Scrisori de prietenie radicală

Text și imagini de NIȘTE FETE

Acest text a apărut inițial în CUTRA#2 în print

Textul pe care îl veți citi e un colaj al experiențelor noastre – niște femei cis, albe, cu acces la educație. Încercând să creăm spații mai sigure pentru femei și persoane non-binare, organizând ateliere, discuții și chiar prin invitația de a ne scrie experiențele proprii, ne-am dat seama că dinamicile patriarhale se manifestă atât în spațiul public, cât și în intimitatea relațiilor dintre noi. Uneori ne descoperim pe noi însene internalizând discursul dominant despre ce înseamnă „normal”. Trei dintre noi am ajuns să punem și să ne răspundem întrebărilor împreună, și pornind de la firele care ne leagă, ne dorim să deslușim alte moduri de a ne gândi la prietenie și ce loc ocupă ea în viața noastră.

Dar acesta e și un exercițiu de vulnerabilitate. Ne-am lovit de lipsa de modele când căutam alte desfășurătoare” pentru relații, script-uri care deviază de la normă, așa că ne-am gândit că poate vom oferi noi unul, din marea de posibilități. Nu avem analize cuprinzătoare sau texte academice documentate, nu scriem niciuna în felul acela. Dar avem arhiva interacțiunii noastre de până acum.
Am pus împreună frânturi din gândurile noastre, din mesajele pe care ni le scriem, și din textele pe care ni le trimitem una alteia în încercările de redefinire a prieteniei. Nu putem vorbi decât în numele nostru.

Sunt studii care atestă că prietenia e un factor ce contribuie la o viață mai sănătoasă. Mersi, zic, super descoperire. Dar pentru mine miza e mai mult decât pur și simplu să mă înconjor de prietene și să avem noi ceva conexiune feminină mistică. Aș vrea să ies din tiparele relaționale în care n-am ales niciodată să intru și să simt că sunt parte a unei rețele, a unei constelații, dacă vrei, în care relațiile dintre noi sunt libere să se schimbe după bunul nostru plac, și ne dăm acest spațiu de evoluție intenționat. Să simt că, oricum, chiar dacă ne despart mii de kilometri, luni sau ani de zile, sau necazurile vieții, ne ținem minte și în minte una pe alta. Să simt că există solidaritate și întrajutorare pentru emanciparea fiecăreia, pentru că ne-am clădit relația în jurul acestor valori, chiar dacă nu le știam numi la început. Să simt că există încredere și bunăvoință, și cumva, lucrurile astea ne țin împreună.


Relațiile intense, dar non-amoroase, nu prea au loc în cultura mainstream. Cum ar fi dacă, în locul poveștilor romantice dintre un el și o ea, am crește ascultând povești de dragoste dintre prietene/ prieteni? Dacă am fi încurajate să creștem împreună cu încredere, să învățăm una de la alta, să ne cunoaștem cu adevărat și să ne susținem?

Eu am început să mă gândesc la asta când am dat peste versul mult-repetat în comunitatea poliamoroasă: treat your friends more like lovers and your lovers more like friends [tratează-ți mai mult prietenii/le ca pe iubiți/e și iubiții/ele ca pe prieteni/e]. Și a picat la țanc atunci: în relațiile mele romantice, încercam deja să mă desprind de așteptările ce se lipiseră necritic de mine în timpul procesului inconștient de învățare a cum ar trebui” să arate o relație. Nu-mi plăcea câtă importanță e dată romantismului. Dar din zicala poly parcă intuiam și lucruri concrete pe care le-aș putea face în direcția de-ierarhizării. Cum ar fi dacă am prioritiza timpul cu prietenele la fel de mult cum o facem cu partenerele romantice sau sexuale? Cum ar fi dacă, într-o relație romantică, unele lucruri nu ar fi pur și simplu implicite”, ci ar trebui mereu întrebate și negociate? Ca într-o prietenie, în care nu presupui că persoana ți-ar datora timp și atenție doar pentru că sunteți împreună” de nu-știu-cât-timp. Și m-am tot gândit la lucrurile astea, și am început să le discut tot mai mult cu persoanele din jurul meu. Cu practica a fost mai greu.


Hey, fetelor! Cică, chestia asta cu consideratul relațiilor romantico-sexuale ca cele mai importante se numește amatonormativitate!

