Sanctuar – o meditație despre posibilitatea somnului profund în patriarhatul capitalist apocaliptic

de Laura Sandu
citit de Alini Medoia

Ilustrații de interior de Andreea Moise
Cover de Marta Mattioli

Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat. Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast.

***

Cu toții avem nevoie de somn. Avem nevoie de liniște și de întuneric și de căldură ca să putem dormi.
Somnul regenerator, hrănitor, profund, e ceva la care ar trebui să avem toate acces. Starea permanentă de alertă, sentimentul vulnerabilității, al încolțirii, al hăiturii, lipsa unui spațiu, cât de mic, în care să nu fie niciun pericol, fac somnul cel adevărat imposibil. Lipsa unui spațiu și a unui context care să permită somnul adevărat afectează viața, de la rădăcina ei.
La multe condiții vitrege ne putem adapta, dar viața, în lipsa somnului adevărat, e afectată de la rădăcină.

*

Și la lipsa aerului curat ne putem adapta. În această lume tot mai poluată de capitalism, învățăm să respirăm otravă și să trăim așa. Învățăm să nu mai respirăm niciodată adânc. Să hiperventilăm, ca și cum ne-am afla într-o permanentă stare de panică. Otrava este parte din corpurile noastre, căci aerul care ne inundă chiar acum plămânii, aerul pe care îl procesăm, nu are o apartenență primară: nu știm dacă el face parte mai degrabă din mediu, sau, odată ce îl respirăm, mai mult „din noi”.
Spre deosebire de pământ, aerul e o substanță care nu suportă la fel de ușor limitele, delimitările, împărțirile clare. Aerul e substanța continuă „prin” care suntem: pe de o parte, îl dis-continuăm cu prezența și existența noastră; pe de alta, existăm „prin” el, adică cu ajutorul lui. Împărtășim cu toții această substanță care ne permite să trăim. O împărtășim, vrând-nevrând.
Și fără să știm cu exactitate ce porțiune din ea e „a mea”, care e „a ta”, care aparține mai întâi exteriorului sau mai repede interiorului corpurilor noastre.

*

Aerul nu se poate fragmenta, îngrădi, dar pământul da.
Lumea noastră, „realitatea” noastră, se bazează pe invenția „dreptului la proprietate privată”, una dintre modalitățile cele mai eficiente pe care cultura occidentală le-a găsit pentru a-și justifica (dar și pentru a-și controla) dorința de distrugere. Accentul pe și sanctificarea lui „al meu”, adică normalizarea, structurarea și legiferarea aproprierii, sunt temelia putredă a lumii în care trăim.
Europenii s-au îndreptățit singuri în jaful lor, prin „filozofii” precum cea a politicianului englez din secolul al XVII-lea, John Locke. În cartea sa, Originea capitalismului, istorica Ellen Meiksins Wood explică: Locke scria că deși Dumnezeu le-a dat lumea oamenilor ca s-o stăpânească în comun, proprietatea privată este și ea un drept natural, tot de la zeu venită. Acest drept apare atunci când bărbații (men – prin care se înțelegea „bărbați”, nu „oameni”), schimbă condiția naturală a pământului, când își amestecă munca „lor”, proprie, cu pământul, adăugându-i, deci o valoare în plus. Când bărbatul ameliorează pământul, când îl face profitabil, el aduce, chipurile, valoare în lume, pentru întreaga umanitate.
Populațiile indigene trăiau pe pământurile lor, exploatându-le în comun, fără noțiuni ca productivitate și profit (specific capitaliste și europene). Deci aceste populații nu aveau, din punctul de vedere al europenilor, dreptul natural la proprietate, iar europenii colonialiști se vedeau îndreptățiți să jefuiască, adică să-și declare dreptul de proprietate asupra acelor pământuri, pentru că se presupunea că aduce o valoare în lume. Asemenea discursuri au fundamentat lumea capitalistă în care trăim. (Pentru întreaga discuție, v. Originea capitalismului, de Ellen Meiksins Wood, trad. Veronica Lazăr, editura Tact, 2015, pp.182 și următoarele).
Jaful și crima europenilor din ultimele secole ale mileniului trecut s-au bazat și pe alte considerații, care stabileau „ce este omul”. Sau mai bine spus, cine este om și cine nu.
Din punctul de vedere al acestor filozofii, pământurile furate de colonialiștii europeni nu erau furate, pentru că nu aparțineau „nimănui”, nu era „nimeni” acolo. Nimeni. Nimeni, nu doar pentru că nu existau conceptele europene de proprietate și productivitate. Nimeni, pentru că oamenii din zonele prădate de europeni nu erau, conform filozofiei acestora, oameni, cu toate că se situau în același registru al existenței.
Indigenii erau persoane cu corpuri autonome care aveau, la fel ca cele occidentale – ochi, urechi, nas, care se născuseră în același mod ca europenii, și respirau același aer. Și totuși, occidentalii nu i-au recunoscut drept semeni, le-au luat pământurile și i-au omorât. Acela a fost jaf. Aceea a fost crimă.

