Scurtă introducere a unui poem trilingv

de Irisz Kovacs
varianta audio a poemului de Kinga Ötvös
Ilustrații de Tristan/boivoid

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre minoritate, curatoriată de Nóra Ugron, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

Mă uit la o filmare cu mine din 2004. Am 5 ani și sunt într-o cameră de hotel cu puține stele, în excursie cu familia. Cadrul e strâns pe fața mea, dar grație câtorva mișcări hotărâte de zoom-in-zoom-out se mai văd: mobilă standard de culoarea lemnului, o lampă cu picior auriu, unul din cei trei frați răsfoind un ziar. Se aud vocile băieților vorbind cu tata. Se schimbă impresii, se fac planuri, se citesc reviste. Mama, cameramanul acestei după-amiezi duminicale, mă întrebă:

Hol voltál ma? (Unde ai fost astăzi?)

Eu, cu entuziasm: Az állatkertben! (La grădina zoologică!)

Féltél az oroszlántól? (Ți-a fost frică de leu?)

Nem nagyon. (Nu foarte.)

Mi tetszet a legjobban? (Ce ți-a plăcut cel mai mult?)

Mă gândesc puțin, scărpinându-mi nasul. Az őzike meg a nyuszi. (Căprioara și iepurașul.)

Mă uit la înregistrarea asta din nou și din nou. Memorez mișcările imaginii de VHS, pauzele din discuția noastră, vocea tânără a mamei. Puloverul roșu, purtat de fiecare copil din familia noastră când ajungea la mărimea aia: pe piept e o ușă din textil care se deschide și se închide cu scai. Mă uit la fața mea, zâmbetul mic din colțul gurii mici. Privesc obsesiv această filmare-mărturie a faptului că odată gândeam și vorbeam numai în limba maghiară. Nu există momente de căutare a cuvintelor: totul iese ca o expirație în timp ce alergi sau schimbarea poziției în somn, automat, fără efort. Râsetele din fundal au rotunjimi diferite, silabe moi, aproape cântate.

Familia mea se trage din Arad: jumătate din bunici sunt secui, ceilalți, unguri veniți din Ungaria undeva între generații. Purtăm numele de Kovacs, care e scris greșit gramatical în limba noastră maternă – a-ul ar trebui să fie á, altfel se citește ca o altă literă, îndoită spre o. Și prenumele meu, Irisz, are o greșeală de ortografiere, í-ul lung s-a șters la vreo transcriere de buletin sau certificat de naștere, eroarea umană dându-mi nume și punându-mă pe hartă. Ne-am mutat la București când eram clasa a 8-a. Deja știam bine românește, dar tot a fost o comoție în microcosmosul meu. Dintr-odată, nu s-a mai vorbit ungurește la piață sau în tramvai. Vecinii noștri erau, cu toții, români. Numele și felul meu de a pronunța cuvintele erau ciudate pentru colegi, iar după câteva comentarii și glume mi-am dat seama că cel mai bine ar fi să elimin accentul și maghiara din vocabularul meu. Poate am fost un copil deosebit de sensibil, dar senzația constantă de alteritate era de nesuportat pentru mine. Nu am mai povestit lucruri acasă în ungurește. Nu am mai citit cărți decât în română sau engleză. Îmi amintesc drumurile spre școală, în mașină cu tata și frații, încercând, pe jumătate adormită, să formez cu gura sunetele exact ca vocea de la radio – exerciții de dicție mute taversând orașul matinal.

După, nu m-am mai gândit prea mult la limba mea maternă. Nu am simțit vreo absență: am devenit adolescentă, m-am apucat de teatru și fotografie, am avut treabă. Dar când am terminat liceul și am mers la admitere la Cluj, am împărțit camera de cămin cu o fată din Szeged. Îmi văzuse numele și a început să  vorbească repede și cu entuziasm cu mine, iar eu mi-am dat seama, cu groază, că nu mai puteam lega nici o propoziție în ungurește. Nu mai încercasem de ani buni, dar în acel moment, cu gura căscată, suspendată, mi-am dat seama că acea secțiune a creierului meu îmi era inaccesibilă. Acolo unde înainte era ceva, acum se căsca un gol. Irecuperabil.

