„Să plângi într-un parc de copii” și alte poeme

de Cezar Popa
Ilustrații de nada.ree

Să plângi într-un parc de copii

„Toate lucrurile și toate locurile sunt pline de înțelegerea dintre noi.” – Petre „Pierre” Sirin

Cel dintâi gest, un act politic de care nu am știut.
Să plâng. Să trag aer în piept fără să înghit scâncetele,
până ce vocea se învinețește, până ce viermuiește
în fața ochilor teroarea ciobită de cuvânt, până ce
sunt luat de mână și înlăturat. Neexteriorizat
și plăpând. Așa e el. Așa e firea lui.

Aveam degetele prea fine pentru brodat, și, iată,
toate batistele s-au murdărit de sânge. Iar formele?
Prost delimitate. Iar marginile? Noduroase.
Se făcea că ața trebuie trasă lent. Conturul trebuie urmărit.
Dar băiatul nu avea contur. Nu exista niciun contur
pentru băiat.

În vis, bunica mă roagă să îi aduc rochia cea mai frumoasă.
E tânără, privește cu sclipirile apoase ale celei
care știe că face ceea ce îi e interzis.
De parcă, într-o dimineață, s-ar fi trezit și ar fi sorbit marea.
Urc treptele și îi mototolesc rochia. Dar, până să mă întorc,
bunica e iar bătrână. Se uită în zare și e surdă.

Pe vremuri, începeam fiecare ritual cu o strângere de mână.
Era gestul mai presus de cuvântare. Atinge-mi pielea
în care am înfipt atâtea ace, iar eu ți-o voi atinge. Ai alte răni,
dar, în fond, mâinile noastre sunt aceleași.
Zbârcite. Netede. Străpunse. Pătate. Sângerii. Acum,
degetele noastre împreunate. Curajul dinaintea cunoașterii.

Într-o vară, am învățat cum să plâng într-un parc de copii.
S-au perindat toate în fața mea și am înțeles totul.

Ai coborât în atâtea râuri fără promisiunea aurului. Și, prin
oricâte oglinzi ai privi, mocnește suspendat un foc
care nu se lasă vădit. Simți doar limbile de flacără cum pătrund
prin poarta pe care ai lăsat-o deschisă. Iar,
dacă le îmblânzești cu jocurile unui înțelept,
te întâmpină o nouă ghicitoare. Așa a fost dintotdeauna.

Dar încă sunt zile în care te destrami de la atâta plâns,
când singura ta șansă e să le spui lucrurilor pe nume.
Pe numele adevărat. O poți face căutând orbește,
dacă e singura cale pe care o știi. Ori, dacă vrei,
o voi face eu pentru tine. O să vezi. Printr-un proces
straniu de acumulare, nicio experiență nu rămâne doar a ta.

Ai văzut ce-ai văzut, şi te-a rănit

Fără firele care leagă și taie în carne.
Fără praful care se așază ca un duh invocat.
Fără nevoia să încui de trei ori ușa.
Fără numere prime și cifre impare.
Fără cutii vechi peste cutiile noi.
Fără săgeți lansate și așchii înfipte.
Fără culoare și fără non-culoare.
Fără să te trezești lac de sudoare
(chiar dacă vecinul nu s-a mai îmbătat,
și, deși te-a speriat, fără să mai cauți
să-nțelegi de unde răsare violența,
și unde se îndreaptă, și cât durează,
și de ce ține o viață și încă pe-atât).
Fără să mai fie peretele lovit,
și, cu ojă sau fără, nimeni să nu te
oprească. Ai văzut ce-ai văzut, și te-a rănit.
Dar fără grijă. Un pas. Un-doi.

De la Malta la Lampedusa

Ceva s-a mișcat ca o placă tectonică în subducție.
E singura explicație pe care o deții. Ai fi numit-o shift,
după cum noaptea se scurge din orele de zi.
Nici hărțile nu ne mai ajută. Privește casa unde ai copilărit
și groapa în care s-a cufundat. Calcă pe drumul
care acum nu mai e un drum. Nu mai e o potecă,
nici un desire path, și nici nu te lasă să vezi
unde a dus odată. Unește din linie umbrele din vechi,
apoi depărtează-te cât încă mai poți.
Nici tu nu ești același. Deja un ochi cade sub linie,
deja se țes noile gânduri. Ca vata de zahăr.
Ca pânza fără păianjen. Îți va lua cei mai buni ani
să găsești toate diferențele.

Sunt prea puțin din

pilonul pe care l-ați ridicat,
și, bând din același pahar ca și voi,
semăn acum cu un palimpsest fără taină,
fără taină în incubator.