de Alexandra Bădescu
citit de Alice Monica Marinescu
Artă digitală de Marta Mattioli
Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat. Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast.
***
Istoria corpului meu e o istorie a rușinii. La naștere, bunica mea paternă a izbucnit în plâns când mi-a privit chipul căutând perfecțiune, și a găsit în schimb o pată. Obrazul meu stâng era colorat în vinețiu, ca un pergament care absorbise cerneala unui stilou aruncat neglijent. În ciuda reasigurărilor medicilor că astfel de hiperpigmentări sunt comune și temporare, pata mă contaminase deja, murdărind imaginea imaculată a nou-născutului inocent. Încăpățânarea ei de a rămâne și a de a acapara mai mult teritoriu pe fața mea, de-a lungul anilor, mi-a pus permanent ștampila de „defectă” în ochii bunicii care mă transformase de la concepție în fiică surogat, și care a insistat mereu să-i spun mama. Adevărata mea mamă a trebuit să se mulțumească cu diminutivul mami, reflectare a poziției ei inferioare în ierarhia unei familii complicate.
Realizarea propriei inadecvări nu a venit mult mai târziu și e documentată în albumele de familie. La 3 ani, când am mers prima dată la mare, inițial nu am avut costum de baie. Așa că în ciuda protestelor și plânsetelor mele, părinții m-au forțat să stau dezbrăcată. O poză în care îmi strâng genunchii la piept, cu o expresie sternă pe chip, disperată să-mi ascund goliciunea, e mărturie a rușinii și eforturilor de a o reduce. Mai devreme decât atât, la botezul organizat în preajma aniversării de un an, pozele mi-au surprins fața și corpul contorsionate de țipete și lacrimi, în timp ce un străin cu pelerină aurie mă ține suspendată în aer, dezbrăcată, deasupra unui cazan cu apă. În stânga mea, un adolescent care nu era printre invitați pare să mă analizeze. Nu am amintiri ale acestor evenimente, dar uitându-mă la poze simt neputința, furia și rușinea care îmi definesc relația cu corpul. Iar raportarea din exterior la propriul corp îmi vine natural. Copilăria mea a fost un exercițiu în autoobiectificare. Am învățat să-mi număr defectele, kilogramele, caloriile. Pe nesimțite, m-am alăturat tribunei de judecători care-mi scrutau corpul (familie, copii, profesori), și-l analizam din exterior, marcând fiecare imperfecțiune, și născocind soluții pentru a le minimiza: să-mi sug burta, să stau cât mai dreaptă, să port haine largi care-mi ascund trupul ce iese din tiparele fotomodelelor pe care ar trebui să le emulez.
John Berger descrie în cartea sa Ways of seeing, cum o femeie internalizează privirea masculină și o îndreaptă asupra ei însăși, într-un proces de autoobiectificare. „Bărbații se uită la femei. Femeile se uită la ele însele fiind privite”. Și demersul acesta meta, de a judeca persoana care e judecată de bărbați, inseră multe straturi de separare între sinele și persona noastră. În același timp, autoobservarea constantă ne seacă de resurse cognitive prețioase. În cartea Beauty Sick, Renee Engeln menționează un studiu care arată că participantele au avut rezultate mai proaste la rezolvarea unor exerciții de matematică după ce s-au privit în oglindă într-un costum de baie. Pe lângă asta, disocierea e o componentă inerentă a autoobiectificării, ducând la o conștientizare scăzută a propriilor senzații și trăiri, dar și a semnalelor fiziologice ale corpului, care ne comunică foamea sau sațietatea. Iar relația dintre disociere și mâncat compulsiv e confirmată de multiple studii.
