Scrisori către sine. Vindecare.

de Ioana Burcea și Silvia M.
Ilustrații de Carina Pîrva

Aceste materiale sunt rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizate împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Cele două texte au fost scrise în cadrul grupului Identitate-Corp coordonat de Carolina Vozian. 

***

Mă scuzați că nu am trimis tema, nu am avut conexiune

de Ioana Burcea

Scriu pe telefon deasupra caietului de analiză. Și sunt fericită, chiar dacă după „temă” nu am mai adăugat nimic, nici măcar numărul primului exercițiu. Sunt fericită că îmi fac curaj să scriu despre mine cu adevărat. Am aflat recent că fericit(ă) s-a alcătuit din ferit(ă), ce vine la rândul său de la cuvântul rănit(ă). Rănită e un cuvânt pe care aleg să îl las în trecut. Am fost rănită; acum mă vindec. Acum sângele lasă loc pielii îngroșate, golul se umple și mintea se limpezește. Văd din nou flori și oameni, nu doar lucruri care azi sunt și la un moment dat nu o să mai fie.

Nu contează că doare; contează că doare din ce în ce mai puțin. Încă mă apără ziduri înalte, dar deasupra lor se ivește în fiecare dimineață soarele. Ziua mă încălzește cu lumina ei. Noaptea, în întunericul ei, îmi închide orizontul și mă obligă să mă uit înăuntru. Noaptea scriu și mă trezesc a doua zi vindecată.

Rănile din interior nu se închid fără să fie curățate. Trebuie să tai din tine, să scoți țesut mort, să lași sânge curat să curgă și piele nouă să se lege în loc. În întuneric nu te vede nimeni, poți să plângi și să țipi prin tastatură fără priviri piezișe sau întrebări la care nu ai răspuns. După ce scriu am un somn lung și odihnitor. Nu are ce gând să mi se strecoare în vis; le-am legat pe toate în paginile unui jurnal, ascunse bine în birou. Când pun mâna pe el e greu, deși e doar un caiet A5. E seiful unde ajung gândurile pe care nu mi le doresc, pe care le ascund pentru că nu știu să le fac față. Și când îl deschid nu citesc niciodată din urmă.

Amintirile vechi le trec într-o agendă frumoasă: cum îmi făcea tata micul dejun când eram mică, taberele din școala primară, ce gust avea înghețata vara, când aveam 5 ani. Sunt fragmente scurte pe care mi le amintesc ca prin vis. Licurici apăruți din senin. Îi prind în cuvinte și îi așez pe hârtie. Și când mă uit uneori la ei, mă fac să plâng de dor. Dorul de momente, de locuri, de mine atunci, de fiecare zi. Dorul ca singura mea bucurie. Lumina amintirilor făcând și mai apăsător întunericul din jur.

Îmi amintesc, și singurul lucru pe care vreau să-l formulez acum e că mă bucur că am scăpat. Că sunt vie și relativ întreagă. Deși mi s-au luat multe. Nu de către cineva anume, un factor malevolent pe care-l pot arăta cu degetul, pe care să dau vina, să găsesc alinare în răzbunare. Niște încâlcituri ale sorții pe care mă chinui încă să le deznod. Mi-au tăiat circulația emoțiilor și senzațiile din corp, m-au lăsat rece, speriată și neputincioasă. Cu energia care mi-a rămas atunci am construit zidurile înalte, strajuite de garguie înfiorătoare: durere, izolare, furie, letargie, frică.

Oprindu-se în față,
oamenii se uită
iar fețele lor înspăimântătoare
se uită
Ei pleacă mai departe.

Nu m-am îndrăgostit niciodată. Inima mea a fost parcă zdruncinată prea aspru înainte, ca o floare prinsă de înghețul lunii aprilie. Amorțită înainte de vreme, nu mai speră la îndrăgosteală. Speră, însă, la iubire; încearcă să o ofere, chiar dacă îi e frică, și să o primească, chiar dacă îi e greu. În acest climat, dragostea se simte prea caldă, arde.

Nu am învățat niciodată să iubesc cum ar trebui.
Îmi iubesc doar familia, cu o ferocitate de care îmi e frică.
Îi iubesc ca să îi apar, ca să acopăr, ca să le iau durerea și frica.

Sunt mâna care se retrage când simte foc
Sunt ficatul care lucrează să despartă alcoolul și medicamentele
Sunt un zid. Sunt o pătură. Sunt un adăpost, un pat, un scut;
Nu sunt un partener, o iubită,
Nu știu să mângâi, știu doar să feresc
Și totuși am spus de o mie de ori te iubesc.

Trei sute de șuvițe așezate la locul lor,
trei sute de cadouri,
trei sute de dimineți,
seri și tot intervalul dintre ele
petrecute discutând,
o sută de ai grijă de tine.
În limba mea, iubirea e timp și gând. Este un calorifer într-o sufragerie, lângă care ne ținem în brațe pe canapea și povestim ce am făcut la serviciu.

Nu am încă o canapea a mea sau un om „al meu”, și totuși mă simt fericită. Chiar dacă nu mi-am făcut încă tema la analiză, scriu și mă gândesc la toate lucrurile prin care am trecut, cum gheața dezmorțește și devine apă, cum îmi iubesc familia, cum alte lucruri se vor clădi în timp, între pereții zidului meu și mai departe, tot mai departe.
Găsesc eu ce să-i zic profei mâine.

