Satul nou

de Ioan Anastasescu
Ilustrații de Maria Iacob

Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizate împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Textul a fost scris în cadrul grupului Identitate-Corp coordonat de Carolina Vozian.

***

Cântă cocoșul; s-a făcut dimineață. Mă ridic din pat somnoroasă și mă apuc să fac cafeaua. Încerc să-l trezesc pe partenerul meu, dar încă e obosită de ieri, când am făcut revizia de iarnă la centrala comunitară. La ușă bat vecinele noastre; găinile lor au făcut ouă și ne-au adus și nouă. Stăm de vorbă puțin, până copiii lor încep să le strige de peste drum.

Satul are vreo 200 de oameni, dar câți exact nu știe nimeni. Aici nu vin de la oraș să facă vreun recensământ. Pe vremuri, cică existau oameni care stăteau de pază, însă acum vreo 50 de ani una dintre ei i-a pus pe fugă. Cei mai bătrâni zic că pe unul, care o mituise cu o monedă-hologramă, l-a bătut cu un par din gardul ce împrejmuia pe vremuri vatra satului. A trecut mult timp de atunci însă. Noi lăsăm lumea de la oraș în pace și, cu timpul, au învățat și ei să ne lase pe noi.
Mai vin familii de la oraș, sau câte un orfelinat desființat din oraș aduce un autocar cu copii, dar cam atât.

Comunitatea e organizată simplu, dar bine. Fiecare are câte ceva de făcut. Eu și Gabi am învățat inginerie, și împreună cu încă câțiva școliți în facultăți ne ocupăm de infrastructură: lumină, apă caldă, gaze, drumuri și case. Majoritatea oamenilor se ocupă de agricultură și animale; agricultorii mai bătrâni le predau meseria copiilor. Mai avem câțiva profesori de teorie pentru școală și liceu, un fierar, doi doctori și vreo trei oameni care se ocupă de depozit. Depozitul e locul în care se ține la comun tot surplusul de alimente și scule, utilaje, cărți și jucării. Oamenii le donează când nu mai au nevoie de ele și poate oricine să vină să le împrumute. Se întocmește o listă, ca la bibliotecă, și oamenii le aduc înapoi.

Nu prea știm ce se întâmplă la oraș. Între noi și ei sunt doar câteva zeci de kilometrii, dar ne desparte un fel de dispreț reciproc. Cei veniți de acolo zic doar că e rău, lăsând capul în pământ. Copiii povestesc de multe mașinării ciudate: una pe care o pui pe cap și vezi locuri îndepărtate, una pe care o atașezi la mână ca să scrii două registre în același timp, una care îți intră în cap și îți pune muzică doar pentru tine. Nu știm dacă sunt reale sau sunt glume copilărești, dar ne dăm seama după privirea adulților care îi însoțesc. Toți vin cu măști pe față; le spun respiratoare. În oraș, aerul e așa murdar încât fără ele s-ar îmbolnăvi în câteva zile. Nici nu e de mirare; domul pentru controlul vremii ține ploaia la distanță, dar și aerul curat din afară. Când vin aici și ne văd fără, parcă nu le vine a crede. Și le dau jos și, mirați de mângâierea vântului pe față, le dau lacrimile. Poate din cauză că ochii lor, protejați de poluare cu respiratorul, nu sunt obișnuiți cu briza, sau poate sufletul lor se aerisește și el pentru prima dată în foarte mult timp.

Copiii aduși aici cu autocarele nu vin cu respiratoare. Vin, în schimb, cu astm, bronșită, pneumonie, cu ochii roșii de aer și de plâns. Prima săptămână o petrec în spital, până li se vindecă plămânii; între timp se discută unde vor sta. Problema nu e că vin: multe cupluri nu pot avea copii și primesc chiar și câte doi sau trei cu brațele deschise. Problema e că vin din ce în ce mai des. Șoferii care îi aduc ne explică că statul vrea să ajungă la subvenții zero. Dacă nu ar fi ei, copiii ar ajunge pe stradă, și de acolo la închisoare.

E ilegal la oraș să nu ai o casă, ceea ce pot să înțeleg. Nici aici nu e nimeni fără casă. Diferența e că la oraș o poți pierde fără motiv. Lui Gabi i-au luat casa pentru că, student fiind, facultatea a decis să nu îi mai plătească bursă decât o dată pe semestru; a trebuit să se mute cu mama ei. Mai apoi, angajat la o firmă, șeful a jucat-o la bursă. Așa e la oraș; nimic nu e al tău, ci al companiei care te închiriază pentru câțiva ani. Te închiriază pe tine și îți închiriază în schimb casă, mașină, un loc de muncă și eventual un abonament la sală sau la o clinică privată.

E incredibil de greu să-ți cumperi un lucru al tău. Eu aveam o mașină, lăsată de la bunicul; era a mea prin lege, nu o puteam pierde orice contract aș fi încheiat. Șefilor mei nu le plăcea asta; deși era un Volkswagen din 2039, adică vechi de 30 de ani deja când mă angajasem la primul job, îl simțeau ca pe o amenințare. Mobilitatea mea nu era la cheremul lor (pe jos nu prea se poate merge, trotuarele sunt pentru categoria A electrică de 5 ani deja), și asta îi înspăimânta; asa ca într-o zi a luat foc misterios.