*

Lumea noastră se bazează pe normalizarea aproprierii: fragmentării, îngrădirii și luării în posesie. Dar și pe normalizarea, categorisirea, ierarhizarea ființelor umane.
Toate fundamentate de discursuri aparent raționale, de „bun simț”, civilizate, „filozofice” care dăinuie până astăzi.
Pentru a sparge consensul celor puternici, fantasma „bunului simț”, normalitatea ideii de proprietate și apropriere, și pe cea a ierarhiilor între oameni, e nevoie de o contra-forță revoluționară extraordinară. Până la coagularea acesteia, în lumea asta otrăvită și crudă, noi, celelalte, suntem nevoite să ne adaptăm.

*

*

Una dintre strategiile de adaptare a fost să învățăm să spunem, cu îndreptățire, „al meu”, atunci când e vorba să ne apărăm. Pun ghilimele pentru că să spui „corpul meu” nu e o chestie normală, naturală, așa cum suntem obișnuite să credem. Dihotomia minte/corp sau spirit/corp sau suflet/corp, disocierea aceasta ciudată, este tot o invenție (și o piatră de temelie) a filozofiei europene a secolului al XVII-lea (numele filozofului francez René Descartes apare întotdeauna în relație cu acest dualism).
Expresia „corpul meu”, deși atât de utilă, poartă întotdeauna cu ea durerea unei scindări.
„Corpul meu îmi aparține”, spunem noi, feministele, ca și când am fi făcute din două entități diferite – noi și corpul nostru – iar entitatea volatilă, superioară, trebuie și poate s-o apere pe cea materială, inferioară, mai vulnerabilă. Pe de-o parte, scindarea dintre minte și corp, precum și ierarhia dintre ele, susțin structural misoginia specific europeană – unde masculinitatea e asociată cu mintea, spiritul, intelectul, cultura, considerate superioare, iar feminitatea cu corpul, materia, pământul, considerate inferioare. Pe de altă parte, ele fac posibilă, la nivel personal, ca strategie de apărare, autodeterminarea feministă.

*

Disocierea în sine, faptul că această lume ne obligă să rămânem scindate ca să ne putem apăra, este dureroasă și mutilantă. Mai mult, utilitatea pe care o are ideea de proprietate în autodeterminare, intră într-o tensiune puternică cu rolul pe care îl joacă ea în termenii discursurilor anticapitaliste. Unele dintre noi, feministele anticapitaliste, cheltuim energie considerabilă pentru a conține această ambivalență, în special într-o lume a obsesiei pentru coerență, a intelectualilor care vânează și urmăresc să anihileze orice contradicție și ambivalență.
Este greu de acceptat, de integrat, de trăit cu ideea că avem nevoie de „al meu” pentru a supraviețui. Tânjim, în visele noastre, după lumea utopică din Deposedații Ursulei Le Guin, unde „al meu”, „a mea” nu existau în vocabular. Copiii nu învățau acest mod de exprimare, pentru că nu mai era nevoie de el. Somnul profund era posibil.
Aici, în lumea noastră, limitele pe care le punem, la nivel personal, spunând „al meu” reprezintă o minimă apărare. Persoanele aflate în situații de locuire precare au nevoie de casele „lor” ca să-și poată construi o viață sigură. Persoanele trans trebuie să spună corpul „meu” pentru a-și revendica dreptul la decizie, dreptul la tranziție. Persoanele pe care lumea le identifică drept femei trebuie să spună corpul „meu” ca să-și revendice dreptul de a nu fi violate.
„Al meu” suntem nevoite să spunem și în fața discursurilor care vrând să „ne elibereze”, ne țintuiesc. Exploatarea este un fapt, dar a spune despre celelalte că sunt „exploatate”, „sclave”, „victime”, e întotdeauna un act de dominație și de putere, o depășire a limitelor. De aceea, cele care ne găsim în tensiunea situațiilor de muncă exploatatoare, folosim „al meu” pentru a ne revendica puterea: lucrătoarele sexuale își folosesc corpurile „lor” așa cum consideră, așa cum circumstanțele și voința lor fac posibil; muncitoarele de la fermele din Europa, la fel; muncitoarele din fabricile de textile de la noi, asemenea. Când discursul „eliberator” al unei jurnaliste, al unei revoluționare, al unei progresiste bine intenționate, al unui intelectual de stânga care nu participă și ea, și el, la aceeași situație, le așază de la sine putere pe muncitoare într-o categorie făcută fără participarea lor, muncitoarele spun: e alegerea „mea”, pentru a-și revendica dreptul la autodeterminare.

