ceva îmi lipsește. Mi-ar plăcea să văd mai multe personaje queer mature din punct de vedere emoțional, personaje inteligente, empatice, construite echilibrat, care au reușit să-și depășească trecutul colectiv traumatic și acum se bucură de relații armonioase și satisfăcătoare, care sunt solidare cu cauzele altor grupuri discriminate, care au spirit activist și sunt implicate în viața publică.
În plus, simt o mare nevoie de autoreprezentare. Am privit prea multe povești queer create de regizori non-queer, prea multe relații queer forțate să ia aceleași forme ca relațiile non-queer. Totuși, ce soluții avem pentru schimbarea modului în care comunitatea queer este reprezentată? În primul rând, să încurajăm proiectele studiourilor independente care pun accent pe reprezentarea autonomă și să prioritizăm vizionarea producțiilor despre povești queer realizate de creatori queer. În al doilea rând, putem să fim mai critice, să nu ne mulțumim cu existența personajelor și poveștilor queer doar de dragul reprezentării. Putem să ne autoeducăm cu privire la concepte precum queer coding, queerbaiting, de unde provin și cât de discriminatorii sunt stereotipurile pe care le conțin.
Am încredere că putem să facem alegeri educate și asumate cu privire la materialele audio-vizuale pe care le consumăm. Prin timpul și atenția oferite anumitor producții cinematografice în detrimentul altora, avem posibilitatea de a transmite un mesaj în legătură cu tipul de conținut pe care dorim să-l vizionăm. De asemenea, este important să fim vigilente cu privire la emoțiile și ideile care se nasc în noi în urma vizionării unui film sau serial. Este necesar să facem acest exercițiu atât în viața de zi cu zi, dar și în contextul pandemiei, când avem nevoie mai mult decât oricând de mesaje optimiste, de povești empowering și de încurajare.
Poză cover: Euphoria (2019)
Scriu despre mine, despre experiențele prin care am trecut, despre dilemele cu care m-am confruntat. Eseul este ritualul meu cathartic. O dată ce ideile devin rânduri de text, editarea acestuia coincide cu reorganizarea lor în sinea mea.