Cât am locuit în Cluj, am digerat, în felul meu, pierderea. Mergeam hipnotizată pe stradă, ascultând conversațiile străinilor dacă îmi dădeam seama că nu vorbeau română. Încercam să citesc semnele de pe stradă, plăcuțele de la monumente. Mergeam la teatrul maghiar și nu mă uitam la supratitrare. La un festival din Sf. Gheorghe, am cerut o bere în ungurește. Ca un secret.

Pe la finalul facultății, mi-am făcut un prieten din Budapesta, mutat în România. Nu îndrăzneam să vorbesc cu el limba neștiută, iar el nu știa românește, așa că vorbeam în engleză. Democratic! Poate așa am început să vindec marea rană: îi trimiteam înregistrări cu bunicele mele povestind și fotografii cu afișe publicitare maghiare. Cărți cu coperți printate cu István, Csaba, Tamás. Sz-uri și Zs-uri cu nemiluita, muzică, fără mofturi, optzecistă, disco, rap, indie, doar să moduleze cuvintele copilăriei mele. Eram o pacoste, dar el mă înțelegea bine de tot. Uneori, la bere, mă ademenea, vorbindu-mi ungurește aproape accidental – și eu picam în plasă și îi răspundeam. Alteori îl priveam cu reproș și reveneam la engleza universală. L-am însoțit uimită în timp ce trimitea o scrisoare la poștă, vorbind românește. Neparazitat de anxietate, luminos. Cum ai făcut asta? A râs: tocmai terminase lecția Cum să trimiți o scrisoare. Știa doar acele câteva propoziții necesare să trimită scrisoarea – așa că le-a folosit. Amicul meu poliglot mi-a dat tot curajul pe care îl rătăcisem în rușinea de a fi pierdut limba maternă. Mi-a spus o dată, serios „ If i would learn so consistently and hard as I want to, still I would remain simply cute speaking Romanian.” M-am gândit: da, pot face asta, pot fi pur și simplu simpatică, atât timp cât recuperez ceva. Orice. Chiar și doar propozițiile necesare să trimit o scrisoare. Așa că la rezidența artistică de la Racoș, am asamblat notițe nostalgice trilingve într-un poem despre lucruri în plină dispariție. Tot el a corectat părțile în maghiară.

Acum citesc în ungurește. Încet, silabisit. Cu încredere. Cu ceva ce seamănă a încredere, sau încăpățânare. Ca să le pot spune glume bunicelor. Ca să îi pot răspunde amicului meu. Sau poate fără niciun motiv.

Îi trimit filmarea cu grădina zoologică. Mă privesc iar, în chat, varianta scurtată. Privirea mea pătrunde prin ecran, traversează timpul și spațiul. Mă uit direct la mine și buzele mele formează încet sunetele de atunci: ö, ü, é. Încă pot spune az őzike meg a nyuszi.

Poemul „Ode to the color yellow”  este compus din două părți și a fost scris în cadrul rezidenței artistice MaGma, desfășurată la Racoș în vara lui 2022. Varianta de performance a fost creată de Kinga Ötvös și publicată pe platforma Teatrul Postnațional Interfonic în octombrie 2022.

Ode to the color yellow

drum bun
isten veled
take care on the road
on every road you take
pleacă şi nu te mai întoarce

te privesc
ochii galben păpădie la mijloc şi sub, nasul tatălui tău
de câte ori poți atinge accidental pe cineva când treci pe lângă el când te ridici de la masă când stați unul în fața celuilalt şi picioarele unuia sunt în exterior şi ale altuia sunt închise între ele
i thought i saw you on the street today
şi senzația unui spate lipit de al meu

rămasă singură în cameră, am inspirat adânc la gâtul tricoului de pe pat. mirosul era indescifrabil, pe parcă ar fi fost purtat de un om fără trup, păstrând doar acea vagă aromă de mişcare, fără vreun deodorant, parfum, aftershave sau măcar transpirație
in the end, this is what is left of you:
a half transparent image that floats above my head
deopotrivă limbă maternă şi pericol
láthatatlan

mai eşti, chiar mai eşti încă aici?
néha egyszer csak eszembe jutsz és akkor a nap végéig ki sem tudlak verni a fejemből
un topor costă 50 de lei
nimic mai mult
almost like you ripped a hole in the linen and now wind blows through me
and i feel it all
ori ca rigla ori ca râma