Deși poți, teoretic, să lucrezi oriunde oricât de mult sau de puțin pe „piața liberă”, avantaje (sau mai bine zis drepturi) primești după cel puțin 5 ani de muncă într-o companie. Am învățat asta încă din liceu, în programul internațional de promovare a independenței (cu un acronim foarte sugestiv pentru calitatea lui). Practic ești obligat să lucrezi 5 ore pe săptămână la o companie la care ești repartizat în funcție de performanțe academice și scorul PGA (Productivitate Generală Anuală) al părinților. În fine, e complicat; și copiii ăștia veniți aici nu au acces la școală, pentru că nu își cunosc părinții și, prin urmare, nici PGA-ul. Până la 16 ani îl moștenești pe al părinților; practic, dacă al lor nu e suficient de mare, ești blocat de la educație, sistemul de telefonie, internet, uneori chiar și la magazine și parcuri.

Aici nu avem PGA, deși poate productivitatea contează cel mai mult: dacă nu produci, toată comunitatea suferă. Aici, în schimb, există această comunitate, care nu te alungă dacă te îmbolnăvești, care nu te ostracizează dacă nu poți face copii (la oraș, fiecare copil pe care îl ai crește scorul per credit școlar per an), nici dacă nu poți să muncești fizic sau intelectual.

Una din doamnele de la depozit a ajuns aici în urma unui accident; o mașină a lovit-o, lăsând-o fără un picior. Într-un an de zile PGA-ul ei se înjumătățise, pentru că nu mai putea lucra. A venit chiar dacă auzise că suntem un fel de cult comunist, care o să-i fure banii și pot să o oblige să facă de mâncare toată ziua, că pe câmp nu poate munci. A venit în ciuda tuturor poveștilor care se spun despre comunitățile de genul ăsta (pentru că sunt mai multe, eu am ajuns prin 5 cu munca), pentru că la oraș risca să ajungă în închisoare pentru imposibilitate de adaptare (PGA 0). La urma urmei, așa am ajuns mulți aici: un accident, un divorț, o boală, un șef care a decis că nu mai vrea să-l închirieze…

Gabi mă trage de mânecă. Am uitat complet că trebuia să ne înscriem și noi să luăm doi copii în grijă. Am zis că vrem frați, dacă sunt, sau măcar să se înțeleagă bine. Nu contează ce gen sau ce vârstă, doar să ne vrea și ele pe noi. Ne-am înscris pe lista de la depozit pentru necesități, mâine o să mergem la spital să-i vizităm. Să le aducem mâncare? Oare au voie? Mai bine nu, durează ceva să se obișnuiască cu mâncarea de aici, la oraș nu prea mănâncă fructe și mâncare făcută în casă și s-ar putea să li se facă rău… Poate până la Crăciun o să poată să mănânce, că să se bucure de cozonac.

Oare ei au avut Crăciun până acum? Crăciunul e o tradiție foarte veche, dar mare parte din ea s-a pierdut când religiile au fost scoase în afara legii (nici acum nu sunt ilegale per se, dar sunt foarte neproductive și atunci sunt descurajate; participarea la o slujbă religioasă de orice fel îți scade 5 puncte din PGA). Tot ce știu despre el am aflat de la bunica, care prinsese vremea când religiile aveau locuri speciale, unde te duceai să vorbești cu Dumnezeul tău. Ea mergea la una numită Biserică, dar mai existau și unele care se numeau Moschee sau Templu, unde mergeau alții și vorbeau în alte feluri cu Dumnezeul lor. Crăciunul sărbătorea ziua în care s-a născut Dumnezeul ei, care a fost om o perioadă și a făcut multe lucruri bune și de aceea oamenii încă sărbătoresc ziua Sa. Pentru că ajută mulți oameni, de Crăciun se dau cadouri altora: copiilor, bătrânilor, prietenilor, oricui vrei să-i faci o bucurie. Cu vreo lună înainte, oamenii încep să pregătească cadourile; toți devin suspicioși când te văd tricotând sau sculptând în lemn, pictând sau scriind. Multora (printre care și eu) le place să-și inducă prietenii în eroare; de exemplu, anul trecut ieșeam afară tiptil cu trusa de pictură și studiam cu orele muntele ce se vede la orizont, părând că mă ascund de Gabi; în ziua cea mare am surprins-o cu o balerină cu mecanism, veche de 200 de ani, găsită la un târg de vechituri și recondiționată; el bătuse deja un cui în perete pentru tablou! Sper să găsesc și anul ăsta ceva la fel de bun, și pentru ea, și pentru restul prietenilor mei. Poate o să trec și prin oraș, până se bagă legea aia că trebuie să ai PGA-ul clar și la vedere pe stradă, altfel te poate sălta poliția… Și ceva pentru copiii…

S-a făcut seară deja. Am ajuns demult acasă, Gabi face cina și eu încă sunt cu mintea departe… Departe, dar tot aici, la satul ăsta și la noi… Glasul ei cald mă strigă la masă, a gătit ouăle primite de dimineață și e foarte mândru de ele; mă duc și mă învăluie aburul din bucătărie, pe care mâine-poimâine o să-l împrăștie copiii, alergând de colo-colo… Poate o să le fac niște șosețele de Crăciun, să nu le înghețe picioarele…