Credința că relația romantică heterosexuală este esențială pentru o viață prosperă are un nume dat de filozoafa Elizabeth Brake: amatonormativitate. „Termenul denotă presupunerea că o singură relație amoroasă, centrală și exclusivă e normală pentru oameni, în sensul în care e un țel universal împărtășit, și că o astfel de relație e normativă, adică ar trebui să tindem către ea în detrimentul altor tipuri de relații. Presupunerea că relațiile valoroase trebuie să fie maritale sau amoroase devalorizează prieteniile și alte tipuri de relații” (Brake 2012: 88-89 în Daniela Cutaș, 2018, „Editorial: On Love”, ANAlize Journal of Gender and Feminist Studies)

E super fain tot numărul ăsta din ANAlize, recomand!


În viață nu poți să ai încredere așa, în oricine. Numa’ pe familie poți să te bazezi, pentru că prietenii or să te lase la greu, mă înțelegi? Ia, de ce nu poți tu să te înțelegi așa cu sor-ta?

Am auzit-o mult prea des, fie că era vorba de prietena cu care voiam să mă întâlnesc, dar avea note mai mici ca mine – deci mă putea corupe”, fie fata romă din sat cu care nu trebuia să mă mai joc. Sau, în alte forme, acum, când în loc să-mi întemeiez familia tradițională, aleg să investesc în continuare în relațiile de prietenie. Și am auzit-o mai ales despre relațiile de prietenie cu alte femei sau persoane non-binare, că deh, parcă stereotipul e că prietenie platonică între o femeie și un bărbat, ambii heterosexuali, oricum nu poate exista.

Nu știu de unde venea ideea aceasta, frica aceasta de celălalt, celălalt care e mai departe de legăturile noastre de sânge. Așa un etalon de apropiere părea complet arbitrar chiar și minții mele de la vreo doișpe ani. Mi se părea ceva intrinsec greșit în a naviga lumea cu neîncredere în suflet, și, și mai greșit, să aud asta de la un părinte. Cumva, conștientă de sentimentul trezit pe moment, am respins visceral și tăcut ideea prezentată, ca multe altele pe care le-am aruncat în cutia subiecte despre care nu o să-i ascult pe ai mei”. Îmi pot imagina că toate sfaturile adunate într-o astfel de cutie veneau mereu dintr-un loc în care îmi doreau binele, și voiau doar să nu-mi fie greu în viață. Dar tot le respingeam. În schimb, nu sunt sigură că nu le-am internalizat, chiar și așa.

Am crescut înconjurată de ideea că bine bine, ai tu prietene super bune, dar la un moment dat tot îl vei întâlni pe Făt-Frumos – și relația aceea va deveni cea mai importantă. Și pe bună dreptate, nu? Adică pe baza acelei relații îți clădești familia, îți construiești restul vieții, până la urmă. Sigur, sunt foarte importante și prieteniile, dar sunt delegate cumva pe locul doi sau trei când viața „ia turnura seriosă”. Și vedeam în jurul meu cum modelul se tot repetă: oamenii care se închid în camere împărțite în doi, cu care te întâlnești tot mai rar până poate nu te mai întâlnești deloc. Și nu zic asta ca vreun reproș – am făcut-o și eu.

Înțeleg foarte bine confortul traiului în doi, de la faptul că oricum nici nu ne prea permitem să stăm singure în chirie la cum se dezvoltă piețele imobiliare, până la momentele când viața e parcă prea mult și aș vrea doar să știu că mă așteaptă cineva acasă, să știu că nu o să adorm singură. Bine, mă așteaptă și colegele sau colegii de apartament, dar parcă mai e încă până trecem peste tabuul intimității dintre noi. Să împarți patul platonic cu o prietenă pare o idee încă utopică, d-apoi să ai așa o apropiere cu un coleg de apartament. Mi-ar plăcea să se topească barierele, dar nu mă simt nici eu pregătită încă.

În același timp recunosc că există pur și simplu un model spre care suntem împinse cu toatele și care, de cele mai multe ori, invalidează orice alt fel de a relaționa. Toată lumea știe cumva că prieteniile sunt importante, doar că nu sunt atât” de importante încât să treacă de momentul prioritizării. Sau nu le lăsăm să fie.


Primele despărțiri din viața mea au fost de prietenele mele. Cred că durerea aia m-a învățat să am grijă de ceea ce s-a dovedit a fi atât de puternic.

Am fost învățate de mici, prin telenovele, romane și povești de familie, că fetele sunt acolo să-ți fure iubitul, sau tema de acasă, sau locul la facultate. Dar experiența mi-a demonstrat mereu contrariul. Fetele vorbesc despre lucrurile astea. Urmele de gelozie, de invidie și competiție dintre noi au fost mereu o proiecție a părinților noștri, sau a contextului mai larg. Vorba din târg deasupra gândurilor noastre. Uneori proiecțiile au devenit mai mari ca noi.

