#staiacasă ca pedeapsă. Munca sexuală pe timp de pandemie

TW Textul conține mențiuni despre violență împotriva lucrătorilor/lucrătoarelor sexuale, viol. 

Pe instagramul meu a circulat câteva zile imaginea unei femei uitându-se afară pe fereastră. Deasupra scris: You can’t turn a Hoe into a Housewife [Nu poți face curva nevastă]. Și imediat dedesubt: Covid-19: Hold my glass [Covid-19: Ține-mi paharul]. Este una din multele meme făcute de altx lucrătoare sexuale ce m-au ținut pe linia de plutire în cele câteva săptămâni de roller coaster emoțional, datorat pierderii complete a veniturilor, pandemiei și instituirii stării de urgență. Toate incertitudinile mă țintuiseră într-o somnolență prelungită.

Mi-am zis de-atâtea ori că pedepsirea – prin lege și stigmă – a muncii sexuale relevă o insistență a cis-hetero-patriarhatului și a capitalului de a menține neremunerată una din muncile prin care se reproduc. Am râs – săptămânile astea am avut și puseuri ultraproductive, am curățat, am gătit zilnic, am învățat să fac feluri noi de mâncare, prăjituri și dulcețuri, pe fundalul ironiei sorții că tocmai această zicală slutshame-uitoare, ce împarte femeile în bune și rele, este într-un final contrazisă nu de noi, ci de ea, de soartă. Dar cum pot ignora cruzimea lui #staiacasă, când acasă nu este acasă pentru multe femei sau persoane LGBTQIA+? Cum acasă nici nu există pentru alte persoane, cum statul acasă, paradoxal, duce la pierderea casei.

Ca membră a SexWorkCall (SWC), prima organizație din România a lucrătoarelor și lucrătorilor sexuali, am fost martoră la cum numărul persoanelor care ne-au contactat a crescut. Persoane aflate în pragul disperării, confruntate cu dilema dacă să muncească în pofida riscului crescut de infectare cu noul virus, sau pierderea locuinței. Am încercat, ca întotdeauna, să repetăm public cât de utilă ne-ar fi fost în aceste timpuri dezincriminarea însoțită de drepturile muncii. Că lucrătorii și lucrătoarele sexuale au riscat acum amenzi duble pentru prostituție și pentru nerespectarea restricțiilor de circulație. Și apoi a rămas aceeași confruntare, cu aceiași polițiști libidinoși, scârboși, nesimțiti, misogini și rasiști, și, poate dacă ești și persoană trans, sentimentul de umilire în momentul prezentării actului de identitate crește exponențial. Și am mai încercat să apelăm la donații și să sprijinim financiar și moral colegxle cele mai la ananghie.

#staiacasă ca măsură de protecție, dar și #staiacasă ca pedeapsă nu numai economică, dar și socială și morală. Dacă până acum aveam un sentiment că, totuși, populația generală vede cu o oarecare înțelegere prostituția, multx fiind de acord teoretic cu o legalizare (desigur, necunoscând și alternativa, de preferat, a dezincriminării) – discursul predominant pe timp de pandemie s-a schimbat. Rețelele de socializare s-au înțesat de poze cu tipe pe stradă și implicita condamnare morală. La anunțuri au telefonat diverși troli, iar forumurile de clienți s-au transformat în tribunale, multe lucrători și lucrătoare fiind interogate și primind amenințări, de la reclamarea la poliție la amenințări cu violență fizică.

Nu e nici prima și nici ultima dată când lucrătorii și lucrătoarele sexuale sunt văzutx drept vectori ai bolilor, un atentat la sănătatea publică ce impune reglementări stricte. Și nu e nici prima și nici ultima dată când anumite categorii de populație sunt controlate prin legi, cutume, puterea statului ș.a.m.d., pe principii de supremație a albilor și a populației cis-hetero. Și mersi, oricum știam că și pe timp de ne-pandemie nu e voie să te plimbi pe stradă, mai ales în anumite intervale orare. Și oricum știam că cele mai vizibile dintre noi trebuie musai să #steaacasă pentru că, aparent, din 1990 încoace deranjează ordinea și liniștea publică, practic cerându-se deliberat să primească amenzi sau să fie închise. Prostituatele și curvele știu de secole că trebuie să #steaacasă, cum faceau șirestul femeilor din familia tradițională nucleară hetero, supuse maternității forțate și ținute departe de muncile recunoscute legal și social.