Spini

de Silvia M.

Eu m-am născut din durere și am crescut în durere. Printre spini. De când mă știu încerc să mă retrag, ținându-mi respirația de fiecare dată când un spin îmi iese din piele, lăsând în urma lui o rană adâncă. Am auzit că dacă nu le îngrijești, în locul lor vor crește alți spini, și greu mai scapi de ei după. Așa că am început să călătoresc printre frunze și flori, fiecare încercând, măcar puțin, să îmi vindece rănile. Chiar și acum, totuși, oxigenul curat expirat de plante nu se simte la locul lui când îmi atinge pielea. Cum să nu te rănească fiecare mângâiere blândă când ai ajuns să te aștepți la înțepături? Din când în când, mai întâlnesc un trandafir, și, capturat de frumusețea lui, mă arunc voit spre el, îl îmbrățișez cu tot ce sunt. Nu-i nimic că ne înțepăm reciproc. Câteodată, avem nevoie de acel sentiment familiar. Plantele inofensive mă sperie. Și totuși, mă retrag de lângă spini din nou.
Vreau să ajung într-o câmpie unde să pot înflori în voie, printre flori de crin și liliac, unde nu voi mai simți dorul tufișului înțepător.

Primul fel în care îmi amintesc să fi fost caracterizat a fost „sensibilă”. Asta eram eu, aşa m-am născut şi, indiferent de ce voi face, aşa voi rămâne. De ce să fi fost luată în serios când plângeam? Aşa sunt ei, copiii.

Natural, am început să internalizez asta. Uram fiecare lacrimă care îmi părăsea ochii, fără pic de ruşine față de toți cei care se uitau la mine.

Inteligența emoțională nu exista printre oamenii care mă creșteau. Țipetele, înjurăturile constate și insultele erau doar parte din rutina zilnică. Dacă voiam să-mi exprim un sentiment sau o stare, trebuia să am grijă să fie discret. Mama nu plângea în fața mea, îi era rușine, și singura emoție exprimată de tata era furia. Ca multe alte persoane cu Borderline, a devenit, mai târziu, singurul mod în care mă puteam exprima fără să mă simt amenințat.

Furia a fost și una din primele emoții pe care le-am simțit, printre lacrimi înfundate în mască, în biroul terapeutei, amintindu-mi vocea mame: „Dacă nu te potolești, plec și te las, îmi iau mâna de pe tine” sau „Nu mai plânge, se uită lumea la tine…”

Cum să nu mă înfurii când niște cuvinte aruncate așa, fără grijă, m-au afectat atât de tare? Când simt durerea unei despărțiri dinainte să se întâmple, de zece ori mai puternică? Sau când nu le poți spune prietenilor că te scufunzi, deoarece crezi că te vor părăsi?

M-am calmat. Am încercat să iert.

Nu mi-a luat mult să aflu că sunt Borderline, după asta.

Într-o seară, scrollând pe youtube mindlessly, un videoclip mi-a atras vag atenția. Ceva despre simptomele și cauzele tulburării de personalitate borderline. Am dat click, crezând că-l voi asculta doar cu jumătate de creier, însă cu fiecare simptom descris în vocea blândă a doctoriței Ramani, am simțit că ceva în mine făcea click. Asta era! Asta eram! Asta am fost dintotdeauna. Și am început să zâmbesc.
A urmat o seară de plâns, de râs, de I HAVE BORDERLINE PERSONALITY DISORDERRRR pe Twitter, și de un sentiment insuportabil de nulitate.

De când mă știu, am fost făcut să cred că m-am născut greșit. Altfel, ciudată, neînțeleasă. Genul de tip ai cărui ochi se umplu doar de la un cuvânt, de la o privire greșită, sau al cărui temperament e de necontrolat. Genul de fată care zâmbește un moment, în următorul țipă la tine. Până la urmă, nu era complet fals! Dar acum înțeleg, era doar felul creierului meu de a face față la toată neglijarea și abuzul la care era supus. Și a funcționat. Și e okay. Deși încă sunt nervoasă și încă nu am iertat oamenii care mi-au greşit. Deși dacă aud un cuvânt greșit, plâng. Dar încă sunt aici.

Am și eu jurnalul meu greu, ascuns în întuneric. Cum reușești să scrii fără sa te mânjești de cerneală peste tot? Poate, într-o zi, voi învăța și eu să îmi curăț rănile fără să scâncesc prea mult, fără să îmi mușc buzele îndurerată. Poate că, într-o zi, o să îți deschizi jurnalul și o să îl privești ca pe un copil mare. Semănați la ochi și puțin la nas, dar n-ai zice că e al tău, s-a schimbat prea mult. Poate vei avea curajul să-l aduci și la lumină, să te mândrești cu ce ai fost, măcar puțin. Să îl poți ține cu o singură mână, triumfătoare. Continuă să scrii, totuși, oricât de dureros ar fi în moment. Eu voi încerca să îți urmez exemplul, curățându-mi și cerneala de pe mâini, piept, față, stomac. Chiar dacă mi s-a scurs printre răni.