Când m-am despărțit de prietena mea din liceu am plecat la țară și am stat singură acolo pentru trei zile. Îmi amintesc că am plâns mult și n-am înțeles de ce s-a ajuns să ne fie atât de greu să vorbim. Comparativ cu despărțirile de iubiții mei din perioada aia, pe care obișnuiam să le romantizez peste măsură, despărțirea de prietena mea a lăsat o urmă mult mai adâncă. A săpat altă parte a existenței mele. Nu mi-a dereglat stima de sine sau modelele de relaționare, dar a luat cu sine ceva mult mai stabil.

Cum ar fi dacă în loc să fim învățate să concurăm una cu alta (eventual pentru atenția sau dragostea vreunui Făt-Frumos) am fi îndemnate să explorăm relații sincere de prietenie? Dacă relația romantică heteronormativă n-ar mai fi atât de promovată ca indicator al succesului personal? Sau dacă n-am fi imaginate mai tot timpul în relație cu un bărbat?

Citeam acu’ ceva vreme rândurile Virginiei Woolf: Și am încercat să-mi amintesc o situație în tot ceea ce citisem, în care două femei erau înfățișate ca iubite. (…) Dar aproape fără nicio excepție sunt înfățișate în relațiile cu bărbații. (…) [În ficțiune, femeile au fost] nu doar văzute de celălalt sex, ci văzute doar în relație cu celălalt sex. Și asta este o parte atât de mică din viața unei femei. 

După aproape o sută de ani mi se pare că sumarizează încă foarte bine preocupările noastre legate de reprezentarea și vizibilitatea femeii în literatură și în scenariul social de zi cu zi.
Ah, dacă ne-ar aminti cineva cum una dintre strategiile femeilor în fața opresiunii statului și a gândirii patriarhale a fost formarea de rețele de cooperare non-mixte. Rețele prin care să-și împărtășească cunoștințele și să-și ofere suport una celeilalte. Aceeași poveste a personalului devenind politic.

Cum ar fi dacă în locul fanteziilor și jocurilor cu miri și mirese am fi încurajate să oferim afecțiune și atenție în primul rând prietenelor și prietenilor? Sau dacă ne-ar fi spus cineva că poți avea parte de iubire și stabilitate și într-un grup de prieteni/ne indiferent dacă îți găsești alesul/ aleasa”? Oare ne-ar fi la fel de greu să ne căutăm? Oare am putea fi sincere fără frica de a fi vulnerabile?


Citeam articole scrise de femei queer cărora nu le pica atât de bine noul val ce ridică în slăvi prieteniile dintre femei. Că atunci când ne concentrăm doar asupra nou-găsitei solidarități și iată, ce bine se pot sprijini ele între ele, s-ar putea să ratăm faptul că de multe ori aceste prietenii sunt definite doar în relație cu dimensiunea heterosexuală a vieții de cuplu a uneia sau amândurora.

Adică, prietena aia care te sprijină și te ține de mână când treci prin cea mai urâtă despărțire. Nu zic nu, e genul de sprijin pe care îl merită oricine, dar dacă te întorci către prietene doar atunci când nu mai ai atenția unui partener, operăm iarăși într-o logică heteronormativă. Iar când vine împăcarea, prietenia ajunge din nou pe locul doi. Nu-i genul de dinamică în acord cu principiile mele, dar sunt destul de sigură că am picat și eu în ea. Și parcă așa e cu toate modelele cu care am fost socializate, de care aș vrea să mă rup – trebuie să fiu mereu atentă, conștientă, să mă întreb de ce fac anumite lucruri și dacă asta aș vrea să fac pe bune, sau doar reacționez din inerție. Simt că e nevoie de muncă intenționată și continuă în procesul de dezvățare.


Pe lângă asta, parcă oricum nu sună bine o relație în care doar o parte are de câștigat, iar cealaltă mereu dă. Și totuși foarte des întâlnesc teorii care explică de ce ar fi bine să ne luăm nevoile” (taking your needs în engleza – mi se pare foarte grăitoare exprimarea) și de la prieteni și de la alți oameni din viața noastră, nu doar de la partener/ă. E ceva acolo cu luatul acela care mi se pare inegal. Total de acord că povara poate deveni mult prea mare în relația romantico-sexuală tradițională („tu ești totul pentru mine!” mm, mai bine nu… ), dar în economia tranzacțională a relațiilor, nu te-ai numi un profitor să folosești sursele alternative de satisfacere a nevoilor doar atunci când ești tu pe minus, fără să te intereseze bunăstarea celuilalt?

