scurte istorii ale unui corp care nu-mi aparține

de Andreea Gheo
Ilustrații de Maria Iacob

*** E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni despre abuz sexual trăit în copilărie, gânduri suicidale, moarte. ***

 

16 august 2018
dimineața în care îmi fac o poză
apoi avionul până în timișoara
pentru operația mult așteptată de endo.
strâng mânerul scaunului, e ok, nu-mi este teamă, nu-mi este teamă.

merg singură pentru că e posibil ca rezecția de colon
să mă lege de o pungă de colostomie
și nu vreau să știe nimeni.

simt rușine și mă gândesc cum o să fac să o acopăr cu haine cât mai largi,
m-am uitat la tutoriale.

*
rușine. de ea nu mă despart, a fost prima lecție de viață. sau a doua.
prima probabil a fost momentul când am ieșit din burta maică-mii, pântecul, uterul
sau culcuș amniotic, spune-i cum vrei.
am ieșit fără niciun țipăt, albăstrie, mai mică decât ar fi trebuit
greșită
nepregătită.
iar atunci am învățat că nu pot să aleg.

țipătul a venit pe urmă, în primii ani.

bunica îmi povestea că atunci când rămânea cu mine
chema o vecină
să fie cineva martor
la urletul meu, la mâna pe care mi-o băgam pe gât până oboseam
la toată împotrivirea. se temea că o să mor.

abia apoi a venit rușinea.

„urli ca nebuna
dacă nu știi să te porți
data viitoare o să stai închisă/o să stai acasă toată viața.”
maică-mea zicea asta.

acasă.
acasă nu a existat niciodată.

primii ani au fost în camerele de la drum, în casa bunicii
singurele care aveau fundație.
casa era construită pe furci, așa se numeau crengile groase și lungi, peste care mâinile ei cu mâinile bunicului au lipit lutul și paiele,
toate legăturile care trebuiau să țină istoria familiei la grămadă.
când bunicul a făcut bani, e discutabil din ce, am auzit multe zvonuri,
au mai construit două camere către uliță, drum, străduță.
au săpat pământul și au pus rezistențe, au adus cărămizi și ciment,
au spus că zidurile o să facă față.
acolo am stat în primii ani cu mama și foarte puțin cu tata
și tot acolo, în prima cameră cum intri,
în fața ușii și aproape de geam
cineva a calculat poziția strategică.
dacă un alt adult ar fi apărut
existau secundele cât să-și ridice repede pantalonii și să aibă grijă în continuare
în liniște
de mine
așa cum ar fi trebuit.

atunci am învățat că omului mare nu poți să îi spui niciodată NU
iar scăparea nu o să vină
pentru că cine te-ar crede
ești copilul nebun, care urlă și își bagă mâna pe gât până obosește, apoi corpul ajunge ușor pe podea.

*
a doua casă a fost casa lui victor
aleea revoluției 15B, et. 3, ap. 56
ușa cu o cutie poștală fără fund, nu primim scrisori.

un pat cu picioare de lemn, saltea pe arcuri,
dormim toți trei, eu mă împing în perete, nu vreau să mă atingă
o sobă, hainele murdare de stirigie
mașina de cusut a mamei, singura sursă de supraviețuit, după ce fabrica de chimie s-a închis
șifonierul lui în care noi nu aveam loc
iedera lungă întinsă pe pereți.
pot să închid ochii și le văd pe toate
știu exact cum puneam cârligul la geamul unde țineam mâncarea
pot să aud cum se ceartă
aici e baia micuță în care mă închideam când nu știam cât o să dureze
și peretele ei pe care am scris WC, apoi bătaia pe care am luat-o pentru că am făcut asta
bătăile pe care le-am luat pentru că am făcut multe
„așa o să te înveți minte”. 

îmi amintesc furia din anii aceia
ghemotocul din stomac
nevoia de a da mai departe.

tâmpito, proasto, maimuță păroasă, le spuneam fetițelor de afară
pe unele le chemam aproape, apoi le scuipam
tot ce am primit am dat cu nervi
și apoi cu teamă
palma era mereu pregătită
iar eu
complet nepregătită
pentru viața
pe care nu am ales-o.