până aici am putut. să mă rostogolească cineva
unde să te rostogolească
nu unde. ci cine

mă întreb dacă mi-ar plăcea sau nu să vii aici și să faci o scenă
să declari ceva să te lupți cu cineva
sau poate doar să stai în fața mea
ca un câine părăsit
i did something like this in the past. it doesn’t change anything

i do with my time whatever i want and fight for my happiness or for my misery the way i want to. i can also decide to ignore you, put my phone on dont disturb mode, grab a book and think about something else. unfortunately you are just better than books, girl, go to hell

cât de mică era talia ei în mâinile mele
și te rog nu te mai uita la mine pe sub gene
cu ochii tăi puși pe supraviețuire
ca două becuri
galben la mijloc

și băieți și fete? în timp ce pe mine mă ating doar fluturii și casierii în vârstă când îmi dau bonul?
da, așa a fost,
când mi-a fost frig m-am încălzit cum am putut
am stat și la beri de unde ar fi trebuit să plec –
să pui lacăt creierului unui om
ciudată dorință

olyan gyönyörű vagy, hogy el sem hiszem, hogy közöm lehet hozzád
és hát talán nem is lehet
to look at something is an act of choice
to bring it within reach
și știam sigur că nu trebuie să fac asta

în mod miraculos, am devenit tot mai puțin om
és mar nem tudtam beszélni magyarul
și nu mai știam cum arăți
corpul are ceva memorie dar nu prea multă

to be an assistant:
you look all day at the siluette of a person, that very rarely is headed towards you
but you need to be attentive

merit și eu o persoană pentru care să trăiesc
lehetnél te az a valami nekem?
dorm rău
de parcă tot ce ți-am făcut mi se întoarce în vis
și de la 6 dimineața mi se tot așază muște pe față
plutesc puțin în jurul gurii și bâzâie
de parcă ar confunda faţa mea cu ceva
pe jumătate copt
şi galben

 

ziua ta/your day/a te napod

te-ai trezit tulburat
ai scris un mesaj lung
te-ai gândit la o persoană în câteva feluri
mahmureala de ieri atârna de tine.
ai cântat la pian și din voce
așa cum faci
ai deschis gura cât o rană mare
ai vrut să scrii
și te-ai răzgândit
ai alergat 10 km în 51 de minute 20 de secunde
adică repede
te-ai gândit la puține lucruri, iar alea au durut

at lunch you ate something your mother prepared
she did it with kindness, to spare you
but you hated it
there was no space around
no space at all
you did some work
and imagined some things
and when sleep came,
it was a blessing

de nyáron
nagyon későn megy le a nap
így hát egyszerre felébredtél
és rá kellett nézned dolgokra megint
és szagolnod kellett szagokat
és gondolnod gondolatokat
és ebben fáradunk el mi mind
és ezért érzünk
országhatárokon átívelő gyengédséget
te és én
és mi mind akik sóvárgunk

but in the summer
the sun lowers very late
so there was an awakening
and you had to look at things again
and smell smells
and think thoughts
and this is what tires us all
and for this
we feel tenderness across countries
you and i
and all of us who yearn

Irisz Kovacs

(n.1999) este regizoare de teatru și artist vizual. Este colaboratoarea mai multor publicații: Scena9, Gen Revistă, Decât o Revistă, Libertatea. În prezent, este masterandă la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii.

Kinga Ötvös

(n. 1989, Zalău) este un performer versatil și multidisciplinar. Activează în diverse domenii: teatru, muzică, artă performativă, film. Este licențiată a Departamentului de Canto și Artele Spectacolului Muzical din cadrul Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj și a Departamentului de Actorie la Universitatea Babeș-Bolyai din același oraș. Este Director/oare Artistic/ă la Teatrul Postnațional Interfonic.

Tristan

Tristan este un artist vizual a cărui practică se concentrează pe relația dintre identitatea online și efectele mintale pe care aceasta le are asupra imaginii personale. Lucrările sale se află la intersecția dintre spațiul online și viața reală, concentrându-se pe impactul culturii internetului asupra identității. @boivoid

Societate • Comunitate
Taguri: discriminare lingvistică, limba maghiară, limba maternă, minoritate, minoritate etnică, minoritate lingvistică