*

Ca să nu mai avem nevoie de „al meu” pentru a ne putea odihni cu adevărat, ca să nu mai avem nevoie de corpul „meu” și de casa „mea”, e nevoie să nu mai existe pericolul violului, femicidului, evacuării și sărăciei. E nevoie de o lume în care dorința să fie structurată diferit, din copilărie, din copilăria timpurie. O lume în care granițele dintre categoriile genului binar să se dizolve din cea mai timpurie copilărie; în care conceptul de „viol” să nu mai aibă sens; și în care resursele să fie împărțite egal, în care să existe sisteme de susținere socială complexe, iar termenul de „sărăcie” să nu mai însemne nimic.
„Al meu” nu reprezintă o garanție absolută în această lume, dar face referire la un consens. Ca să nu mai fie nevoie de al meu, trebuie să dispară consensul respectiv, să se transforme lumea de la temelii. Adică e nevoie de schimbare radicală.
Adică de revoluție.
Dar ca să obținem un climat propice pentru schimbări revoluționare, pentru evoluție, e nevoie să putem conține aceste ambivalențe. Să acceptăm contradicția dintre visul la o lume fără proprietate și strategiile actuale în care, la nivel personal, „al meu” este necesar.
În această lume otrăvită, persoanele vulnerabile trebuie să-și apere corpurile și casele, trebuie să-și apere, uneori zgomotos, furios, strident – limitele, granițele, frontierele.
La nivel public, sensurile sunt opuse, iar îngrădirea – delimitarea, împrejmuirea, ridicarea zidurilor – în jurul teritoriului unei națiuni întregi care spune „al meu”, înseamnă excluderea și în cele din urmă uciderea celorlalți, a celor care vin din teritorii jefuite. Înseamnă crimă. Înseamnă menținerea statu-quo-ului cu toată tensiunea enormă pe care o presupune. Cu cât crește mai mult tensiunea, cu atât cresc zidurile mai înalte.

*

Dar lumea fără granițe, fără ziduri, no borders la care visăm, lumea în care nu mai e nevoie să spui „al meu”, nu trebuie să rămână o lume patriarhală, în care bărbații cis, declarând că orice fel de limitare, inclusiv cea a stabilirii limitelor personale, e otrăvită, să se simtă îndreptățiți să hărțuiască, să violeze, să continue să-și manifeste la fel ca până atunci dominația masculină. Nu poate fi o lume în care patriarhatul să continue, tacit, nestingherit.
Iar dacă în condițiile actuale, ale lumii capitaliste patriarhale, bărbații cis nu încep odată să deconstruiască fără milă, cu adevărat, profund, sacrificial, masculinitatea lor, în care să renunțe ei, întâi, la tot ce e „al lor”, atunci e nevoie să înțelegem, să admitem ambivalența: în timp ce luptăm împotriva proprietății private, a acumulării ei, și a granițelor, la nivel personal avem nevoie de „al meu” pentru a ne apăra.