Mă mai gândesc că lucrurile devin și mai complicate atunci când intervine dorința între două femei. Mi se pare stupid că încă e așa, dar și eu simt câteodată că nu știu cum să navighez terenul dintre prietenie platonică și flirt, când vine vorba de interacțiunile cu femei. Să fie pentru că nu prea am modele, sau e o rămășiță a vocii din societate care minimizează relațiile dintre femei? Și totuși, mă fâstâcesc și nu știu cum să zic îmi placi” sau aș vrea mai mult”. Sau nu o fac de  că teamă că aș putea tensiona o relație pe care nu aș vrea să o pierd, chit că e doar de prietenie”. Dar îmi pare rău de cele mai multe ori.


Au fost câteva momente intense în încercările mele de a naviga între aceste granițe. Din momentul în care am început să fiu mai atentă la femeile cu care interacționam a urmat o perioadă de confuzie. Îmi era greu să-mi dau seama dacă eram atrasă sexual sau era o sinceră admirație pentru o persoană faină”. Confuzia a venit și cu vinovăție pentru că, din dorința de a-mi explora sexualitatea și de a zgudui puțin normele, am jonglat și cu sentimentele unor persoane dragi. Aș vrea să-mi pot asuma responsabilitatea rolului pe care îl joc într-o relație. Și să am mai multă grijă la cât de clar și sincer îmi manifest intențiile.


Mi-a luat ceva timp până să am încredere și să mă pot implica sincer într-o relație de prietenie. De fapt, încă învăț. Și în procesul ăsta îmi dau seama cât de mult am internalizat ideea superiorității relațiilor romantice în fața relațiilor de prietenie. Nu prea vine de la sine, și de multe ori mă simt pusă în situația de a alege ori una, ori alta. Dar dacă reușesc să dau la o parte discursul convențional, care zice că de la un anumit punct trebuie să alegi doar pe cineva cu care să dezvolți o legătură profundă, mă trezesc tânjind după un alt fel de intimitate, un alt fel de iubire. Curcubeu, nu altceva! Ce-i drept am și avut șansa să gust puțin din cum ar putea fi acel scenariu. Oau! Să simți că cineva te iubește și după ce le împărtășești părți din tine care au nevoie de înțelegere și iertare! Să simți că îți poți construi calea alături de prieteni/ne care nu au așteptări romantice! Să nu-ți fie teamă de singurătate pentru că poți oricând să mergi mai aproape de ele!


Eu cred că subiectul a fost evitat și din cauza potențialului radical. Ar fi în mod clar o amenințare a status quo-ului și ar răsturna logica profitului și a dominării. O comunitate organizată în jurul valorilor sincere de prietenie, solidaritate și a unui bine comun devine o mișcare revoluționară de la sine.


Textul celor de la h.arta, Ce rămâne stabil, mă mișcă și mă înmoaie de fiecare dată. Rezonez cu multe dintre luptele pe care le descriu și ele, dar cel mai mult sper ca și prietenia și feminismul nostru să se împletească strâns – ca o plasă de susținere și siguranță, unde pot să mă arunc atunci când sunt obosită și să știu că voi găsi înțelegere și acceptare pentru forma în care mă găsesc în acel moment, dar și de pe care pot să plonjez în proiecte și muncă și să înfrunt încercările vieții, pentru că știu că nu sunt singură.


Vreau să trăiesc într-o lume în care cutiile în care ne ținem închise au ziduri de plastilină. Îmi iubesc prietenele și iubitele și partenerele și zânele și zuzele, și-această iubire are multe forme de exprimare. Modelez limitele acestor denumiri – cum ne găsim, așa ne susținem. Îmi sărut prietena când amândouă ne zâmbim intim și emoțiile ne exaltează trupurile. Ești faină, tu! Atingerea sânilor ei este o amintire la fel de vie pentru mine ca și momentul în care îmi spune îmi plac bărbații, și niciunul din momentele astea nu este mai important ca altul. Ne acceptăm în aceste schimbări exact așa cum vin. Îmi declar deschiderea și sinceritatea cu care relaționez chiar și atunci când mă simt vulnerabilă, pentru că adânc în interiorul meu știu că ne vrem binele. Te iubesc și când ne e greu! Nu este loc de orgolii și jocuri false, dar și când cădem în ele îmi repet doar că te iubesc și te vreau bine! – folosesc fraza asta pe post de mantră. Dincolo de ea nu poate fi decât prietenia.

Oriunde sunt, e loc pentru tine. Pentru tine în orice fază a vieții.

NIȘTE FETE

Sunt un colectiv informal și fluid din Cluj. Militează pentru spații mai sigure pentru femei și persoane non-binare, împotriva hărțuirii sexuale, a violenței de gen și a căcaturilor patriahale de zi cu zi. Continuă activitatea prin [zine fem], o zină DIY feministă.

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu