Și mama pleacă iar

Versiunea în limba germană a unei variante anterioare a textului, în traducerea Irenei Cristescu, o puteți accesa pe site-ul FOKUS pe Germană al Institutului Goethe din București.

De câte ori a trebuit să o sune nana Vera pe mama, să-i amintească că era mama ta?

Întrebarea Cameliei cade. Pe măsuța de cafea dintre noi se înalță, așezată pe mijloc, carafa cu apă. Are un șervețel alb deasupra. Ședința cu mine e prima și Camelia îmi spune că în seara de dinainte a lăsat șervețelul, să nu adune apa praf peste noapte. Îmi plac ședințele de terapie de dimineață. Îmi place să mă trezesc, să fac duș, să-mi fac o cafea lungă, pe care s-o torn în termosul metalic cu capac mov lila, să-mi umplu sticla cu apă din care oricum nu voi apuca să beau, pentru că are Camelia – dar dacă mi se face cumva sete pe drum? –, să mă îmbrac, să-mi iau traista, adidașii și să merg cele douăzeci și trei de minute din apartamentul meu închiriat până la casa veche, cu tavane înalte și scară elicoidală, care mă amețește puțin când urc în viteză, casa unde e cabinetul ei de psihoterapie din ultimii câțiva ani.

Am stat în locuri diferite și la diferite distanțe de cabinetele ei. În primii ani îmi lua patruzeci de minute cu metrou cu tot. Se afla lângă un parc prin care puteam să mă pierd, să mă uit la lac și să rumeg. Nu prea mergeam, dar posibilitatea era cumva liniștitoare. Apartamentul era la etajul zece și știu că odată la câteva ședințe o întrebam ce ne facem în caz de cutremur, că să ajungem până jos – nicio șansă. Nu știu ce-mi răspundea de obicei, sau poate nici n-o întrebam așa des, dar odată mi-a spus că citise un studiu despre acel tip de blocuri: parterul și etajele cele înalte erau un pic mai sigure decât restul. Cică etajele de la mijloc, nefericitele, la un cutremur de mare intensitate puteau să fie tasate.

Mi-am amintit de vremea când lucram la supermarket și schimbam în fiecare dimineață, la șase, datele de producție și de expirare la torturi. În ziua a cincea unele torturi începeau să se facă mai mici, mai compacte. Se îndesau, prin scufundare în sine. Dacă băgai degetul în ele, cum am reușit odată să-l bag din greșeală, dădeai de o mâzgă cleioasă-apoasă, inima tortului se transformase în glod. La torturi m-am gândit când mi-a spus Camelia despre blocul care se tasează la mijloc. Eram în vârful unui mare tort de beton plin cu oameni. Și aveam noroc să fim cireșele de pe tort și nu miezul.

Între timp, și distanța dintre noi, și cabinetul, au devenit din ce în ce mai plăcute. Ședințele de dimineață sunt un ritual. Mă trezesc, fac toți pașii cu hainele, dușul, cafeaua, adidașii, traista. Foarte rar, când mă trezesc prea târziu, îmi cumpăr cafeaua de la parter sau de la magazinul nonstop din intersecție. După care merg pe jos timp de douăzeci și trei de minute. Gândesc ședința. Îmi pun căștile, pășesc egal, deschis, în față. Mă mai opresc să fac câte o poză la o casă veche, o curte interioară sau un copac, atrasă de jocurile de lumini de pe ele. Uneori fac o listă mintală de subiecte, îmi desenez o structură. Când am prea multe subiecte cât să fie disecate într-o singură ședință, încerc să aleg unul sau două. Aleg în dependență de presiunea pe care o pune pe mine situația, de greutatea ei emoțională, de urgență, dacă e ceva cu care mă descurc lejer și singură, sau cu o prietenă, sau chiar am nevoie să o desfășor în terapie. La începuturile terapiei prezentul era adesea zdrobitor și fiecare ședință începea cu un sentiment al gravității și al urgenței. Tot ce mi se întâmpla era mult prea intens, mă copleșea, viața era aproape cu totul o criză fără oprire. În ultima vreme am ajuns însă să am opțiuni, psihologic vorbind, să nu mai reacționez doar la stimuli, să pot să aleg, să las deoparte diverse situații actuale presante, cu care deja știu, de multe ori, să mă descurc – terapia, dacă te ții mult de ea, vine cu aceste…cadouri. Așa că în unele ședințe aleg să cobor conștient în camere mai obscure ale trecutului, în care înainte n-aș fi mers nici legată. Cobor în ele chiar dacă nu le activează niciun stimul prezent, în special dacă. Ca și cum te-ai îngriji de o durere, de un început de boală, cu mult timp înainte să supureze, să devină acută.

Acum, în timp ce înaintez și iau guri egale de cafea, la fiecare distanță egală străbătută de pași, mă gândesc la tema pentru acasă. Tema pentru acasă a fost să-mi imaginez un loc sigur. Să-mi imaginez un loc sigur, unde pot să merg oricând cu mintea mea, un loc care să-mi amintească de faptul că sunt în prezent, la adăpost, că toate aceste lucruri sunt departe de mine. Un loc pentru împământenire. Îmi imaginez o casă, o casă într-un sat, la munte. Casa e mică, dar confortabilă. Acolo locuiesc eu și niște animăluțe – pisici, căței. Am o sufragerie cu o bibliotecă imensă, cu luminițe drăguțe, o canapea cu o mare de perne și o pătură caldă, pufoasă. Eu sunt înconjurată de cărți, iar căsuța mea e înconjurată de alte căsuțe, unde locuiesc toate prietenele mele. Iubirea lor e o pătură mare, pufoasă.

Înainte de orice, îi povestesc Cameliei casa. La începutul ședinței mergem acolo împreună. Să o am, să mă pot întoarce oricând e nevoie.

De câte ori a trebuit să o sune nana Vera pe mama, să-i amintească că era mama ta?

Întrebarea Cameliei mă împarte în două. Într-o parte e copila. Sare s-o apere, a apărat-o mereu.

Biata copilă care a spălat canapeaua murdară de pipi cu Vanish de șapte ori, să nu o neliniștească pe mama, repetă Camelia, blândă, compătimitoare, fără nicio îndoială în glas.

Da, ea.

Părintele mamei.

Da, ea.

În cealaltă parte e furia. Sunt la poluri opuse. Furia e la fel de mare, pe cât de dedicată mamei este copila. De fapt sunt una, așa e de când lumea. Ca un cântecel stricat, înnebunitor, al trusei de machiaj cu dansatoare în miniatură și cu oglinzi, se repetă și iar se repetă: copila e rănită de mama care nu e mamă, vine furia, copila e rebelă, se supără, mama amenință, mama zice e pe cale să moară, copila o crede, copila o vede pe moarte, copila disperă, vine vinovăția, copila se urăște pe sine că n-a fost o mamă destul de bună pentru mama care nu e mamă.

Dar știm foarte bine acest scenariu, e clasic. Cât se mai poate să îl repet? Ce-aș putea să fac aici diferit? O întreb pe Camelia, deja cu un pic de frustrare.

— Poate că ea nu-l știe încă…

— Sașa mică? Deci Sașa mică încă dansează acolo în trusa de machiaj… Super.

— Dar ajunge și la ea încet-încet, ai încredere.

Dau din cap, da, știu și asta. De fiecare dată când mă frustrează progresul de melc din terapie, îmi repet: e un drum lung de la ilustrarea mintală a unor scenarii până la repoziționarea celor mai adânci părți din noi, bla, bla, bla.

— Și cine ar putea să deblocheze nenorocita aia de trusă? Mama?!

— Păi mama e tot acolo cu ea… Tu o deblochezi, chiar acum faci pași pentru asta.

— Oare de ce nu se întâmplă așa puf!, ca în basme? Of, urăsc părinții! Sunt majoritatea inapți emoțional. Ar trebui să nu mai facă nimeni niciodată copii.

După ce zic asta, îmi amintesc de copilul Cameliei și am în mine o mică dezbatere. Mă întreb dacă am făcut-o să se simtă prost, mă gândesc să-mi cer scuze sau să o întreb dacă a deranjat-o, apoi îmi spun că e terapeută și nu ar trebui să o ia personal, e furia mea, știe că e despre mine, și nici măcar nu e despre mine în totalitate, e un moment, dacă nu o conțin și n-o prelucrez aici cu ea, atunci unde? Camelia intuiește. Fără să zic nimic, mă asigură că e o furie legitimă și pot să o exprim oricât simt.

— Vreau să ne întoarcem la povestea cu Slavic.

— Sigur? Nu ți-a fost ușor data trecută când am vorbit despre asta… Nu e prea curând?

— Nu, nu e. Ne întoarcem.

— Când ești pregătită.

Am uitat să cer un pahar. Camelia are o serie de pahare colorate, înșirate pe pervaz, ca o omidă. De fiecare dată, la începutul ședinței, îmi oferă sau îi cer un pahar. Mă întreabă ce culoare vreau, e și asta parte din ritual. Aleg o culoare. Adesea poate fi o culoare pe care îmi proiectez starea, dar nu mă gândesc prea mult la asta și nu analizez relația dintre culoare și stare, mi se pare ceva destul de minor, trivial. Azi a uitat să-mi ofere pahar și nici eu nu i-am cerut. Înainte să revin la poveste, din care ea a mai auzit, răsfirate prin alte ședințe, frânturi, mă ridic și îmi iau singură unul. O fac pentru prima oară. Vorbim puțin despre asta, mă întreabă cum se simte să-mi iau paharul/puterea în mâini.

— Mi se pare că supra-interpretăm o acțiune mică.

— Dar nu e o acțiune mică să-ți iei pentru prima dată singură paharul.

— Bine, dar acum nu voiam să vorbesc despre asta.

— Hai să vorbim despre ce voiai.

— Deci, tata murise. Murise deja de vreun an, asta înseamnă că eu aveam sau făceam paisprezece. Cel mai probabil aveam, îmi amintesc că era toamnă. Poate chiar toamnă târzie, poate era brumă, îmi amintesc că nu eram în tricou când umblam dintr-o parte în alta a satului. Poate era chiar iarna, îmi amintesc ceva alb, să fi fost zăpadă? Sigur, absolut sigur era destul de frig. Știu că seara, când o aduceam pe Lunica de la cireadă, aveam haine groase pe mine. Rămăsesem acasă eu cu Lunica și vecina noastră care șchiopăta, eu o duceam și aduceam de la cireadă, vecina o mulgea.

Camelia pare emoționată, presupun că de la felul în care povestesc despre vacă. Am ținut mult la Lunica.

— A fost vaca mea preferată. A fost vaca mea. Am iubit-o. Uneori venea de la cireadă rănită, o loveau tâmpiții care erau cu rândul în ziua aceea, și mă uitam în ochii ei și plângea. Pe bune, plângea. În ochii ei mari, de cinci ori mai mari decât ochii mei, și pe fața ei, pe blăniță, erau lacrimi. Îmi lipeam fruntea de fruntea ei, ne opream în fața porții, stăteam. Plângeam acolo cu ea.

— Îmi pare rău.

— E ok. Deci probabil nu era încă iarnă, probabil era toamnă târzie, dacă Lunica încă păștea. Iarna țineam acasă vacile, nu aveau ce să pască, mâncau fân adunat peste vară. (Beau o gură de apă, mintea mea săltăreață, încerc s-o aduc înapoi la povestea ce-o începusem.) Așa. Și tatăl lui murise.

— Tatăl lui…?

— Tatăl lui Slavic.

— Care era unchiul tău?

— Da. Nenea Grișa. Care m-a dus la Moscova, unchiul meu era. Mai fusese și profesor de fizică, dar apoi a făcut atac cerebral și n-a mai fost. După aceea a avut mintea unui copil de opt ani, cu rămășițe de amintiri din toată viața lui adultă. Era puțin ciudată combinația dintre amintirile de om mare și comportamentul lui de copil… Deci nenea Grișa a murit, și Slavic, băiatul lui, verișorul meu, a venit de la Moscova, ori la înmormântare, ori la praznicul de patruzeci de zile.

— Și a stat la voi.

— Inițial voia să stea la ei acasă. Adică în casa, acum goală, a părinților lui, unde copilărise. Ideea e că Slavic era alcoolic, devenise alcoolic la Moscova. Și mereu încerca să se lase de alcool. Așa că avea aceste perioade, foarte lungi, de jumătate de an sau mai mult, în care nu bea deloc deloc. Problema e că atunci când începea să bea din nou, și mereu începea, atunci bea încontinuu și nu se mai putea opri săptămâni în șir. Dar în ziua aceea, când venise la praznic sau înmormântare sau ce-o fi fost, n-a băut strop de alcool. Din ce zicea, avea deja multe luni în care nu mai băuse și de data asta chiar părea că s-a lăsat. Cum întotdeauna pare. Și mama i-a zis să stea la noi, de ce să se ducă în casa lor goală, mizerabilă, friguroasă. Să stea la noi. Apoi, mama a făcut o criză, cum întotdeauna făcea. I s-a făcut rău, am chemat ambulanța, au luat-o la spital și dusă a fost. Sau nu. Scuze, am greșit povestea. Mama n-a făcut o criză, mama avea programare la un fel de cură homeopatică de trei săptămâni, un tratament chinezesc cu acupunctură și lipitori și hipnoze și tot felul de alte tehnici. Ideea e că a plecat. Am rămas eu cu Slavic acasă. Mama, înainte să plece, i-a zis că acum chiar nu mai avea rost să meargă la casa lui. Numai bine că rămânea cineva cu casa, cu fata.  Primele două zile au fost minunate.

— Adică mama a plecat și te-a lăsat singură în casă cu bărbatul alcoolic?

— Nu înțelegi, nu era alcoolic. Adică era, dar se lăsase. Felul în care reformulezi face să pară totul foarte grav.

— Da, ok, era într-o fază de remisiune, dar în general mereu revenea la alcool și mama știa asta, nu?
— Da, era probabil, dar la masa de la praznic nu băuse un strop. Chiar mi-o amintesc pe mama, care îi spunea nanei Vera, că Slavic de data asta chiar s-a lăsat, n-a băut nimic nici măcar la praznicul tatălui lui.

— Vrei să ne uităm puțin la nevoia ta să o aperi pe mama?

— Ne uităm, dar ascultă-mă mai întâi, să zic povestea până la capăt.

— Te ascult.

— Deci, primele două zile au fost minunate. Slavic s-a purtat cu mine ca un frate mai mare, a făcut mâncare, curat, a pus masa, m-a chemat, ne-am uitat la filme împreună, m-a luat în brațe, mi-a spus multe glume, am râs în hohote. Doamne, îmi amintesc cât de mult am râs. M-am simțit chiar foarte bine. Protejată. Frații mei veneau rar acasă și îmi lipseau tare de tot, eram mereu cu mama bolnavă, ambulanță-spital-ambulanță-spital-injecții-pastile-injecții-pastile-mâncare de regim, în fiecare zi mâncarea mamei de regim, asta mâncam, îmi ieșea pe nas ovăzul ăla cu brânză nesărată la cuptor și supa chioară și legumele la abur fără gust, dacă le mai văd odată, vomit. Ce zic e că era o gură de aer proaspăt să am acolo pe cineva mai mare, dar tânăr și amuzant și fără ambulanțe, care să stea cu mine, să mă distreze, să pară că îl distrez.

— Să pară că îl distrezi?

— Păi da, că părea că-i plăcea de mine, compania mea îi plăcea, și pentru mine era important că eram plăcută de o persoană adultă, parcă intram într-o lume secretă, parcă într-un final aveam rost, existența mea avea rost. Chiar dacă nu mă plăcea toată lumea de vârsta mea, să fiu primită în lumea adulților pe care îi admiram era așa, un bilet spre un club select, ce conta dacă proștii mai mici nu mă plăceau….

Camelia oftează, un soi de mâhnire-compasiune.

— Da. Primele zile. Apoi totul s-a stricat.

— S-a stricat?

— Păi, în a treia zi Slavic a început să se certe cu Rita la telefon. Rita era partenera lui de la Moscova, rusoaică. S-au certat toată ziua. Mi-l și amintesc, stătea lipit de gărdulețul maro cu vârfuri albe ce dădea spre grădină, cu o mână se ținea de gărduleț, în cealaltă avea telefonul și țipa. Și Rita țipa, o auzeam. Eu stăteam în sufragerie și mă uitam pe geam, la agitația lui, la bucățile din conversația lor, cum se împrăștiau prin toată ograda.

—  Cum se împrăștiau prin toată ograda, ce frumos spus.

Aici mă simt flatată și zâmbesc, mai iau o gură de apă.

— Apoi a început ploaia. Slavic a intrat în casă și s-a închis în camera din fund, unde a început să țipe iar la telefon. Acum auzeam foarte bine ce vorbeau, se despărțeau iar. Mereu se despărțeau și se împăcau la loc. Erau de vreo zece ani împreună în schema asta. El stătea în apartamentul ei, ea nu-l mai suporta cu alcoolismul lui cu tot, îi zicea că e o lepră nerecunoscătoare, îl dădea afară, îl lua înapoi, clasic. Și imediat cum au terminat de vorbit, Slavic s-a dus țintă în beci. Beciul nostru nu era încuiat și se intra în el dintr-un fel de construcție improvizată, o a doua bucătărie de vară. În bucătăria aceea se intra și pe-afară, se intra și prin casă. El prin casă s-a dus. Am stat pe loc puțin, apoi am mers tiptil după el, să văd ce face. Doar era imposibil să bea! Nu băuse de mai mult de jumătate de an și nici măcar la praznic la taică-su! Când am ajuns, era deja așezat la masa de bucătărie cu o carafă de un litru în față plină cu vin, cu primul pahar deja gol, cu dinții porniți la învinețit. De pe bărbie pe piept i se scurgeau câțiva stropi vișinii. Da’ parcă nu mai bei, Slavic… I-am zis aproape în șoaptă. Ei, Sașecika, o să crești și o să vezi, viața-i grea tare… Mi-a zis și și-a mai turnat un pahar. Hai noroc, pentru sănătatea ta! În cele câteva minute cât am stat în picioare să mă uit la el, a și terminat litrul de vin. S-a ridicat, și-a luat viteză și aproape că s-a rostogolit ca un poloboc pe drum spre beci.

— De ce râzi?

Aici intervenția Cameliei mă face să-mi observ râsul. Râd în hohote. Mă amuză teribil să povestesc această istorie. Doar că nu e o reacție nouă.

— Păi, că e amuzant cum am rămas eu acolo cu alcoolicul, cum mi-a zis hai noroc!, nu ți se pare amuzant?

— Mie nu prea mi se pare… dar sunt curioasă – care parte din tine se energizează în așa fel când povestești?

— Cred că cea care m-a apărat…

— Supraviețuitoarea?

— Da… Atunci m-am gândit că era doar seara aceea. Înainte de culcare mama m-a sunat, m-a întrebat: totul bine, vă înțelegeți? I-am zis da. Nu i-am zis că tocmai începuse să bea.

— De ce nu i-ai zis?

— Erau două chestii. Canapeaua verde-bâhlit din camera din fund pe atunci era nouă. Acolo dormeam în mod normal eu și mama. Și a doua chestie era mama, care era mereu bolnavă și eu, mereu îngrozită să nu pățească ceva și mai grav, voiam foarte tare s-o protejez. Deci de aia nu i-am zis, ca să o protejez, ca să-i meargă bine tratamentul, și dintr-o foarte mare speranță că în următoarea zi aveam să mă trezesc cu un Slavic treaz și totul avea să revină la normal. Mi-am făcut liniștită treaba pe-afară cu găinile, câinele, vaca.

Doar că apoi am vrut să mă culc și l-am găsit pe Slavic adormit pe canapeaua nouă. Am încercat să-l trezesc, să-l trimit să doarmă în camera lui, n-am reușit. Așa că m-am dus eu să dorm în camera lui. Iar dimineața foarte devreme, când m-am trezit eu, sau pentru vacă sau pentru școală – ah că mergeam și la școală în paralel, alt detaliu important –, dimineața Slavic era deja în beci, camera mea și a mamei mirosea oribil și canapeaua nouă era pișată de la un colț la altul.

Am început să plâng. Am început să plâng din cauza canapelei, și nu din cauza ei per se, ci pentru că m-am speriat foarte tare că urma să afle mama, să i se facă rău, să moară. Nu m-am mai dus la școală. Am mers la magazin, am cumpărat un litru de Vanish și timp de câteva ore am frecat la canapea, am frecat, am mirosit-o, am frecat iar, până am simțit că nu mai puțea a pișat de Slavic și mirosea doar a Vanish. Apoi am pus uscătorul de păr în priză și m-am chinuit, cât de cât, s-o usuc. Când era aproape uscată a apărut și Slavic, clătinându-se, cu intenția foarte precisă de a se instala în miezul canapelei, la televizor. Așa am început un slalom absurd în care el încerca să se așeze, eu mă puneam în fața lui, el mă dădea la o parte, eu îi răsăream iar în față, el mă dădea iar, eu urcam pe canapea în picioare și te rog te rog nu pe canapea te rog din suflet, el râdea, dar nu râdea vesel, râdea în felul jucăuș-amenințător în care poate să râdă un bărbat beat și de două ori mai înalt decât tine. S-a așezat oricum, s-a pișat oricum, din nou, deci iarăși magazin, iarăși Vanish. Până la urmă, după două zile sau trei, i-am spus mamei la telefon că Slavic a început să bea iar. Și mama, ca și cum ar fi simțit ce s-a întâmplat, aproape fără aer a zis: Iiiiiiiiiiiiiiii, doamne ferește nu-l lăsa în camera din fund, nu cumva să-mi pișe canapeaua nouă!

Amuzant, nu?

— Nu e amuzant… Aș zice că e o reacție cel puțin iresponsabilă venită de la un părinte adult. Îmi pare rău, e nedrept să ți se fi întâmplat asta…

– Nu știu ce să zic. Da. Mă rog. Era bolnavă. De-atunci scopul meu principal în viață a devenit să apăr canapeaua de Slavic, prin orice modalitate găseam. Eram ca într-un joc video cu războinici, de-o parte a luptei eram eu și canapeaua, de cealaltă – Slavic. Doar că… cu cât o apăram mai tare, cu atât el devenea mai îndârjit să o obțină, și am ajuns până la situații ca cea cu toporul…

— Cea cu toporul?

— Ah, credeam că ți-am povestit-o pe asta. Deci, eu tot încercam să-l fac să nu mai bea. Am pus un lacăt la beci și am ascuns cheia. Și când vin de la școală, îl găsesc pe Slavic încercând să spargă lacătul, sau ușa, cu toporul. Slavic mă vede, ochii lui scapără de ură cum nu l-am mai văzut niciodată, și începe să alerge după mine cu toporul. Îți arăt eu ție cum e să-mi încui beciul de la casa mea, copchil tâmpit. Mie în continuare mi se pare puțin amuzant, trebuie să fie totuși o joacă, așa ceva e imposibil, doar ăsta e Slavic! Slavic, verișorul meu bun de la Moscova, Slavic, cu care acum trei zile mă super distram, nu se poate să alerge serios după mine cu toporul. Nu, e o glumă proastă. Pe jumătate râd și-i zic hai Slavic, că nu-i casa ta, ți-ai băut mințile Slavic dragă, ai încurcat casele, ha ha, hai Slavic lasă toporul, că mă tem, pe jumătate chiar mă tem și fug mai departe, nu știu ce să aleg. Până la urmă, după ce alergăm așa prin toată casa, Slavic se încuie pe dinăuntru și mă lasă în afara casei. Îl aud cum se întoarce la spart lacătul beciului, tot cu toporul. Eu trag disperată de ușă și nu mă lasă să intru, probabil nici nu mă aude, că beciul e foarte departe de ușa de la intrare. Așa că mă duc în sat la o prietenă pentru câteva ore.

— Ai chef să-ți amintești puțin de căsuța ta de la munte, de locul sigur?

— Dar sunt ok, nu-i nevoie. Nu vezi că mi se pare chiar amuzant?

— Păi tocmai.

Intermezzo 

Dar mama mai plecase odată. Înainte de adolescența mea, bolile ei, moartea lui. Când încă era totul perfect. Adică nu perfect, perfect n-a fost niciodată, dar poate era nu mai rău ca la restul.
Ca la lume sau în rând cu lumea, ar zice ea.
Familia în rând cu lumea, mama și tata, țipă ca la lume unul la altul în ogradă. E miezul iernii. Ianuarie? Se ceartă. Se ceartă în legătură cu banii, cine i-a adus, cine i-a cheltuit. Tata, călcat pe orgoliul lui masculin de femeia care aduce banii. Mama, nedreptățită de orgoliul masculin al bărbatului care nu aduce banii, dar se umfla în pene. Eu, urcată pe scaunul din bucătărie și fixată bine în vârfurile degetelor, îi spionez de la geam. Tata, neștiind ce să mai scoată din buzunar ca să țintească mai bine, lovește direct în rândul cu lumea al mamei. Îi înjură șeful, îi boscorodește colegele, îi demască locul de muncă, pe care-l numește cuibușorul de minciuni și de înșelăciuni, să afle tot satul cu cine au de-a face, ce potlogării le ascunde această femeie pe care toți o iubesc și o respectă. Mama, care urlă cu o voce mai sus, încercând să-l facă să tacă, să nu audă vecinii. Și dacă tot nu poate să-l facă să tacă, atunci să-l umilească mai tare, să-l acopere, să-i mânjească cu glod orgoliul lui masculin, să-l bage în balegă. Vecina, cu capul atârnat de gard ca o ulcică, îi spionează și ea. Este un film. Se termină cu mama făcând bagaje și jurându-se că pleacă pentru totdeauna, paharul e plin, i-a ajuns, nu se mai poate.
Și mama pleacă. Pe jos, în miez de iarnă, pleacă cu geanta ei de piele pe-un umăr și cu o altă geantă, albastră de rafie cu pătrățele, în mână. Nu mă ia și pe mine. Nu-mi zice la revedere. Pare că nici măcar nu-și mai amintește că aș fi existat.
Mama pleacă, pleacă pentru totdeauna. Eu o urmăresc atârnată de geam. Respirația mea îl aburește, desenez cu arătătorul o inimă strâmbă, în mijlocul ei scriu mămica, după niște minute mămica se scurge de tot.

Imediat după ce pleacă mama, eu și tata trebuie să mergem să vindem mere. E zi de piață, planul e făcut de ceva vreme. Nu știam că ziua aceea cu planul e azi, uneori mi-e greu tare să țin minte ordinea zilelor. Dar azi e. Chiar acum mergem să vindem mere în mini-orășelul apropiat satului nostru, la piață. Așa că tata încarcă lăzile cu mere în Niva albastră, tata mă încarcă pe mine în Niva albastră. Surprinzător de vesel și de părinte mă încurajează să mergem, îmi promite că vom cumpăra una alta, uite, acum împreună noi doi vom avea o aventură.
Fata lu’ tata e încotoșmănită pe bancheta din spate, îngrămădită de bocete că a pierdut-o pe mămica. Niva albastră nu are încălzire, ne descurcăm cum se poate. Tata râde exagerat de mult, încearcă să mă distreze. Eu nu râd deloc și mă enervează că el da, după ce a alungat-o cu totul pe ea. Mă înfurie, dar mă și bucură, pentru că tata niciodată nu râde. Nu știu ce să aleg dintre stările mele, le schimb cum se schimbă luminile la concerte în casa de cultură. Fix acum, fix acum și-a găsit nesimțitul momentul să se poarte frumos, acum după ce mi-a dispărut-o pe mama, fi-mi-ar scârbă de el. Mama a plecat dar tăticu’, dar tăticu’ uite, mă iubește. În portbagaj merele se clatină. O ladă, păstrată și refolosită de zeci de ori încă din vară, ladă de-aceea de carton de la banane, se rupe de tot și portbagajul se umple de mere. De pe bancheta din spate le văd, îi zic lui tăticu’. Tăticu’ oprește mașina, iese, ninge, e viscol, vântul îi lipește geaca de piept, tăticu’ își închide brațele, înconjoară mașina, tăticu’ se-avântă să întreacă vântul. Ajunge față în față cu portbagajul, îl deschide. Și pentru că am capul întors spre acolo, viscolul îmi sparge obrajii în mici steluțe roșii și reci. Pe marginea șoselei, prin zăpadă, merele Ionatan se rostogolesc.

O ajungem din urmă pe mama. Din întâmplare. Sau din planul lui tata. Poate aici, de fapt, se găsește motivul plecării noastre subite spre piață, imediat după ea. Noi doi, cu Niva albastră, pe partea dreaptă a drumului cu gropi dintre sate. Mama, pe mijlocul drumului, bătută de viscol. Se face că mergem în spatele ei. Când văd geanta neagră pe umăr și geanta albastră de rafie, cu pătrățele, lipită cu totul de vânt de piciorul mamei, când văd cizmele îmblănite, când văd paltonul, când văd pălăria (de iarnă), încep să zbier. Urlu cum fac câinii noaptea. Sau purceii duși la tăiat. O văd și încep să fac ca toate visele. Tata încetinește, claxonează. Mama nu întoarce capul. Niva-albastră-broscuță-țestoasă merge chiar mai încet decât mama. Mama nu întoarce capul. Acum, Niva albastră merge la pas, lângă ea. Tăticu’ are o mână pe volan și cu cealaltă mână se chinuie să deschidă geamul de la ușa lui. Geamul e blocat. Tăticu’ se chinuie și mai tare și nici nu înjură. Eu zbier. Mămica nu întoarce capul. Tăticu’ deschide, până la urmă, geamul, scoate fruntea afară, și-o dăruiește, să fie măcelărită de viscol. Hai cu noi, Sveta, îi spune, cu cea mai blândă voce dintre cele pe care le știe, le are. Hai cu noi, Sveta, e atât de aproape pe cât se poate ajunge de iartă-mă. Nu e doar neputința lui, nici ea nu știe să-și ceară scuze. N-au știut niciodată. Nici n-au vrut să învețe. Din acest punct de vedere, sunt doi berbeci care se bat cap în cap, mai degrabă-și crapă creierii decât să zică mănunchiul ăsta de cuvinte rușinoase, penibile, slabe, fără pic de orgoliu, aceste nefaste te rog să mă ierți. Mai degrabă-și dau foc. Dar Hai cu noi, Sveta e foarte aproape. Aproape un bocanc peste orgoliu. Hai cu noi, Sveta, odată. Hai cu noi, Sveta, de două ori. Hai cu noi, Sveta, a treia și ultima oară. Mămica nu întoarce capul. Te rog, mămica, hai cu noi, nu te duce, nu mă lăsa, miorlăi și eu de pe bancheta din spate. Mămica nu întoarce capul. Tăticu’ închide încet, metodic, geamul și Niva-albastră-broscuță-țestoasă merge mai departe la pas cu mama, timp de vreo doi kilometri. Poate răspunde, poate se-ntoarce.
Apoi, fără să scoată niciun cuvânt, Niva prinde viteză, o depășește, mama rămâne departe în urmă, îmi întorc capul, niciun punct nu mai este din mama, Niva albastră zboară prin viscol, eu și cu tata.

Sar de pe un picior pe altul în fața tarabei cu Ionatan. Tata s-a dus să se întâlnească cu cineva sau să joace la loto. Până vine, vând toate merele. Îmi sclipesc ochii, am făcut bine, îi întind mormanul de bani. Am o mică plăcere în burtă când multe bancnote izvorăsc dinspre oameni în mânuțele mele. Stomacul mă gâdilă, pentru câteva ore o uită pe mama. Cu mormanul de bani – nu sunt așa mulți în suma finală, doar par mulți toți cei de câte un leu – mergem la cafeneaua de lângă piață și ne târâm spre măsuță cu două farfurii aburinde. Acum ne vezi sorbind din niște mici lacuri de supă galbenă-galbenă cu tăieței, o supă uleioasă, luminoasă, strălucitoare. Un soare tocmai ieșit din cubulețul de bulion comprimat, praf sărat cu miros de găină, Galina Blanca buli buli.
După supă intrăm și la second, tata mi-a promis că îmi cumpără tot ce-i frumos. Nu știu dacă plec sau nu cu ceva de acolo, știu că vreau mai repede să ajungem acasă.
Cu Niva albastră ne-ntoarcem. Vântul nu ne mai bate, acum traversăm o mare de zăpadă așezată și calmă. Mașina noastră e prima mașină care rănește plapuma albă de sub picioarele ei. Dar de data asta sunt chiar un pic fericită și optimistă, sunt aproape sigură că, acolo, acasă, mama ne-așteaptă. S-a întors în toate aceste multe ore – de fapt nu știu câte – trăite de mine la piață.

Nu s-a întors. E întuneric, e frig, tata se-agită să curețe soba, să facă focul. Eu stau cățărată pe sobă în colțul cel mai departe de el. Niște zile ne chinuim reciproc. Viața normală nu mai există, viața normală era un fenomen care-o avea la bază pe mama. Deci și noi avem roluri opuse vieții normale. Tata îmbracă haina celui mai bun tată, eu mă prefac în cel mai mofturos și obraznic copil. Știi ce e cel mai enervant? Că abia acum, când îl urăsc, el se poartă așa cum îmi doream dintotdeauna. Mă iubește și eu nici măcar nu pot să-l primesc. Îl detest. Și pe el, și pe mine. Dintre noi doi cineva e un monstru, un monstru care a făcut-o să dispară pe mama. Facem cu rândul. În mintea mea facem cu rândul. De zece ori în aceeași zi schimb vinovatul. Tata e în continuare calm și rămâne chiar și atunci când îi tai capul din toate pozele de familie. E o muncă ce îmi ia multe ore, dar are un scop, mă ține concentrată, atentă. Stau pe sobă cu foarfeca și albumul în față, o decupez doar pe mama din toate. O lipesc pe mama pe fiecare pătrățel de teracotă de deasupra sobei. Soba devine altar, mă închin, mă botez în cultul mamei. Mă întind spre fiecare cap mic de doi centimetri, îl mângâi cu degetul mic, îl pup, icoana, religia mea. Femeia asta pe care o cheamă Sveta, care se pare că-mi era mamă, care a dispărut fără urmă de mai mult de douăzeci și patru de ore, pe care o știu doar din poze acum, femeia Sveta atârnă cu zeci de fețe deasupra capului meu. Eu stau întinsă și dreaptă pe sobă, îmbrobodită cu baticul Svetei (care încă miroase a ea, adică a vacă și a ceapă prăjită și borș), îmi împreunez mâinile cum se împreunează la mort și îmi spun: acum pot să mor, poate așa ajung la mămica. Sau poate am murit deja?! Rămân nemișcată când tata intră în cameră, nu mă ceartă, dar parcă i se întunecă fruntea. Pleacă repede, nu zice nimic. Așa-ți trebuie, bolmojesc eu pentru mine, apoi îmi întorc capul spre iconițe și îi spun și Svetei: vezi ce i-am făcut lui idiotul de tata?! Sveta nu-mi răspunde nimic și nici nu mă mai bucură multitudinea ei de capete, o multitudine cu diferite expresii, ca niște emoji. Mă simt deja puțin vinovată, mi se face milă de tata. Dar îmi trece repede, pentru că în bucătărie îl găsesc pe tata cu o cană mare de vin, deci a început să bea, deci nu-i mai pasă de mine. Mă uit la el cu ciudă, trag demonstrativ aer, îl pufăi afară cu zgomot – ca mama – și plec. Îl urăsc la loc imediat.

Abia peste două zile aflu că tata nu mai știa ce să facă cu mine. Sunt la nana Vera în sufragerie și mănânc niște găluște în foi de viță-de-vie, deși mie îmi plac mai tare cele înfășurate în curechi murat. Am fost transportată până aici cu noaptea-n cap de către Niva albastră. Mă holbez în găluște, le înmoi în smântână, le stropșesc cu furculița, o aud pe nana Vera cum vorbește în cealaltă cameră la telefon. Îi zice cuiva că a plecat Sveta și după ce au trecut două zile, Nicu n-a mai știut ce să facă cu fata. Că le-a încercat pe toate și nu mai are sorți de izbândă. Că fata (adică eu, despre mine vorbește) a tăiat toate fotografiile din istoria familiei și a lipit-o pe Sveta peste tot prin casă (numai pe sobă am lipit-o, exagerează), iar Nicu s-a cam panicat, o fi apucat-o strechea pe copilă? I-a adus ei fetița, că ea e femeie și poate știe mai bine cu astea.
M-o apucat strechea, m-o apucat strechea, m-o apucat strechea, încep să cânt amuzată, în timp ce tot sap văi și dealuri în orezul ieșit din găluște. Simt că am păcălit cumva (încă n-am decis exact cum…) pe toată lumea și că sunt foarte deșteaptă.
Dar nana Vera o găsește!
Se pare că Sveta, în tot acest timp, se află la familia ei, în satul de baștină. Pentru că mă pricep foarte bine să spionez, aud cum Nana Vera o roagă frumos să se întoarcă, îi amintește de fată. Hai, Svetă dragă, înțeleg că te-ai supărat, da’ ai stat, te-ai liniștit, te-ai odihnit. Amu’ hai înapoi, ai copchil mic. Măcar hai s-o iei cu tine, gândește-te că ea o crezut că mă-sa o dispărut de pe fața planetei și nu mai vine-napoi niciodată, e doar un copchil, ce vină are? Hai că nu mai pot grăi, să nu mă audă.
Peste două zile mama se-ntoarce acasă. Stau pe sobă, mă uit la ea cum se chinuie să aprindă focul cu niște hârtii și crenguțe uscate – nu merge –, cum pune benzină, cum scânteie după scânteie focul se umflă și dă să iasă spre ea, cum una câte una își dezlipește fotografiile din altarul meu. Rușinoasele. Le închide în pumn și le zboară, deodată, în inima focului. Flăcările ling toate fețele mamei cu limbile lor.

*

— De câte ori a trebuit să o sune nana Vera pe mama, să-i amintească că era mama ta?

— Mda. Nana Vera, deși mi se părea o femeie cam rece, distantă, deși avusese un comportament  destul de autoritar cu copiii ei, poate știa câte ceva despre ce înseamnă să fii părinte. Adică raportul dintre ea și copiii ei era clar, nu era acolo niciun amestec. M-am dus până la urmă la ea și în povestea cu Slavic, dar abia la finalul celor trei săptămâni… Nu reușesc să-mi dau seama de ce mi-a luat așa mult. Sau poate că ei i-a luat mai mult timp să se prindă că se îngroșase treaba. Ideea e că ei erau oameni treziți la patru, în forfota vieților lor de la sat. Nana Vera, de exemplu, se trezea la patru, își mulgea vacile – avea două pe-atunci –, muncea în grădină sau dădea o fugă două ore pe câmp, se întorcea, se spăla și se pregătea pentru școală. Era învățătoare, la opt dimineața avea prima lecție, oră la care ea deja își trăise jumătate de zi de muncă fizică. Normal că nu avea timp. Probabil am sunat-o cândva pe la mijlocul acelor trei săptămâni, poate nu i-am exprimat destul de grav situația, poate s-a gândit că sunt acasă la mine cu o rudă și oricum ar fi ruda aceea, totuși e familia mea, deci cel puțin pentru aceste trei săptămâni ea scăpase de mine, i se dăduse jos o grijă din cap. Mama deja începuse să se plimbe dintr-un spital în altul cu regularitate, așa că de multe ori eu, după ce vedeam curul ambulanței dispărând în praful de la capătul uliței noastre, la nana Vera acasă aterizam. Nu mereu. Preferam să rămân acasă la noi, pentru că la nana Vera mă simțeam vinovată să nu fac nimic și responsabilă s-o ajut prin gospodărie, dacă tot îi mâncam mâncarea. Și n-aveam chef. Doar că pentru a rămâne la noi trebuia să-mi găsesc o prietenă sau două să doarmă cu mine, pentru că singură eram terorizată de demoni.

— Demoni?

— Coșmaruri, știi, groaza mea să stau singură cuc în case mari și pustii.

— Da, da. Deci zici că pe parcursul celor trei săptămâni probabil i-ai spus cândva nanei Vera, dar ea n-a auzit, n-a ascultat?

— Cred că da. Dar nu bag mâna-n foc… Poate nici ea nu era acasă de fapt. Cine știe… Am spus la mai mulți oameni. Lucrurile se degradau din ce în ce mai tare. Evident că Slavic a reușit să spargă beciul cu toporul. Când m-am întors seara acasă în ziua aceea, toate ușile erau larg deschise. Și de la casă, și de la beci, și de la bucătăria de vară, toate. Luminile erau, și ele, erau toate aprinse. Toată casa mirosea oribil a vomă. Știi ce scârboasă e voma de după vin? Mirosul ăla înăcrit și stricat, bleah. Mirosul ăla e fața diabolică a vinului. Pare că n-o să-l uit niciodată, deși sper să da.

Pe Slavic l-am găsit în bucătăria din casă, prăbușit pe un scaun, cu capul într-o baltă mare de vin întinsă pe toată fața de masă albă și cu o altă baltă de vin imprimată pe bluza lui bej. Zici că avea gura spartă sau făcuse o baie în poloboc. Și fix cum am intrat, cum stăteam acolo blocată în tocul ușii și priveam acea imagine dezolantă desfășurându-se în fața mea, iar Slavic își ridica fruntea și ochii spre mine în slow motion, și începea să-mi facă cu mâna ca un copil care-și revedea tovarășul de grădiniță, dintre picioarele lui, de pe scaunul nostru bun cu căptușeală roz-roșie din bucătărie, curgea pe covor un râuleț de pișat. Slavic se pișa chiar prin haine, chiar în fața mea.

(Camelia rămâne siderată.)

— Da, și apoi mi-a zâmbit puțin rușinat, deși rușinat e o exagerare, mi-a zâmbit ca un băiețel ce făcuse o mică șotie și era prins la locul faptei de mama lui. Dar parcă era și mândru de sine. Îh. Am întins covoarele pe gărduleț. Am spălat, iar, totul, cu Vanish. Seara a venit telefonul foarte agitat de la mama, care a întrebat direct în ce stare mai era canapeaua, i-am zis că era curată, în regulă, ok. Nu i-am spus de topor și de restul. Îmi era oricum teamă că deja o stresasem prea mult, că nu avusesem grijă de ea, că îi stricasem cu neglijența mea tratamentul. Ea mi-a spus că medicul ei, adică practicianul cu acupunctura, i-a transmis să ne certe (nu știu pe cine, pe mine, pe Slavic?), i-a transmis să ne spună că era supărat, el făcea toată munca aceea cu ea și avea să fie în van, dacă noi n-o țineam departe de energii negative. Spune-i că dacă vrea să fii sănătoasă și să trăiești trebuie să te protejeze, să nu te sune cu tot felul de prostii. Să se descurce, e fată mare deja.

— Îmi pare rău, dar trebuie să-ți spun că au fost inconștienți, și mama, și medicul. Ce fată mare la 14 ani? Cum să pună responsabilitatea asta pe tine?

— Acum îmi dau și eu seama că a fost dubios. Dar realizarea asta e la 180 de grade față de cum percepeam eu atunci. Eu nu mă simțeam complet devastată de Slavic, ba chiar mă descurcam foarte bine, după cum vezi că mă și amuză. (Râd sec) Devastată eram, într-adevăr, de pericolul să afle mama totul și să i se facă și mai rău din cauza asta. Eu trebuia să am grijă de mama. S-o apăr, s-o țin departe de rele, s-o salvez de la moarte. Doar eu puteam face asta, nimeni altcineva. Îmi luam în serios misiunea. Și cu Slavic nu s-a întâmplat nimic așa grav, până la urmă. În seara aceea m-am culcat eu pe canapeaua noastră nouă – știu că mirosea foarte tare a Vanish și subtil, îndepărtat, vag, a pipi –  și am pus în ușă toată mobila ce-am putut să o car. Noptiera galbenă, o măsuță peste ea, două scaune deasupra. Am făcut un turnuleț lângă ușă, ca să nu poată intra. M-am super descurcat, vezi?!

— Da, te-ai descurcat tu, este admirabilă ingeniozitatea copilei în situația de criză… Și mai bine era să nu te afli acolo din start…

— Dar nu am pățit nimic grav!! Nu m-a bătut nimeni, nu m-a maltratat. Sunt copii care trec prin familii mult mai îngrozitoare de-atât, care sunt abuzați la ordinea zilei, în comparație cu ei eu nu am pățit nimic. Ei și ce dacă am rămas acasă cu un verișor alcoolic? M-am descurcat. Mama era bolnavă, asta era situația. Ce putea să facă? Se întâmplă lucruri mai grave de-atât pe lume. Sincer, mă tot întreb și nu înțeleg, nu înțeleg: de ce sunt atât de tulburată emoțional, când de fapt n-am pățit mare lucru? Da, au fost tot felul de situații din astea ciudate, dar nu am fost niciodată bătută de părinți și rude, nu am fost violată, mă rog, nu până la capăt.

— Nu până la capăt… (Camelia trage aer adânc în piept, trage cuvintele astea, stă cu ele puțin, poate stă cu ele în locul meu, eu nu pot, așa că i le transfer) Sașa, să faci turnuleț de mobilă la ușa din camera în care dormi, în propria casă, de frică să nu dea buzna un bărbat beat care înainte de asta te alergase cu toporul e grav. Aș îndrăzni să zic că e abuz. Poate nu e varianta „clasică” a abuzului pe care ți-o imaginezi, dar și în situația asta, tot ce-a făcut el cu tine – din care toporul e cel mai evident, strigător la cer,

— Poate nici măcar n-a alergat cu toporul, poate am inventat…

— Ok… Nu știu de ce ai fi inventat, dar înțeleg nevoia ta să-ți aperi familia, să o aperi pe mama. Doar gândește-te că apărând-o și aici tot pe ea, nu rămâne în continuare nimeni care să te apere pe tine. Pe copila de-acolo. Pe ea cine o apără?

Mă uit pe geam, un porumbel tocmai s-a așezat pe partea cealaltă a pervazului. Camelia tace puțin și apoi continuă.

— Înțeleg bine că tu cauți o întâmplare destul de gravă, în definiția ta a gravității, de abuz, prin care să-ți explici aproape toate dificultățile tale emoționale de-acum? Să știi exact ce și unde repari și apoi să devină totul limpede?

— Da, înțelegi bine, asta caut. Și deși cu scopul ăsta în minte am început să sap în povestea cu Slavic, îmi dau seama că e posibil să nu fie asta întâmplarea…

— Nu vreau să te dezămăgesc, dar trebuie să zic că așa ceva e posibil să nu existe… Poate că motorașul căutării ăsteia e un soi de gândire magică, speranța că se poate găsi rădăcina răului și se poate rezolva, transforma totul într-o clipă, ca-n povești. E posibil să nu găsești acel eveniment singular, foarte grav, din care vin toate problemele tale, pentru că nu prea funcționează așa. Adesea e o înșiruire de evenimente mai mărunte – deși mie nu mi se par deloc mărunte –, care influențează și marchează treptat diferite fragmente din noi. Și nu atât evenimentele în sine, cât faptul de a trece singură prin ele, copil fiind, fără adulți care să te conțină emoțional. Adică toate situațiile „ciudate” despre care zici, și sunt foarte multe, din viața ta, a fost crude și teribil de nedrepte pentru un copil. Un copil nu trebuia să treacă prin acele situații, nu singur, nu așa.

— Stai că am rămas agățată de ideea abuzului. Pentru că eu nu cred c-am crescut într-o casă abuzivă… Nu simt să lipesc cuvântul, definiția asta de familia mea. Asta cu Slavic, de exemplu, e despre Slavic, nu despre casa și familia mea…

— Păi, la tine acasă erai. În casa ta, în dormitorul familiei tale, acolo ai făcut turnulețe să te aperi de el…

— Am făcut turnulețe să nu mi se mai pișe pe canapea. Nu-mi era frică de el. Nu simțeam frică. Mă rog, poate puțin de tot, după topor, dar nu cred, nu cred că eram paralizată de frică, mi-aș fi amintit.

— Are mult sens. Într-o situație în care trebuia „să te descurci” și să trăiești cu ea săptămâni în șir, nu puteai să-ți permiți luxul de a simți frica. Zic „luxul” pentru că, uneori, ca să ne lăsăm să simțim frica trebuie să avem cel puțin posibilitatea unui sprijin. Să aibă cineva grijă de noi, cu frica noastră cu tot. Dacă așa ceva nu există și ești lăsată să supraviețuiești, pentru partea ta supraviețuitoare nu e util să simtă frică. E o emoție pe care mai degrabă o acoperă cu altceva, până iese din situația dificilă. Altfel ar fi cum ai zis tu, paralizant. Și evident că nu vorbim aici despre niște decizii conștiente de a simți una sau alta, cât despre niște mișcări tectonice subtile, întâmplate în spatele psihicului, de multe ori inconștiente…

— Da, cred că așa a fost, nu cred că „mi-am permis” să simt prea multă frică… Mai degrabă oscilam între a lua și a nu lua în serios situația. Oricum, până la urmă a devenit ceva cu totul absurd. Slavic se pișa și vomita în din ce în ce mai multe locuri din casă, eu fugeam după el cu cârpa și Vanishul să spăl, cum spălam una, el murdărea alta, chiar nu mai știam ce să fac… Așa că am început să apelez la fiecare adult din jurul meu, să facă ceva. Mai întâi m-am dus la Valeria Mihailovna, vecina care șchiopăta. Ea era pensionară, dar în viața ei de dinainte fusese profesoară de geografie și Slavic îi fusese elev. A venit să vorbească cu el. I-a ținut ca la școală morală, cu vocea ei plângăcioasă și cuvintele ei obosite, rășchirate ca niște haine pe sârmă, că nu e bine măi Slavic să bei, uite la tine, ce băiat bun erai și în ce hal ai ajuns, se întoarce tata în mormânt când te vede, măi Slavic, măi. N-a mers. Apoi am chemat-o pe nașa mea, nana Tasea, care a venit val-vârtej din celălalt capăt al satului și l-a certat, i-a tras o săpuneală zdravănă, cum a zis ea, că ce fel de bărbat e el, ce bărbat face așa, că ea să fie femeia lui l-ar lega, l-ar băga în portbagaj, l-ar duce departe-n pădure și l-ar lăsa ca pe un câine acolo, fără să se uite înapoi. Să se oprească urgent din băut, să se bărbierească, să se spele și să se aducă la o formă umană decentă, că-și face de rușine numele în tot satul și în alte trei sate vecine. Și pe ea a ascultat-o spășit, a zis da, da, dar degeaba. Apoi m-am dus la vecinul din stânga casei noastre, cel de sub nuc. Vecinul Anatolii Stepanovici. I-am răsfirat și lui toată istoria în față, de la începuturile lui Slavic până-n prezent, iar Anatolii Stepanovici, pentru că avea o problemă la un picior și nu putea să meargă până la noi să inspecteze problema direct, a zis: sunăm la poliție, acum. Eu m-am împotrivit pentru două secunde, dar eram atât de disperată și fără soluții, că până la urmă am acceptat. Poate poliția putea să vină și să-l ducă la reabilitare, nu știu, nu știam ce putea să facă poliția, dar speram că putea să facă ceva. Anatolii Stepanovici a sunat la departamentul de poliție de la raion și a început: un cetățean a intrat prin efracție la vecinii mei, veniți și arestați infractorul! Și eu îi țipam: nu nu, nu a intrat prin efracție, e verișorul meu, e rudă, noi l-am lăsat. Și poliția țipa: deci a intrat sau nu prin efracție. Și Anatolii Stepanovici zicea: da da, prin efracție a intrat la vecinii mei un cetățean. Și eu: nu nu nu prin efracție, e doar alcoolic, trebuie doar să îl faceți să nu mai bea. Și poliția: vă rugăm să vorbiți pe rând și să nu dați informații false, că o să fiți susceptibili de amendă. Deci înțelegem bine, un alcoolic a intrat prin efracție la vecinii dvs., a spart ușa, sau cum? Și Anatolii Stepanovici: da, un cetățean alcoolic a intrat. Și eu: nuuuuuuuuuuuuuuu.