Confiscarea spațiului public, ocuparea lui doar de anumite corpuri „legitime”, aduce cu sine disciplinarea celorlalte prin diverse metode, de la hărțuirea zilnică la criminalizare. În sine, atribuirea forțată a condiției de intrusx e deja o disciplinare ce presupune automat și eradicarea. Nu numai că anumite categorii ale populației răspândesc virusul, ele sunt virusul. Această dinamică are un puternic caracter rasial și etnicizat. Deja, chiar înainte de declararea stării de urgență, se întețise violența împotriva migrantxlor venite din Asia (pe fondul asocierii coronavirusului cu etnia); însă, odată cu introducerea ei oficială și cu întoarcerea a multe migrantx în România, xenofobia și rasismul (în special împotriva persoanelor rome) s-au acutizat.

Una din măsurile cele mai vizibile în timpul stării de urgență a fost militarizarea, prezența armatei și a poliției în stradă, reflecție a felului în care societatea se raportează la acest virus, dar și la oamenii declarați „viruși sociali”. Afirmațiile repetate obsesiv în media că ne aflăm într-un război, și omenirea se luptă cu virusul care trebuie omorât a adus cu sine noi desfășurări de forță împotriva celor mai marginalizate comunități asimilate ideii de pericol biologic. Același vechi și tradițional rasism românesc anti-rom s-a exacerbat pe timpul pandemiei prin discursuri ale urii zilnice la TV și online, și prin violență și descinderile armate ale statului în cartiere și în curțile oamenilor. Așa cum explică Ioanida Costache: „Suntem martori la o retorică încapsulată în ideologia supremației albe, în care romii nu sunt o parte constitutivă a națiunii, ci o contagiune a ei, care o amenință, întinându-i presupusa omogenitate. Corpurile romilor au fost îndelung considerate o amenințare biologică împotriva sănătății corpului politic.”

Poliția română, într-atât de legitimată social în „lupta cu coronavirusul”, s-a văzut încurajată în a acționa cu impunitate, înregistrând un număr record de amenzi acordate abuziv. Dar pentru lucrătorii și lucrătoarele sexuale din stradă, starea de fapt și comportamentul abuziv al polițiștilor nu a constituit nimic nou. Recunosc că în unele momente am resimțit frustrare, dar, poate într-un mod incorect, și o mică bucurie, aproape sadică, că în sfârșit și civilii (non-sexworkers) albi și cu o anumită respectabilitate au înțeles pe pielea lor că ACAB. Pentru că, altfel, de prea multe ori comunităților noastre le-a fost reamintit că viața noastră valorează mai puțin. Am atâtea și atâtea exemple, dar probabil cel mai recent e chiar de 1 mai, când am aflat cu SWC de o colegă din Iași sechestrată, bătută, violată și tâlhărită. În timp ce poliția și autoritățile au gestionat situația dezastruos, reporterii i-au declarat relatările ca fiind „cusute cu ață albă”. Iar comentariile la articol includ la propriu deja clasica întrebare: „Poți viola o prostituată?”.

În pandemie s-a ajuns – probabil și din dorința unei urme de control asupra situației – ca oamenii să-și însușească polițistul interior, supraveghiindu-și inclusiv vecinii și sancționându-i pentru cele mai mici abateri și nerespectări ale carantinei. Dar, în timp ce lumea posta pe canalele de social media fotografii cu lucrătoare sexuale încă la muncă, vice-primarul actual a declarat nonșalant că în București nimeni nu mai face munca sexuală. Imaginea noastră a pendulat între cele două extreme: de completă invizibilitate și ultra-expunere acuzativă și nu a lăsat loc poveștilor primite de la colegxle plecate la muncă în afară, care odată cu închiderea saloanelor, cluburilor, bordelurilor, își pierduseră automat și locuința; și care odată cu închiderea granițelor, au rămas blocate în țările respective. În timp ce ne minunam de procedura foarte simplă și succintă de accesare a sprijinului financiar din partea guvernului pentru lucrătoarele sexuale din Noua Zeelandă, am aflat cu tristețe că în majoritatea țărilor europene, lucrătorii și lucrătoarele sexuale nu au putut accesa astfel de indemnizații, inclusiv în țări unde munca sexuală este legalizată. Prin diverse tertipuri birocratice, împiedicarea accesului la sprijin financiar, ca cel oferit lucrătoarxlor din alte domenii, este o manevră deliberată și violentă a statului, de a precariza o categorie de oameni care deja și-au pierdut veniturile. De fapt, contradicția între apelurile multiple de a menține economia în stare de funcționare și acuzele și oprobriul public împotriva lucrătoarelor sexuale, forțatx să muncească înfruntând toate riscurile, arată cum, în societate, nu orice muncă este tipul „corect” de muncă.

Dacă într-adevăr vreți să ne eliberăm de această muncă, atunci trebuie să o facem colectiv, prin eliberarea de munca salarială și încetarea de a mai fi lucrători și lucrătoare de orice fel, într-o societate fără clase. Mă bucur că este tot mai des recunoscut faptul că traiul sub pandemie este profund traumatizant, și că, astfel, non-productivitatea unorx dintre noi poate fi văzută cu indulgență și din perspectiva de self-care, în ideea că presiunea de a fi productive vine dintr-un mod de gândire capitalist. Dar de ce nu am putea să normalizăm non-productivitatea și pe timp de ne-pandemie? Să nu mai așteptăm permisiunea „oficială” de a fi ne-productivi, să nu mai privim productivitatea că valoarea supremă prin care ne măsurăm viețile, să nu mai trăim cu vinovăție, și să aplicăm un self-care holistic și colectiv mai mult decât unul individualist pe fundal neoliberal.

O altă lecție care poate fi învățată în timpul pandemiei de la lucrătoarele sexuale este o atitudine de reducere a riscurilor. Așa cum dezincriminarea este, printre altele, și o măsură de reducere a riscurilor, mă întreb cum ne-am fi raportat la virus și pandemie tot dintr-o asemenea perspectivă, și nu într-un mod militarizat, represivo-polițienesc. Campania #staiacasă vizavi de Covid-19 s-a folosit de aceleași tipuri de argumente ca măsurile ce impun abstinență vizavi de sex, ce implică o viziune puritanistă foarte dominantă și interiorizată de oameni. Când SWC a publicat o listă de sfaturi de reducere a riscurilor la muncă pe timp de pandemie, civilii ne-au invadat pagina luându-ne în derâdere. Dar asemeni nouă, și alte colective de lucrători și lucrătoare sexuale au emis sfaturi pentru propria comunitate pentru a le reduce riscurile.

Cu toate că HIV și SARS-CoV-2 nu se compară în termeni de contagiune și căi de transmitere, văd o paralelă între cele două din perspectivă strict socială: în 1983 în plină criză HIV în SUA, activistx queer și trăind cu HIV au scos două publicații ce au schimbat cursul istoriei a ce înțelegem prin sex positivity (în varianta sa americană) și sfaturi pentru un sex mai sigur: „How to Have Sex During an Epidemic” (de Richard Berkowitz, Michael Callen), și „Play Fair” (de colectivul Sisters of Perpetual Indulgence). Cred că ce a fost produs atunci din punctul de vedere al culturii reducerii riscurilor ne este de folos și acum. Într-un context în care HIV era încă pe deplin considerat „virusul homosexualilor”, iar primele recomandări impuneau abstinența, autorii au propus un model de recunoaștere a rolului pe care plăcerea sau sexul cu diverse scopuri le au, și au introdus diverse metode de a reduce riscurile asociate. Revenind la situația noastră, chiar și după ce măsurile de izolare socială impuse de state se relaxează, oamenii vor continua să aibă contacte intime, iar noi, la rându-ne, vom continua să muncim, și vrem să o facem în cel mai sigur mod.

Între abstinența totală a lui #staiacasă, protestele vocale ale conspiraționiștilor care neagă existența pandemiei Covid-19, și dorința imposibilă a multora de a reveni totul la „normal”, există căi de mijloc de explorat. Dar lucrul acesta este deja cunoscut în comunitățile sexuale sau de gen minoritare și marginalizate, și de lucrători și lucrătoare sexuale. În comunitățile noastre, în familiaritatea dintre noi, în familiile bazate pe afinități și experiențe comune, și nu pe preceptul tradiționalist al înrudirii de sânge, deținem deja instrumentele pentru grija reciprocă superioare culturii hetero, și nu avem nevoie de importuri sex-positive vestice. Recunoaștem pericolul lui #staiacasă drept propagandă heterosexuală pro-cupluri și pro-familie, pentru a rămâne productivi și reproductivi; și recunoaștem pericolul lui #staiacasă drept sărbătorirea eco-fascistă a vindecării planetei.

Fiind nevoite să ne organizăm și să ne solidarizăm prin rețele de sprijin reciproc, în afara structurilor statului, ne oferă posibilitatea dezvoltării unui tip de cunoaștere ce are avantajul de a se poziționa dincolo de limitele reformismului și de posibilitatea asimilării. Dacă am învățat ceva într-un an de organizare comunitară, dar mai ales în ultimele două luni, e că oricât am insista pe recunoașterea muncii noastre din partea statului, o exploatare economică legală în locul unei exploatări economice ilegale, nu este răspunsul ultim.

Noi continuăm să ne autoorganizăm și să ne sprijinim între noi. Acum, după câteva săptămâni de ridicare a restricțiilor naționale de circulație, situația pentru persoanele cu care SexWorkCall este în contact nu s-a îmbunătățit. Din contră, trecerea timpului a însemnat pentru multe cheltuirea ultimelor posibile economii. Dacă după aceste luni vă aflați în situația de a oferi sprijin financiar, o puteți face aici.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Sex și Sexualitate, curatoriată de Lau.