(aș vrea să înțelegi asta, dragă r.
atunci când îmi spui de la etajul 11
din apartamentul tău de 100k euro
că totul e o alegere
că unii se complac
nu știu să se autodepășească.
spune-mi din nou ce am făcut greșit
sau ce nu am făcut
sau ce ar fi trebuit să fac
să aleg
ca azi să fiu alta
ca mâinile mele să nu scrie acum despre rușinea care m-a urmărit
ca respirația să fie calmă
să pot să mă uit în oglindă, să te las să mă atingi. spune-mi din nou ce am greșit.)

*
aceeași perioadă, puțin mai târziu
serbarea de la grădiniță.
era iarnă
toate colegele îmbrăcate în prințese
aveau rochii stufoase și coronițe.
cele mai cool cu dres bej, de femeie, nu albi
mama uneia și mai cool, fără dresuri, o întreabă dacă îi este frig la piciorușe
are rochiță aurie, e dată cu ruj
iar eu între ele, nu mai scot niciun cuvânt, aici s-a terminat furia, începe depresia.

am o pălărie de ciupercă și un costum de vară peste pulover
pe care doamna talmaciu, educatoarea
le-a găsit prin recuzita veche – „să fii și tu altcineva”, mi-a zis.
pentru că mama MEA
a decis că pe corpul MEU
nu poate pune o rochie.
doar era croitoreasa din cartier, făcea haine pentru toate corpurile, se pricepea
să le măsoare din ochi
iar corpul meu diform nu merita dantelă, zorzoane sau dres.

anul următor am primit un rol adevărat
ceva ce poate aș fi reușit să fiu
o vulpe șireată și curajoasă.
am învățat poezia
abia așteptam costumația sau o bucată de coadă.
dar aceeași doamna talmaciu mi-a pus o mască de vulpe pe față – „măcar atât”.
atunci când am spus versurile, am ridicat-o, mare greșeală
în poză am ieșit cu gura deschisă
„cine te-a pus să faci asta, nu te-ai gândit că o să ieși știrbă, mă mai pui și s-o plătesc” 

*

iunie 2022

sunt o ciupercă, o vulpe știrbă, sunt tot ce mi-ai spus că sunt
singurul lucru pe care nu l-am știut până acum
e că-i ok să fiu orice aș fi.

există un milion de tipuri de ciuperci pe lumea asta
colorate, negre, otrăvitoare sau nu
crescute din umezeală, la altitudini mari, printre pietre, sau în păduri, bătute de vânt
deci REZILIENTE
n-am nevoie de rochie.

n-ai fi crezut, nu?
nici eu.

*
trebuie să respir
m-a apucat plânsul de câteva ori în timp ce am scris asta.

*
ține puțin momentul în care cred că pot fi
ok
ok-ish
relativ ok.
terapeuta, pe care o cheamă la fel ca pe maică-mea, spune că asta înseamnă
ca încă există acolo, în mine, ceva care trage de viață.

nu știu cum să îi spun fără să o sperii că
sunt precaută/cumpătată/organizată, așa cum aud în minte vocea maică-mii că trebuie să fiu
că am renunțat să mai traversez pe roșu
să mă fac nevăzută prin mijlocul intersecțiilor
sau să sperii vatmanul când se apropie.

și nu pentru că în mine încă e o semincioară care mă face să trag de viață
ci pentru că mă gândesc la cine o să aibă grijă de motanul meu.

motanul meu
pentru care alerg prin orașul ăsta
gândindu-mă că o să găsesc pastila miraculoasă
că o sa intru în magazin și o să fie și azi promoția la jumătate
că o să câștig toți banii cu care
să cumpar o casă
acea casă/ACASĂ
în care nu o să fie nevoie să zâmbesc și să conving proprietarul că nu zgârie și nu strică mobila
oricum veche
oricum zgâriată
că nu face pipi pe pereți și eu sunt fată cuminte
că nu fac gălăgie și găuri neautorizate în pereți
în care nu o să mă mai tem că mă dă afară
atunci când vecinii o să îi spună că a venit cineva la mine
care nu arăta nici a femeie, nici a bărbat, dar oare ce era
acea casă în care o să urc scările la orice oră. fără să merg tip-til, ca să nu mă audă, să nu mă vadă
și o să dau drumul la muzică în casa mea, din visul meu, în care motanul poate zgâria canapeaua
pentru că e șmeker și nu o să mai aibă cancer, iar eu nu o să alerg prin tot orașul.