*

Zidurile din jurul corpurilor vulnerabile, în această lume a ierarhiilor, centrelor și marginilor, puternicilor și vulnerabililor, ne ajută să supraviețuim. E nevoie de înveliș protector în jurul corpurilor vulnerabile individuale supuse constant violențelor. E nevoie să spunem „acest corp este al meu”, așa cum avem nevoie să spunem „asta e casa mea”. Ne trebuie înveliș, în jurul, deasupra, dedesubtul locurilor în care dormim. Ca să ne putem odihni.
Avem nevoie de sanctuar, chiar dacă e o minimă rezistență.

*

*

Sanctuarul ne ajută, teoretic, să dormim profund, dar nu ne ajută să respirăm adânc. Chiar și în sanctuar pătrunde aerul otrăvit, poluat, pentru că e imposibil să îngrădești aerul. Și chiar și în sanctuar, uneori mai ales acolo, pătrunde violența patriarhală. Pereții sunt întotdeauna permeabili. Aerul nu poate fi îngrădit, lumea aceasta a fost distrusă substanțial de capitalism, iar casele, chiar dacă sunt „ale lor”, nu le protejează pe femei de violența bărbaților cu care locuiesc, oricât de mult și-ar revendica ele dreptul la autodeterminare corporală. Este o realitate cu care femeile din toată lumea, din toate clasele sociale, se confruntă zilnic.

*

De aceea, acceptând ambivalența, trebuie să acceptăm și că folosirea lui „al meu” rămâne o strategie de urgență. O strategie de supraviețuire ineficientă, de fapt, pe termen lung. Ca să putem dormi profund și respira adânc, cu adevărat, e nevoie să inventăm altceva. Să acceptăm eficiența momentană a acestei strategii, în timp ce inventăm altceva.

*

E nevoie de sanctuar pentru cât mai multe dintre noi. E nevoie de o minimă siguranță, neînsoțită de reproșuri, învinovățire, dubii, pentru ca persoanele queer, muncitoarele, femeile să găsească puterea și îndreptățirea de a se aduna și a inventa altceva.
Pentru o reorganizare revoluționară care ar presupune, printre altele, conștientizarea gradului în care împărtășim această lume, gradului în care suntem legate între noi și de elemente – pâmânt, apă și aer. Profitul unora de pe urma exploatării resurselor naturale nu aduce în niciun fel beneficii umanității. Aduce doar dezastrul. Pământul, aerul și apa sunt parte din noi, iar caracterul „natural” al aproprierii lor e o invenție a bărbaților europeni. Invenția a expirat. Bărbații europeni au expirat.

*

O reorganizare revoluționară ar presupune și o dizolvare, din foarte fragedă copilărie, prin educație și permisivitate, a categoriilor genului și, în consecință, o structurare diferită a dorinței și a iubirii. Violența patriarhală, demonstrarea constantă a masculinității prin posesie, prin dominație, prin hărțuire, nu sunt nici ele naturale. Naturalitatea ierarhiilor, a concurenței, e tot o invenție a bărbaților europeni expirați.

*

O reorganizare revoluționară ar presupune și o conștientizare a nevoii de somn profund: fiecare dintre noi, fiecare persoană are nevoie de adăpost din care niciodată să nu poată fi alungată și în care nimeni, niciodată, să nu o poată hărțui, viola, distruge. Casele nu pot fi o marfă, un obiect de schimb – ideea asta e o monstruozitate foarte specifică lumii capitaliste contemporane. Într-o lume în care se poate dormi somn profund, resursele se împart egal, siguranța adăpostului nu e periclitată de nimic; nimic, niciun concept „filozofic” nu justifică privarea cuiva de posibilitatea de a dormi profund.

*

Așa cum niciun concept „filozofic” nu justifică deposedarea noastră, a tuturor, de posibilitatea de a respira adânc, fără teamă, aer curat.

*

Ca să putem să ne reorganizăm, însă, trebuie să putem descrie, fără frică, realitatea. Să putem înțelege și accepta nevoile și strategiile altora. Să ne putem înțelege și reduce dorința, poate inconștientă, de dominație și control asupra altora. E nevoie să lucrăm cu ambivalențele, să acceptăm contradicțiile momentane, să reducem nevoia de puritate și coerență ideologică, rigiditatea normativă, visând tot timpul la lumea pe care o putem reconstrui împreună.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Ecologie și Tehnologie, curatoriată de Carolina Vozian.