Până la urmă poliția a luat legătura cu polițistul din sat, care tocmai în ziua aceea era la pescuit. Cineva s-a dus să-l aducă și polițistul, Vitalie, a apărut în fața ușii noastre cu cizmele de cauciuc pline de glod, care îi ajungeau la genunchi. Slavic a ieșit, l-a recunoscut pe Vitalie și i-a întins mâna. Erau foști colegi de clasă de fapt și Vitalie nu știa cum să se poarte, așa că era ba polițistul, ba colegul. A dat mâna, apoi și-a retras-o, a devenit serios și i-a comunicat oficial lui Slavic să meargă cu el la secție. La secție i-a dat un avertisment verbal legat de intrarea fictivă prin efracție, pe care Slavic o săvârșise. L-a trimis la casa goală a părinților lui și, pentru că Slavic nu părea dispus să se miște, Vitalie l-a escortat frumos până în dreptul porții. Apoi, polițistul a zis că mă duce și pe mine acasă. Și cum mergem noi așa prin parcul satului, îl vedem pe Slavic săgeată, fuge pe lângă noi și ne depășește și fuge, și fuge, și Vitalie după el, și Slavic fuge, cu o capacitate fenomenală de a fugi pentru un om beat. Vitalie îl pune la pământ, mă apropii de ei și văd cum Vitalie cu o mână îl ține pe Slavic, cu altă mână se ține de nas, iar Slavic are pantalonii proaspăt pătați. Îi spune lui Vitalie că s-a ușurat în pantaloni și pentru că nu avea schimburi în casa părinților lui, s-a pornit înapoi spre casa noastră să-și ia. Nici vin, desigur, nici un beci plin cu vin acolo nu prea avea. Vitalie, complet depășit, știe doar să repete rușine să-ți fie, animală ce ești!

— Dacă n-ai fi trecut tu prin asta, aș fi zis că nu-i adevărat, că e un film de Kusturica.

— Ha ha da, să știi. Asta cu poliția era cireașa de pe tort, mai departe nu s-a mai întâmplat nimic așa de incitant. Adică s-a mai întors de vreo două ori Slavic la casa noastră, timp în care eu stăteam cu ușile încuiate și tresăream la fiecare zgomot, a mai venit de vreo două ori Vitalie, l-a dus pe Slavic înapoi acasă la el, i-a dat amendă, într-un final a venit și poliția de la raion chemată de Vitalie care nu mai făcea față, l-au luat și l-au ținut o noapte, s-a întors la fel de beat, dar odată cu el s-a întors și mama, și sfârșitul nu mi-l amintesc. Atât, c’est fini.

— Deși sunt încântată de capacitatea ta de povestitoare și văd cum cineva poate fi vrăjită doar de povestea în sine, nu ne uităm la istoria asta acum numai pentru că e incitantă. (Camelia zâmbește). Pentru asta poate ajungi să o scrii. S-a întors mama, zici. Când, cum s-a întors?

— Păi, cam la finalul curei ei de acupunctură. După toate aceste scheme cu poliția am mers din nou la nana Vera și i-am povestit, iar ea, complet șocată, a zis că o sună pe mama acum, deși eu am rugat-o mult de tot să n-o sune, să n-o deranjeze. Dar nana Vera a zis că ea știe mai bine și să nu mă bag. A sunat-o și a certat-o, asta știu de la mama deja, i-a zis că fata ei e singură acasă și s-a sculat tot satul s-o scape de alcoolic, iar ea stă bine mersi cu burta la soare la sanatoriu. Cu burta la soare e o exagerare, era frig.

— Noroc de nana Vera.

— Da… doar că mi s-a făcut milă de mama. Și de Slavic mi s-a făcut tare milă.

Când simt milă lacrimile ies pur și simplu, șuvoi. Mă opresc, mă întind după un șervețel.

— Ce se-ntâmplă acum?

— Era atât de mic și de slab și neajutorat, îți dai seama, îi murise tatăl, îl părăsise iubita, era singur cu mine și eu în loc să-l ajut, am chemat poliția să-i facă rău…

— Stai, stai, stai puțin. Nu era în puterile tale să-l ajuți pe Slavic! Asta o spun în special pentru copila din tine, copila din situația aia. Nu aveai ce să faci decât să te aperi. Era un bărbat de două ori mai mare decât tine, în plină criză alcoolică, care putea deveni violent dacă se supăra. Cum a și făcut. Nu aveai ce să faci decât exact ce-ai făcut, să cauți modalități de ieșire. Și din start nu aveai de ce să fii prinsă cu el, pentru trei săptămâni întregi. Nu știu ce făceau toți adulții, erai în ochii lor, erai în pericol, iar ei veneau, țineau predici și apoi te lăsau iar în casă cu el. Nicăieri aici nu e vina ta!

— Au încercat cum au putut să mă ajute… Nu era ceva așa deosebit, mulți bărbați erau alcoolici, se trăia cu ei așa, se mergea mai departe. Cred că mă simt vinovată acum și pentru că a murit și n-am mai apucat să am vreun fel de relație cu el…

— Atunci a murit?

— Nu nu, câțiva ani mai târziu, eram în liceu deja.

— Îmi pare rău că a murit. (Camelia ia o pauză de câteva secunde) Cred că asta complică puțin lucrurile, le amestecă, se produce o confuzie. Dar trebuie să repet că tu nu ai avut nicio vină în tot ce s-a întâmplat și ai făcut tot ce ai știut mai bine, cu resursele care-ți erau la îndemână. Și empatia cu el e de înțeles, uneori e chiar esențială pentru a supraviețui într-o situație violentă.

— Dar Slavic nu a fost, în general, violent cu mine.

— Ok. Putem zice că avea, parțial, un comportament violent în căderile lui alcoolice. Asta nu-l definește, nu îi șterge complexitatea ca om, nu-l anulează – dacă de asta ți-e frică.

— Îi separ, știi?

— Îi separi?

— Da, îi separ. Sunt personaje, persoane complet diferite în mintea mea. Slavic verișorul meu care făcea glume, mă ținea în brațe și îmi aducea cadouri e unul. Slavic beat cu toporul și pantalonii plini de caca e altul. Slavic care mi-a adus cățelul de pluș cumpărat de pe tren când ne-a vizitat cu un an înainte să moară. Slavic care a zis la masă la noi, de față cu mama și mătușa și unchiul, că toți homosexualii trebuie să fie închiși și bătuți până sunt reeducați, sau ghilotinați, în timp ce eu îmi înghițeam, odată cu gurile de mămăligă și ghiveci, dragostea pentru prima fată din viața mea. Slavic… am plâns săptămâni în șir când am aflat că a murit la Moscova într-un accident, am scris poezii despre moartea lui, m-a copleșit cu o tristețe fără margini, mai ceva ca la tata.

— Erai mai mare acum, poate fi și o parte din tristețea de la tata… Ei doi semănau?

— Semănau, da. Adică în mintea mea seamănă. A fost doar un bărbat nefericit Slavic, Camelia.

(Camelia nu zice nimic)

— Da, știu ce vrei să zici, în teorie știu, că nefericirea nu absolvă de responsabilitate bla bla. Dar nu mă simt bine cu propoziția asta. Când o zic, mă doare stomacul. Tot îmi vine să-l apăr, să-i apăr. Tot mi-e milă de el și de toți bărbații care mi-au făcut rău vreodată. Nu simt furie, ură, nu-mi vine să mă răzbun, și sunt enervată pe mine că nu simt nimic dintre toate aceste emoții care mi-ar da mai multă putere. Doar milă fără capăt, care aproape mă dezintegrează, doar neputință. Sunt dezarmată, Camelia. Dacă mi-l amintesc, mi se rupe inima la fața aia tristă a lui Slavic. E ca un cățel abandonat, așa-l simt. Vreau să-l iau în brațe, să…

— Îl salvezi?

— Da. Să-l salvez, să-l fac să nu moară.

— E bine că-ți recunoști asta. Ai făcut mulți pași până aici, fii mândră de tine.

— Și mai am o cale lungă în față… Îh. O să se termine vreodată?

— N-o să încetezi niciodată să afli lucruri noi despre tine.

— Mi nu nat.

— Dar o să tot găsești noi raportări, noi poziții, o să integrezi noi părți neintegrate, o să creezi din ce în ce mai mult spațiu în jurul tău, o să vezi mai multe drumuri posibile, cum oricum faci deja…