Sfânta Parascheva și Jurnal Porretta Terme

Sfânta Parascheva

Mijești ochii. Încă nu s-a crăpat de ziuă. Câțiva bătrânei puhavi seceră cohorta. După câteva duști de țuică, se aciuează în curtea bisericii. Mama te strecoară ca prin urechile acului. Babele se smucesc. Hooo, țâncule, da mai stai locului. Unde te crezi, doamnă, în pădure? Mama își mușcă buza, că nu poate înjura. Zice că o aude sfânta Parascheva. Te hlizești, cum să audă, mamă? În toată vânzoleala asta, nu te aude nici dracul. Și ea îi înfofolită bine, în veșminte brodate. Are și pernuțe: la cap și la picioare. Pe când noi… eheeee, de o zi și o noapte, pardon. De două zile și o noapte stăm lipiți unul de altul să ne încălzim.

Ești  frigăruie, ai 10 ani, pardon. Ai 10 ani și o damigeană de luni. Mama zice că ești bolnavă, că inima bate prea repede. Te târăște la toți doctorii din Iași. Ei se scărpină la bărbie. Ochelarii le alunecă pe vârful nasului. Ochii alunecă în creier. Zic să iei metropo trolometropol metoprolol și ochii se mută la loc. Inima tot o zbughește. Atunci mama te duce la Sfânta doctoriță. Ea vindecă „orbii și ciungii”. Face și operații, scoate dracii din oameni. Dracii sunt organe bolnave. Tu nu-i vezi cum ies, dar zbieri. Mama zice că ai și tu un drac în corp: inima. Speri să nu îți scoată inima. E un drac cam neastâmpărat, vorbești cu el. Îi zici în fiecare zi să se potolească ca dacă nu, o pățește. Cu sfânta asta nu-i de glumă. Nu zice nici pââââsss în racla aia, încotoșmăăncoșș cum era cuvântul ăla, încotoșmănată în veșminte din aur. Te faci ghemotoc, te lași când pe un picior, când pe altul. Faci câteva cruci, să nu-ți înghețe mâinile.

Faci ochii cât cepele. E abia ora două. Oamenii de zbat ca o coadă de pește. Un bătrânel se apropie de gloată, dirijează cu bastonul în aer. O bătrânică îl împunge, hoo! Cot în spinare. Un pumn iese din mulțime, îl face pilaf. Se recompune, o bătrânică îi dă un șut în boarșe. Lovitura de grație, cineva scoate musca asta rătăcită în ciorbă. Sărac lipit pământului, orb lipit pământului. Doi țârconi țârcovnici fac must din el. Călcă pe un rahat de câine. O femeie așteaptă de câteva ore, de neclintit. Ține câteva fire de pătrunjel. Acum se zguduie. Șușoteli, doamne miluiește, dinții râșnesc. Femeia scapă pătrunjelul, zbiară. Nimeni nu zice nimic. Sfânta doarme. Femeia urlă și caută pătrunjelul prin mulțime. Îngenunchează și pipăie pământul. Picioarele înaintează soldățește cu încă jumătate de milimetru. Ea rămâne înțepenită în genunchi. Un bătrânel se sprijină de ea, apoi se așează pe spinarea ei încovoiată. Zice că își hodinește mădularele. Fiecare face cu rândul și se așază pe ea. Întâi femeile însărcinate, apoi bătrânii. Te uiți la mama, ea pare să întmeascăîntocmesc întocmească un plan. Mulțimea e un maldăr de mațe care ghiorțăie. Te uiți la mama și știi că cincizeci de draci fac foc de tabără în ea. Săvârșitu-s-a.  Facă-se voia Ta, Doamne.

Ochii se închid încleiați. Un bătrânel a făcut pipi pe el, ca să nu piardă rândul. Mirosul de pișat amestecat cu transpirație te scoate din minți. Câteva femeiuști te privesc cu coada ochiului să nu trișezi. Se iscă o cioroială ciorovăială între câteva babe gârbovite. Prima zice că era înaintea celei de-a doua. A doua zice că ba nu, ea era înaintea celei de-a treia. A treia zice că nu, ea era înaintea celei de-a patra. A patra zice că nu, ea era înaintea tuturor. A cincea, își înfige copitele în față. Băbuțele îi dau pumni, dar ea nimic. Stă imperturbablibă imperturbabilă. Bătrânul înaintează, cum a ajuns aici? Cu ce arme a înfruntat puhoiul?

Un lucru e sigur: te apropii de cuvioasa leșinată. Mama îți dă brânci. În următoarea secundă, ești dincolo de grilajul de lemn. Fețele crispate din jurul tău te săgeată cu privirea. Mama face semne disperate. Nu înțelegi nimic, din înghesuială te trezești zburdând ca gladiatorul în colos coloseu Colosseum. Alergi în jurul raclei. Faci piruete cu evlavie. Vezi guri împăiateînvăp învăpăiate huiduind furioase. Hooooooo, copchilandrul ăla a fost trecut de gard. Câțiva dau cu pumnii în mama. Tu te întorci speriată, mama urlă pupăăăă moașteleeeee. Mama, mama, lăsați-o pe mama. Urli cu ultimele puteri. Vezi picioare în cizme de cauciuc. Singura față cunoscută zace în mulțime. O sfeclești, jandarmii se apropie de tine cu ciomege și puști de vânătoare. Tu o iei la fugă în jurul raclei, jandarmii după tine. Trop trop trop. Sfânta nu reacționează, urlu. Ajută-mă Doamne, sfântă. Inima ține pasul cu tine, ca hamsterul pe roată. Sfânta tace. Ești o găină hăituită prin ogradă. Vor să îți taie capul și să îl dea ofrandă cuvioasei. Intrii într-o încăpere plinăăă de lumânări. Scrie VII și MORȚI. Te ghemuiești sub lumânările pentru morți. Ceara te picură pe creștet. Te pipăi. Inima bate din ce în ce mai încet. Aproape că nici nu o mai simți, de parcă e un iepuraș leșinat. Mama va fi mândră de tine, sfânta te-a oblojit. Pe ritmul bătăilor de inimă, din ce în ce mai rare, auzi în depărtări răsunând: câți sunteți chemați, ieșiți. Cei chemați, ieșiți. Câți sunteți chemați ieșiți. Ca nimeni dintre cei chemați să nu rămână. 

JURNAL PORRETTA TERME 

Ne-am așezat la masă, ne-am întins mâinile. Din noi se năștea întunericul (VIS – 21 noiembrie 2017) 

3 august 2017

Alergăm cu sufletul la gură, încă 3 minute de lâncezeală și pierdeam trenul. Tot drumul rămân absentă, cu ochii injectați de o oboseală crescândă fără să conștientizez că au rămas țintă pe o pată difuză, care ocupă scaunul vecin. Trenul șerpuiește deasupra norilor brăzdând aerul rece, matinal. Pata se mișcă, deranjată în mod vădit de privirea mea de scelerat, fixă. Pata capătă forma unui om. Îmi retrag privirea, rușinată. Mama își lipește degetul de geam: uite, zice. Uite acolo: niște copii cu bustul gol stau în cerc cu niște ligheane pline de apă. Se joacă aruncând cu apă. Îi privesc cum rând pe rând își aruncă apa în față și rânjesc. Ajungem la spital. Acolo ne expediază rapid o doctoriță care repetă în mod mecanic aceeași frază: nu suntem noi cei care se ocupă de… nu noi, nu noi. Cu toată italiana mea de baltă înțeleg totuși despre ce e vorba: în ochii lor, chinurile mamei de 3 nopți pot fi amânate. În ochii lor, mama e doar o bucată de carne stricată care suportă amânare. Ies din spital înjurând în draci, dumnezei într-o română elegantă. Asistentele în halate albe care mișunau prin spital văd spectacolul și mă suspectează. Mama mă trage de mânecă cu ultimele ei forțe, mă potolesc. Ajungem la urgențe. Suntem atât de zdruncinate psihic încât nu ne mai dăm seama cum funcționează lucrurile din jurul nostru. Agățată de ușă ca un koala, mama trage. Nu poate, mă cheamă pe mine în ajutor. Eu și mai îndârjită, mă cațăr pe ușă și trag cu toată energia herculeană care mi-a mai rămas. Pe partea cealaltă, vreo 30 de bolnavi încep să gesticuleze. Privesc mai atent: apasă butonul, scrie. Așa deci, să apăs butonul. În mod miraculos ușa se deschide, mă înverzesc la față de rușine. Ne întâmpină o recepționeră care jumătate de zi nu a făcut decât să strige nume, de parcă ar fi citit un pomelnic. Ajunge la numele mamei, se bâlbâie confuză și nervoasă: Hjjj, Ij, H I, IJ, Auricaaaa, Aurica??! Mama o corectează: Hîj Aurica. Ca  în niște cercuri dantești trecem de mai mulți sfincși-doctori (fiecare confruntându-se cu rostitul numelui, le văd limba iritându-se, bubuind la rostirea acelui Î brutalizat), trecem de mai multe uși și de mai multe săli de așteptare (în care evident că așteptăm) până o mână grăbită o răpește pe mama, o pune în perfuzie și văd perfuzia dispărând pe după un paravan și din trei accente italienești, două Aooouri și 3 Eeeeeeee înțeleg că eu trebuie să plec, să mă aciuez în prima sală de așteptare din labirintul sanitar. O aștept 7 ore. Scriu asta:

Nu pot să fac altceva decât să aștept, ea dispare dincolo de transparența geamului, vreau să mă apropii dar mă izbesc de cărucioare. Halatele albe plimbă o haină mănăstirească într-un cărucior. O rochie cu picățele rozalii târșâie piciorul, din piept iese un tub prin care se drenează sângele, ea pășește nonșalantă trăgându-și piciorul după ea. Rochia-picățică trage o perfuzie după ea. Aici ești doar un organ bolnav: „glanda lui Valter să vină la mine” sau „rinichiul Ciuciulinei – zic și eu”. Mama se clatină cu mâna în aer, cu fluturașul însângerat înfipt în venă. Ceilalți mă privesc cu scepticism: niciodată nu se scrie altceva într-un spital decât rețete de medicamente. Niciodată nu se tratează fără diagnostic. Trebuie să te îmbraci în boală. Să fii un nume care răsună într-un pântece verde (pereții din spitalele din Italia sunt verzi). Să răspunzi atunci când te strigă. Să întinzi mâna atunci când îți înfig acul. Ei te vor izbăvi de boală ei îți vor lipi scoci la gură să nu țipi te vor lega de scaun vor spune asta ești tu un scaun un nume asta ești tu un maldăr de organe defecte înfășurat în cearșafuri albe. Pereții sunt plini de instrucțiuni: pulizia delle mani/Mani pulite. scrie pe unul. Adică să te pulești cu mâna sau mâini pulite, nu? fac eu o traduce mots-a-mots. Nu, îmi amintesc de traducerea mai adecvată a mamei. Pulire înseamnă a curăța (spălatul mâinilor). Mda.

În fața mea mea apare un tricou albastru, șifonat. Pe sub scaun îi văd picioarele încrucișându-se agitate. Tricoul se mișcă tulburat. E același alături de care am așteptat acum 3 săptămâni, părul creț din fața mea a unui bărbat de vreo 30 de ani. Nu a îndrăznit să îmi vorbească atunci timp de 2 ore deși am știut tot ce vrea să îmi zică. Mâinile lui semănau cu mâinile mele. Au ținut în brațe un mort. Ce coincidență să îl reîntâlnesc la urgențe în aceeași zi, în aceeași oră, tatăl lui să fi avut același declin. Îmi aruncă ocheade când mă prefac că nu îl privesc. Îi arunc ocheade când se preface că nu mă privește. Revăzându-l, mi se activează cochetăria feminină, dar îmi dau seama că am uitat să mă rad subraț. Am uitat să mă privesc în oglindă de 2 zile. Am uitat că sunt frumoasă.

Mâinile îmi sunt transpirate. Știi cum e să aștepți ore în șir neștiind dacă ea e bine, înțepată de ace, ochii învăluiți de cearcăne negre, neștiind dacă mâine va mai fi.  Scriu tremurând cu un creion tocit, tai cu nervozitate tot ce scriu. El privește creionul zbârnâie pe foaie și zâmbește, e singurul lucru viu din încăperea asta. Ies afară și aproape că mă milogesc de o femeie să îmi dea o țigară (într-o italiană inventată: puoi me ampruntare una cigaretta? – ce dracu am vrut sa zic? Să îmi împrumute o țigară?) apoi îmi recapăt demnitatea și îi zic că posso pagare (măcar aici am nimerit cuvintele asamblate corect) ea zice no, no (răsuflu ușurată că oricum nu aveam bani la mine). Nu am mai fumat de o lună, trag din ea tot mai, tot mai, și eu devin o locomotivă care scoate fum. (când scriu aceste rânduri – adică când le trascriu pe facebook –în prezentul prezent– îmi amintesc vag de un articol pe care mi-l citise nu demult fratele meu despre un tren care și-a pierdut vagoanele pe drum, zâmbesc). Privesc în jur, mă aflu într-un Parcheggio, un drum lung ca acela de pe care își ia avânt avionul (o umbră de tricou umflată de vânt e acum în spatele meu). Umbra mi se dezlipește de trup, umbra mea fumează o țigară, se curbează apoi, stinge țigara de asfaltul încins. Din fălcile cerului curge un val de lumină. (Când mă întorc văd pe trei uși lipite alături de alte instrucțiuni – precum cele de folosire a ușilor pe care noi le ignorasem cu brio – în 3 limbi: defense de fumer, no smoking, vietato fumare, plus (pentru analfabeți ca mine) o țigară tăiată cu roșu.

La întoarcere, ne oprim într-o pizzeria. La final, ne prefacem că lăsăm drept bacșiș în farfurie un pansament pătat de sânge. Mama râde. Îmi explică care e treaba cu numele: o asistentă i-a mărturisit că numele „Aurica” în italiană înseamnă „drujbă”, Râdem cu lacrimi, Hîîîîj drujbă. Mama nu poate să râdă că zice că o dor plămânii. Da râde, râde într-un  hohot dureros. Ne întoarcem. În fața ușii, văd margarete albe, sălbatice.

Ne întâlnim cu un prieten care ne însoțește în drumul spre casă. Ne povestește de elfii din Italia și râdem, se pare că și el a dus cu mașina, odată, un elf. Istoria lui e tare hilară: se pare că elful, la ora 11 noaptea, se bălăngănea pe străzi tenebroase în căutarea drumului spre casă (unde trebuia să o ia pe un drum forestier, în creierul munților). Milos, prietenul nostru l-a luat în mașină. Era așa de înalt că nu văzuse că are 3 rucsacuri mari de abia le putea ridica de jos de parcă aveau pietroaie. După mai multe faze amuzante pe care le omit acum, se pare că rezultatul a fost mai puțin plăcut. După mii de rătăciri prin desișul pădurii, bonomul nostru a rămas cu un miros de cal în mașină pe care l-a scos cu chiu cu vai, la o spălătorie. Mă gândeam că ar merita scris despre asta, dar asta cu altă ocazie, în condiții mai prielnice.