În lupta mea cu propriul corp, am descoperit natura duală a mâncării, care era în același timp eroină și personaj antagonist, conform mesajelor contradictorii venite de la adulți. Pe de o parte, bunica maternă îmi spunea că am un motoraș în burtă care se învârte continuu și are nevoie de mâncare pe care să o toace. Pe de altă parte, tatăl meu se uita dezaprobator la burta mea rotundă de copil de 7 ani, și-mi spunea să o las mai ușor cu mâncatul. În încercarea de a mă conforma stilurilor parentale ale diverselor persoanelor cu rol în creșterea mea, mă adaptam așteptărilor fiecăreia, alterându-mi comportamentul alimentar în funcție de mediu. Asta a creat credința că mâncatul e determinat de așteptări externe, nu de procese fiziologice interne, și a divorțat creierul de stomac, până în punctul în care nu mai simțeam foame sau sațietate. Dar restricțiile conduc adesea la mâncat compulsiv, printr-un efect bumerang, în care alternezi perioade de înfometare cu unele de mâncat dincolo de nevoile tale. În cazul meu, foamea a fost înlocuită de o poftă de nesatisfăcut pentru dulciuri. Când eram în clasele primare, și locuiam cu bunica paternă, mama, furam câte o ciocolată în fiecare zi din sertarul ei, în timp ce dormea sau era la serviciu. Era asistentă, așa că inventarul era constant de ordinul zecilor, pentru că mereu primea „o atenție” de la pacienți. Preferata mea era Poiana cu alune, dar mă mulțumeam și cu Africana cu cocos. Când o deschideam, număram pătrățelele și făceam calcule despre cum să obțin maximum de satisfacție cu minimum de vinovăție. Însă matematica de la școală nu părea să se aplice în farfurie, și deși îmi promiteam că fiecare rând o să fie ultimul, rezultatul era mereu de zero pătrățele.
Deși am sperat că pofta de dulciuri o să dispară odată ce îmbătrânesc, și o să fie înlocuită de cea de cafea, broccoli, sau ce-or mai mânca adulții, de fapt s-a intensificat. În facultate, o perioadă de șase ani marcată, mai ales în ultimii, de izolare și neputință, mâncarea era adesea singura sursă de plăcere. Și totuși, de cele mai multe ori mi-o refuzam, pentru că mi-era teamă să nu ies din parametrii acceptabili setați pentru corpurile feminine. Ambivalența legată de mâncare, care mă salva de durere și mă condamna la (auto)judecăți asupra corpului, crea un conflict în care trebuia mereu să mă disociez ca să pot să mănânc ce-mi doresc. O parte din mine trebuia să fie absentă pentru ca alta să-și poată satisface poftele. Plăcerea era mereu urmată de autoflagelare, și era inextricabil legată de sentimente de rușine, dezgust și rău fizic. Implicațiile unei astfel de raportări la mâncare, plăcere și satisfacerea propriilor nevoi nu se rezumă doar la alimentație, ci are implicații nenumărate asupra psihicului tău. Sexualitatea feminină e deja coruptă de paradigma creștină, care ne face să ne negăm dorințele firești și să ne comparăm cu un ideal feminin absurd și de neatins, al mamei virgine. În tradiția creștin-ortodoxă învățăm și să postim, două zile pe săptămână și perioade mai lungi de câteva ori pe an, mesajul fiind că abstinența e manifestarea superiorității spirituale, care ne va aduce salvarea.
Convingerile și comportamentele acestea nu ne apropie de mântuire, cum ne este promis, ci de deteriorarea bunăstării fizice și psihice, și încadrarea în clasificări psihiatrice. Acest lucru este cu atât mai marcat în cazul persoanelor care nu se încadrează în paradigma heteronormativă. Un studiu neerlandez care a investigat depresia și gândurile suicidale în rândul persoanelor lesbiene, gay sau bisexuale din comunități protestante conservatoare (Biserica Penticostală și Biserica Evanghelică), în comparație cu persoanele lesbiene, gay sau bisexuale din comunități religioase mainstream (Biserica Catolică și Biserica Protestantă) a descoperit că ideația suicidară era mai comună în rândul persoanelor din prima categorie. Diferența dintre cele două grupuri religioase este că ramura conservatoare interpretează mult mai literal Biblia, considerând atracția față de același sex „profană” și aderă la roluri de gen mult mai rigide, în comparație cu ramura non-conservatoare. Așadar, societatea propagă o cultură și mesaje care ne conving că felul nostru de a fi e greșit, erodându-ne sănătatea, iar apoi psihiatria ne furnizează diagnostice care identifică patologia, și automat, responsabilitatea vindecării, la nivel individual, nu colectiv.
Mâncatul compulsiv a devenit un diagnostic psihiatric distinct în a cincea ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale (DSM-5), publicată în 2013. DSM este unul dintre principalele instrumente utilizate de psihiatri în practica medicală. Termenul oficial este de tulburare de mâncat compulsiv (binge eating disorder, în engleză) și este cea mai comună tulburare de alimentație. Aproape 3% din populația SUA e afectată la un anumit punct de-a lungul vieții. În comparație, prevalența anorexiei, o altă tulburare de alimentație, este de 0,6%.
Un episod de mâncat compulsiv este caracterizat de ingerarea unei cantități de mâncare semnificativ mai mare decât ar mânca cele mai multe persoane într-o perioadă de timp similară (de exemplu, două ore), și lipsa de control pe care o resimte persoana în cauză asupra mâncatului. Pentru a fi catalogat drept episoade de mâncat compulsiv, comportamentul alimentar trebuie să aibă alte caracteristici precum un ritm rapid, absența altor persoane, ingerarea unor cantități mari de mâncare fără senzația de foame, în ciuda senzației de preaplin. Cauzele tulburării nu sunt cunoscute, ca în cazul celor mai multe tulburări psihiatrice, însă studiile arată o transmitere genetică de aproximativ 50%. Printre factorii de risc identificați pentru acest diagnostic se numără stresul, dietele, o imagine corporală negativă.

Îmi amintesc când am citit pentru prima oară lista asta și puneam câte un văzut în dreptul fiecărui rând, și nu numai pentru mine, ci și pentru mama. Atunci când mă gândesc la ea, mi-o imaginez în spatele unei perdele translucide, la geamul bucătăriei de la etajul trei. O privesc din curtea interioară a blocului care mi-a fost casă în copilărie, și pot distinge albastrul sticlos al ochiului care se întrezare după perdea, amplificat de lentilele-lupă, care-i cristalizează lumea și, în același timp, îi distorsionează chipul, eclipsat de mărimea disproporționată a ochilor. Nemișcată, își așteaptă prada și nu îndrăznește nici să clipească, de teamă să nu-i scape ceva. Se hrănește cu firimituri din viețile altora, pe care le adună și le frământă și contopește într-un aluat. Țese o întreagă poveste dintr-o scamă și apoi o împrăștie în lume, ca să-i dea substanță. Bunica mea e născătoare de lumi, creatoare de autoficțiune, în care folosește persoanele din jurul ei, vecini, familie, străini, ca figurație în stilul ei de a trăi ca performanță perpetuă.
Oricând citeam Scufița Roșie în copilărie, mi se părea că mama seamănă mai mult cu lupul decât cu bunica. Cu ochi mari și o gură mereu înroșită, devora orice-i ieșea în cale. Și foamea asta vorace ne leagă în continuare, ca un cordon ombilical sărac în nutrienți și oxigen, care ne lasă pe amândouă hămesite. Bunica mea a fost figura mea maternă, mama, dar și un exemplu negativ, după care m-am modelat în opoziție. Părea că trata lista de păcate capitale ca pe instrucțiuni pentru cum să-ți trăiești viața. Dacă cealaltă bunică se ruga și dădea acatiste ca să evite damnarea, mama părea că aspiră la ea. Nu puteam să-i înțeleg egoismul, prejudecățile, obsesia pentru bani. Dar oricât de mult voiam să-mi neg propria poftă, știam că era ceva ce împărtășeam.