de asta mă uit și în stânga și în dreapta, apoi traversez
către ziua de mâine
pentru care trebuie să fac față
să spun da, șefa
să spun, mulțumesc, domnule proprietar
ce onoare, domnule președinte
marilor puteri ale lumii, recunoștință că ne dați voie să fim aici
în fabrici,
pe șantiere, pe ture de noapte și în orele suplimentare din corporații
în subterane sau pe străzi
în cele mai crunte zile ale economiei
sărumâna băncilor
și tuturor celor cu arma în mână
dacă n-ați fi voi s-ar duce dracului totul și e păcat să rămână
scaunul conducătorilor gol
avem nevoie cu toții să apucăm ziua de mâine și să ne spunem
oh, ce film, ce vis, oare e cu happy ending
oare o să pot să îi dau și azi motanului meu tratamentul îngrozitor de scump și dragostea
care ne ține pe amândoi în viață?

*
spoiler alert – motanul meu moare
sunt pe podea de trei zile
nu simt foame, doar durerea imensă din piept, sunt secunde lungi în care îmi blochez respirația
aud vocea maică-mii care sigur ar spune primești ceea ce meriți.
și o cred
și las durerea să îmi controleze corpul
corpul ăsta complet inutil.

nu spun nimănui
pentru că rușinea, mereu rușinea.
cine ar vrea să mă vadă aici, pe covor
buhăită și galbenă
cu mâinile tremurând?

nici eu nu îmi doresc, pentru că am crezut când am auzit tot de la ea
„cine să te vrea și pe tine?”
am crezut că merit fiecare palmă
că merit ziua când m-a dat afară pe hol, dezbrăcată, goală,
viermele rușinii era pe tot corpul, și inima care sărea, teama că vecinii o să apară
atunci mi-am promis că nimeni nu trebuie să mă vadă.

*
aici nu e un happy ending
doar mă întreb când o să se termine.

*
odată am sperat că finalul a fost ziua
când victor, soțul mamei
a lăsat batista, verigheta, portofelul și cheile
iar pe câmpul de la marginea orașului
acolo unde vara forfotește bâlciul
și-n fiecare an apare micuța fericire provincială
a turnat canistra de benzină pe el, apoi a aprins o brichetă.

scriu asta ca și cum ar fi cel mai firesc lucru
pentru că atunci am văzut moartea aproape
și am înțeles că te scapă de tot, dar mai ales de corpul pe care îl tragi după tine.
toți se întrebau de ce a făcut-o.
aveam 11 ani
eram singura care nu plângea, înțelegeam
și mă bucuram că a scăpat de rușinea care-i creștea precum iedera pe perete
(și care cu câteva zile înainte, pur și simplu a căzut și bucățele de crenguțe au rămas separate)
mă bucuram și eu că am scăpat
de prezența lui, de barba aspră, de palma uscată pe obraz, de mângâierea pe cap și lipsa curajului să mă retrag
apoi m-am gândit ce fel de om sunt
a venit iarăși RUȘINEA pentru gândul necuvenit/neortodox, doar el a construit o biserică
și teama
„dacă el simte, dacă nu a murit cu adevărat?”, mă tot frământam
câteva luni după, încă mă uitam cu grijă pe stradă
nu cumva să vină înapoi după mine.

19 ani mai târziu, la mormântul lui unde nu mai simțeam nimic
a venit un bărbat.
avea ochii lui victor
și mirosul de alcool ieftin.
m-a îmbrățișat strâns și a plâns, fără să pot să mă mișc.
era fratelui lui
m-a recunoscut, a zis că arăt ca în ziua când l-am dus la groapă,
„te-a iubit mult, andreea, fată dragă, te-a iubit” îmi repeta
simțeam nevoia să urlu
ASTA NU A FOST IUBIRE
dar rușinea stătea între noi.

19 ani am crezut despre mine că sunt un om îngrozitor.
cine se bucură pentru moartea cuiva?
doar o ființă care nu merită nimic.

19 ani am făcut lucruri îngrozitoare
ca să fiu sigură că nu merit nimic.

acum stau pe podea
locul în care corpul ajunge mereu
număr morții pe degete
în jurul meu o băltoacă.

aici nu e acasă. corpul ăsta nu e al meu.