Mama își trăia viața de la o masă la alta, nu că masa ar fi fost necesară ca să se înfrupte. O găseam adesea în fața frigiderului, încercând să înghită o îmbucătură clandestină, sau scormonind în geantă după o gustare ascunsă, care să-i aline pofta până la următorul festin. Când venea în sfârșit ora prânzului sau cinei, mama nu mânca, ci mistuia conținutul farfuriei. Părea că e consumată de mâncare, nu viceversa. Adesea se îneca, penru că anumite etape din procesul digestiei, precum mestecatul, îi păreau opționale. Ochii i se umpleau de lacrimi, și căuta disperat un pahar cu apă, care să înăbușe revolta alimentelor ce voiau să se întoarcă la suprafață. Nu avea timp de pierdut, pentru că era un gol de umplut. Bunicul meu începea să țipe la ea că mănâncă prea repede și prea mult, deși suferă de inimă, și o să se omoare în ritmul ăsta. Mamei nu-i păsa, nici nu știu dacă ar fi deranjat-o așa de tare deznodământul ăsta.
Spre deosebire de lupul din poveste, bunica mea era cea care mă inspecta pentru orice schimbări fizice. Când am crescut și ne vedeam o dată pe săptămână, îmi examina cu atenție chipul și enumera lista de defecte: un coș, un fir de păr nelalocul lui, kilograme prea multe sau prea puține. Interacțiunea noastră se desfășura după un scenariu prestabilit: mă întreba dacă am un prieten, și când îi răspundeam că nu, mă întreba dacă e din cauză că sunt prea urâtă ca să mă vrea cineva. Întrebarea era retorică, dar eu îi răspundeam că sunt prea frumoasă ca să mă merite cineva. Nu fiindcă asta credeam, ci pentru că absurdul interogării cerea un răspuns pe măsură. Cel mai ciudat era faptul că nu se comporta așa cu propria fiică sau cu cealaltă nepoată. Tratamentul ăsta era rezervat pentru mine, poate ca o urmare a faptului că am picat prima inspecție, sau ca expresie a iubirii ei pentru mine.
Scriind remarc un sentiment de dezgust și teama că persoanele care citesc o să simtă la fel. Scopul meu nu e să-mi dezumanizez bunica, descriindu-i relația cu mâncarea sau cu mine. Dimpotrivă, mereu am simțit că gaura neagră din noi care cerea ofrande era principalul punct de conexiune. În același timp, realizez că filtrul prin care judecăm comportamentul descris mai sus e profund colorat de gen. Atunci când îmi vizitez singurul bunic în viață, primul lucru pe care mi-l spune negreșit e că m-am îngrășat ca o purcică. Îi răspund că și el s-a îngrășat ca un purcel, dar știu că săgeata mea nu și-a atins ținta, atunci când, prin ceața lacrimilor de rușine, nu văd aceeași durere oglindită în ochii lui. A fi gras și atât, cel puțin în generația bunicului meu, e un privilegiu rezervat pentru bărbați. În cazul lui, comparația cu un porc e mai degrabă descriptivă decât o insultă. Kilogramele nu l-au definit niciodată, deși a fost gras de când îl știu. Identitatea lui nu a fost încolăcită în jurul înfățișării, alterând ADN-ul sinelui său. Greutatea lui nu a fost niciodată dublată de rușinea, critica și judecata asociate.
Asta nu înseamnă că grasofobia e un teritoriu strict feminin. Grasofobia, sau stigma legată de greutate, este definită drept atitudinile negative înglobate în stereotipurile negative față de persoanele cu o greutate mare, și își are originea în rasism și discriminarea corpurilor non-albe. După cum arată Dr. Sabrina Strings în cartea sa Fearing the black body: The racial origins of fat phobia, înlocuirea idealului feminin renascentist gras cu unul slab a fost catalizată de accelerarea comerțului cu sclavi în Europa. Ipoteza ei este că forma corporală și apetitul au fost noi criterii de a defini identitatea rasială albă, și de a argumenta pentru superioritatea acesteia. Una dintre manifestările atitudinii discriminatorii față de corpurile non-albe în prezent este indicele de masă corporală (IMC), care constituie raportul dintre înălțimea și greutatea unei persoane. Deși inițial a fost creat de un astronom belgian ca o măsură a „bărbatului mediu”, IMC e utilizat acum în practica medicală ca indicator al stării de sănătate a unei persoane. Și femeile de culoare sunt cele cu cea mai mare rată de obezitate, conform acestui indicator, deși Strings citează studii ce arată că populația afro-americană tinde să fie mai sănătoasă la greutăți mai mari decât restul.
Așa că mesajul central pe care aceste femei îl primesc este că corpurile lor sunt greșite, nesănătoase, inadecvate. Cu toate acestea, persoanele de culoare au șanse mai mici să fie diagnosticate și tratate pentru tulburări de alimentație, deși la vârsta adolescentă, prezintă un risc de 50% mai mare decât populația albă să aibă simptome de bulimie, iar femeile de culoare au o prevalență egală sau superioară de tulburare de mâncat compulsiv, în comparație cu femeile albe. Una dintre cauze este faptul că chestionarele de diagnostic nu sunt informate de experiența persoanelor de culoare și nu iau în considerare diferențele culturale.
În același timp, într-o societate în care standardele de frumusețe devin din ce în ce mai opresive, și mai multă lume are de suferit din cauza problemelor de imagine corporală și poate fi ținta discriminării și tratamentului inegal, abuziv, din cauza greutății. Însă, statisticile sugerează că femeile cis suferă în continuare în mod disproporționat în raport cu bărbații cis, din această cauză. Spre exemplu, raportul tulburărilor de alimentație este de 1:4 până la 1:9 bărbați versus femei, conform diferitelor studii. Totodată, persoanele cu cel mai ridicat risc de tulburări alimentare sunt persoanele gender non-conforming. Un studiu american efectuat în rândul a 5000 de persoane care urmau cursuri universitare, arată că persoanele genderqueer/gender non-conforming aveau cel mai ridicat risc pentru o tulburare alimentară – 38.8%.
În mod istoric, după cum punctează John Berger în Ways of seeing, prezența unui bărbat este expresia puterii sale, a „ceea ce e capabil să-ți facă sau să facă pentru tine”, pe când cea a unei femei „se manifestă în gesturile ei, voce, opinii, expresii, haine, împrejurimile alese, gust”. Persoanele cărora li se atribuie genul feminin la naștere sunt mult mai adesea socializate ca să fie plăcute, să nu ocupe prea mult loc, să-și trateze corpul în termeni estetici, nu de abilități.
Când aveam 12 ani, am fost într-o croazieră cu un grup mai mare de adulți și copii. Dacă pe alții i-ar fi impresionat mărimea vasului sau priveliștea mării, eu am rămas fără suflare în fața tăvilor cu vârf din bufetul restaurantului. Grămezi de bacon rumenit rivalizau pentru atenția mea cu rânduri de prăjituri cu diferite umpluturi, care se repetau la nesfârșit, ca ecouri ale strigătului de poftă din interiorul meu pe care încercam să îl reprim. Când unul dintre băieți a înșfăcat o prăjitură, sora lui s-a întors spre mine și celelalte fete și ne-a zis Noi suntem fete, nu mâncăm desert. Deși aveam 12 ani, încă mai învățam despre ariile experienței umane care nu-mi sunt permise, ca femeie în devenire. Am ajuns să ecuez a fi femeie cu a fi încorsetată de nevoia de a-mi conforma corpul și comportamentul așteptărilor societale. E deopotrivă o sursă de amuzament și consternare faptul că în Coreea de Nord există doar câteva modele de tunsori aprobate de regimul totalitar, dar în societatea noastră mi se pare că sunt doar câteva modele de a fi femeie aprobate de opinia publică. Dacă te abați de la ele, de exemplu prin a nu te epila sau a nu-ți nega poftele și a mânca desertul, te expui oprobriului.
În procesul terapeutic și de vindecare, am încercat să-mi înțeleg bunica prin prisma diferitelor etichete: de la tulburări de personalitate la alte diagnostice din sfera psihiatrică sau a psihologiei pop. Mereu am simțit că limbajul poate să ordoneze haosul primordial și că un inamic numit e pe jumătate înfrânt. Și deși nu e etic să diagnostichezi o persoană în absență și post mortem, cred că anecdotele mele și toate celelalte evenimente similare la care am fost martoră de-a lungul a peste 20 de ani, privind comportamentul alimentar al bunicii mele, sugerează că un diagnostic de tulburare de mâncat compulsiv e plauzibil.

Însă, etichetele aveau efectul opus: în loc să o demistifice, o învăluiau în și mai multe straturi de prejudecăți. În loc să-mi stârnească compasiune sau înțelegere, clasificările psihiatrice generau furie și dispreț. Pe de o parte, mă simțeam condamnată de moștenirea genetică la o viață marcată de suferință psihică, pe de alta mă revolta faptul că eu am rolul ingrat de a procesa traume intergeneraționale pentru că strămoșii mei nu au fost capabili.
Dar nu sunt singura care simte asta. Din ce în ce mai multe femei din generația mea conștientizează mesajele și comportamentele disfuncționale din jurul mâncării pe care le-am moștenit, și le expun ca atare, într-un soi de exorcizare publică, cu scop de vindecare colectivă. În memoriile centrate pe moartea mamei ei, I’m glad my mom died, Jennette McCurdy povestește că mama ei a învățat-o în copilărie comportamente compensatoare pentru caloriile ingerate, și cum să restricționeze aportul alimentar, ceea ce a declanșat tulburări alimentare care i-au pus de multe ori viața în pericol. În romanul Milk Fed de Melissa Broder, protagonista, o tânără femeie care navighează o relație complicată cu mâncarea, născută din relația mamei ei cu mâncarea, face referire la transmiterea transgenerațională a comportamentelor alimentare, descriind: „Mama mea soarele, mama mea regulile, mama mea dumnezeu însăși! Mama mea înalta preoteasă a mâncării, religia casei noastre: abținere, abținere, abținere!”.
Și cu cât se deschide mai mult conversația despre relația noastră cu mâncarea, despre foame și dorință și pofte refuzate, și exhumăm secrete îngropate cu generații în urmă, simt din ce în ce mai mult că relația mea cu mâncarea, relația bunicii mele cu mâncarea, și a multor altor persoane, e consecința firească a lumii în care trăim. După cum spune și Renee Engeln în cartea sa, Beauty sick, o cultură bolnavă va crea oameni bolnavi. Dar patologizarea unor comportamente care se află la un capăt sau altul al spectrului experienței umane nu livrează și un leac.
Psihiatria încearcă să-și legitimeze existența prin crearea de diagnostice, și identificarea unor substraturi biologice pentru acestea. Dar e relația mea cu mâncarea izvorâtă dintr-un dezechilibru neurochimic, un creier anormal, un cod genetic defect? Sau e o dinamică scrisă și dezvoltată de la naștere până în prezent, pe baza comportamentelor și atitudinilor observate în jur, agravată de presiunile societale nerealiste impuse asupra mea? Nikolas Rose descrie, în Our psychiatric future, cum odată cu procesul de dezinstituționalizare început în anii ’70 în Italia, psihiatria s-a mutat din azil în casele noastre, câștigând astfel teren și sporindu-și puterea politică. Doctora Jessica Taylor expune în cartea sa Sexy but psycho: How the patriarchy uses women’s trauma against them felul în care unele diagnostice psihiatrice, în special tulburarea de personalitate borderline, sunt instrumente utilizate împotriva femeilor și a altor minorități pentru a le discredita reacțiile normale la evenimente traumatice, și pentru a le controla.
Critica validității tulburării de mâncat compulsiv ca entitate patologică, sau a oricărui alt diagnostic psihiatric, nu e menită să discrediteze sau să nege suferința și stresul persoanelor care suferă de ea. Mâncatul compulsiv există, și acesta este un fapt. Cauzele din spatele său nu sunt însă la fel de clare. Scopul e de a chestiona plasarea responsabilității pe individ, și automat și a disfuncționalității. Un diagnostic poate fi binevenit pentru că validează o experiență care a fost minimizată sau negată de alții, și pentru că poate atrage și sprijin sau tratament. Însă, acesta este scenariul ideal. Mult mai adesea, un diagnostic aduce stigmă și izolare, și soluții costisitoare cu o eficacitate limitată. Pe lângă asta, un studiu din 2016 arată că atunci când persoanele învață să vadă dispozițiile proaste pur și simplu ca o stare proastă, și nu ca pe începutul unui nou episod depresiv, se poate reduce riscul de recădere.
Poveștile pe care ni le spunem despre boală și sănătate influențează experiența și evoluția unei boli. Nu am fost niciodată diagnosticată cu tulburare de mâncat compulsiv, dar ca studentă la medicină și persoană pasionată de sănătatea mintală, mi-am livrat propriul diagnostic. Și nu a făcut decât să adauge la lista interminabilă de lucruri greșite la mine, pe care trebuia să le repar. De parcă nu era de ajuns că exteriorul meu nu îndeplinea niciodată standardele societale de frumusețe, aparent și interiorul meu era corupt. Imaginea mentală a propriului corp și a propriului eu era ciuruită de goluri pe care încercam să le peticesc cu ce aveam la îndemână, cel mai adesea mâncare, într-un demers sisific care se termina mereu cu mine arătând ca un șvaițer. Dacă lista noastră de defecte și patologii e mereu în creștere, și se adaugă la lista noastră de datorii, de a fi atrăgătoare, conștiincioase, bune fiice, bune iubite, bune mame, când am putea avea timp să distrugem patriarhatul și sistemul inechitabil în care trăim?
A trebuit să-mi fugă pământul de sub picioare ca să-mi schimb raportarea la mâncare. Acum doi ani, o prietenă apropiată a murit subit, după mai bine de un deceniu în care a suferit de bulimie și anorexie. Vestea a declanșat valuri de furie și revoltă la adresa unei lumi grasofobe și sexiste, complice în moartea ei, care nu o să fie niciodată trasă la răspundere. Singura alinare pe care am găsit-o în procesul de doliu a fost mâncarea. Dar ceva se schimbase. Ambivalența în care bucuria mâncatului era umbrită de rușine și vinovăție, dispăruse. Mâncam pentru că prietena mea nu putuse, și pentru că în casele în care am crescut, morții mâncau prin noi. Ritualul de a ne hrăni pe amândouă mi-a adus vindecare. Mereu am crezut că problema e la mine, că îmi place mâncarea prea mult, patologic de mult, după cum ilustrează și arborele meu genealogic. Însă, atunci când am început să mănânc pentru prietena mea, eliberată de vinovăție și rușine, mi-am dat seama că mâncarea are alt gust fără amarul remușcărilor. Și că atunci când nu mă despart de corp pentru a evita emoțiile negative copleșitoare legate de mâncat, mă bucur mai mult și mănânc mai puțin. Nu fiindcă mă abțin, ci pentru că sunt conectată la mine. Tot timpul ăsta m-am condamnat pentru porniri firești, sănătoase: de a mă hrăni, de a mă bucura de hrană și de a mă delecta cu toate simțurile. Partea disfuncțională era discursul societal internalizat și confundat cu mine însămi, care-mi zicea că fiecare înghițitură e nedemnă, greșită, bolnavă. Conflictul intern generat de incompatibilitatea dintre așteptările și regulile externe cu privire la relația mea cu mâncarea și raportarea mea naturală la ea generau o tensiune greu de gestionat.
În ultimul an, am scris o carte de gătit pentru doliu, în care explorez puterea vindecătoare a gătitului și mâncatului atunci când ne confruntăm cu pierderi. Deși am auzit o viață întreagă că mâncatul e un mod disfuncțional de a ne gestiona emoțiile și că abstinența e un semn de superioritate morală, mâncarea m-a salvat din nou și din nou și din nou. Mâncarea e viață pe care o primim de la mamele noastre, din propriul lor corp, și pentru unele dintre noi, de la propriul lor sân. E modul prin care ne sunt satisfăcute nevoile, când nu putem să le exprimăm, și în cele mai multe cazuri, primim biberonul la ore regulate. E rutina și predictibilitatea meselor, și casa pe care o gustăm în preparatele familiare. E plăcerea grăsimii, dulcelui și săratului care ne aprind artificii în creier. Coruperea mâncării prin atribuirea de valențe morale și etichetarea mâncatului în exces ca fiind patologic ne răpesc încă o plăcere și creează încă o sursă de rușine și autojudecată. Ne fac să trăim înregimentate în cadre prescrise ale acceptabilului în termeni de ce putem pofti și ce putem avea. Dacă nu ne-am eticheta și teme de propriile pofte, dorințe și foame, am putea merge prin viață ca un Pacman înghițind bulină după bulină cu o poftă de nestăvilit. În schimb, ne refuzăm desertul, ne refuzăm orgasmul, ne refuzăm dreptul de a râvni mai mult.
Mult timp am crezut că mama e un model negativ, pentru că am fost învățată că femeile trebuie să fie modeste, submisive, să se abțină de la a vorbi prea mult, prea tare, să ocupe prea mult spațiu, să aibă prea multe pretenții de la ce li se cuvine. Cu cât îmbătrânesc, cu atât o apreciez mai mult că a avut curajul să fie exact opusul: o femeie greu de plăcut, incomodă, care s-a ghidat în viață după propriile pofte, nu după așteptările impuse de alții. Mama a fost o femeie tridimensională, atât în aspectul fizic, cât și în personalitatea ei, refuzând să fie aplatizată de matrițe societale care șterg orice urmă de individualitate. Deși am avut o relație complicată, sunt recunoscătoare că mi-a modelat un alt mod de a fi, în afara tiparelor și a diagnosticelor. Astăzi încerc să continui tradiția prin a-mi onora poftele, dorințele și pornirile fără etichete și judecăți.

Alexandra e medic și membră a consiliului cartierului. Și-a spus mereu povești pentru a crea coerență într-o viață haotică. La DoR a aflat că oamenii pot fi interesați de ce scrie și e recunoscătoare oricând o poveste ajunge la public.

este artistă și, de peste zece ani, joacă, scrie, regizează și lucrează în proiecte de teatru politic și artă comunitară. Este co-inițiatoare a proiectului Vârsta4, care se desfășoară la căminul pentru persoane vârstnice Moses Rosen. A ținut ateliere de scriere dramatică și teatru și a co-organizat mai multe stagiuni de teatru politic. Susține arta angajată politic și are încredere în puterea teatrului de a produce schimbări sociale. E mamă, feministă și consideră că „personalul e politic”.

născută în 1998 în Sansepolcro, Italia, este un artist vizual cu origini duble, înrădăcinate în cultura română și italiană. Practica ei se bazează pe diversitatea mediilor disponibile și pe coexistența realității digitale și fizice. Artista este și o tânără membră Kinema Ikon, care locuiește și lucrează în prezent în București, România. @martamattioli