Stand-up comedy și cuvântul cu F în România

de Vera Ion

Artă digitală de Lucian Barbu

Material realizat în discuție cu Magda Mihăilă, Anca Munteanu, Smaranda Luna, George Mesaroș.

 

Ca în orice societate aflată în transformări intense – la intersecția dintre un trecut puternic marcat de fosta Cortină de Fier, și un viitor care se proiectează ca fiind hrănit de valorile Europei „celei libere” – umorul a jucat dintotdeauna un rol important, atât ca mecanism de coping cu diverse sisteme opresive, cât și ca instrument de coalizare subversivă. Bancurile care circulau în diverse perioade aveau rol de puternic catalizator social, iar după ‘90, primele show-uri de umor care bucurau societatea devenită „liberă” (grupul Divertis, de exemplu) erau semnul schimbării: acum putem să râdem deschis. Odată cu deschiderea către Vest, diverse forme au început să fie preluate și dinspre scenele occidentale. Sitcom-uri, comedii, show-uri de stand-up și alte forme preluate „de-a gata” s-au reprodus rapid – unele cu mai mult succes, altele mai puțin. Dintre ele, stand-up-ul având cel mai mare potențial de a deveni un instrument adaptat la scena locală, ușor de produs și ușor de populat, cu teme relevante pentru publicul local. Pentru că mecanismul său de bază este a se hrăni cu narative și preocupări personale ale artistxlor practicantx. 

Ca potențial subversiv, umorul a fost dintotdeauna o unealtă de a adresa dezechilibre de putere și chiar, potențial, de a destabiliza structuri opresive. Din acest punct de vedere, o analiză în funcție de gen a tipurilor de stand-up practicate acum în spațiul cultural românesc poate fi utilă pentru a înțelege cum se reproduc/ sunt contestate diverse tipare de putere patriarhală. Deși mi-aș fi dorit, când am început lucrul la acest articol, să găsesc o perspectivă queer sau să analizez cum se reproduc diverse discursuri în funcție de genurile fluide ale performerxlor, pare că discursul queer încă nu este prezent pe scenele de stand-up – deci, mă voi rezuma la femei/bărbați și cum arată discursurile practicate de acestea/aceștia.  

Scena de stand-up comedy a devenit din ce în ce mai populară în spațiul cultural românesc, în ultimii 20 de ani. De la primele momente în cluburi, prin 2003, până la spectacole la Sala Palatului în 2024, stand-up-ul a devenit o industrie în care, ca în orice alt domeniu, mai întâi s-au urcat pe scenă bărbații, și apoi, încet, a început să apară și câte o femeie. Prima femeie care a câștigat un concurs de stand-up, în 2016, a fost Maria Popovici, o tânără actriță de 26 de ani, finalista celei de-a doua ediții IUmor – cu un moment în care, așa cum relatează presa vremii, „glumește despre cât de greu e să fii femeie” (sursa aici). Maria declară după câștigare că nu s-a simțit discriminată niciodată în acest domeniu, și rămâne una din foarte puținele femei care activează în stand-up-ul mainstream din România. 

În momentul de la IUmor, Maria vorbește despre presiunile la care sunt supuse femeile („să fim și frumoase, și deștepte, și sexy, dar nu curve, cheltuim milioane să mergem să toarne cineva ceară încinsă pe noi ca să ne smulgă părul, și numim asta micul nostru moment de relaxare”) – ceea ce sună foarte proaspăt și încurajator pentru scena din acel moment, dominată de prezențe masculine și glume sexiste. 

În același timp, dacă dăm un scurt search pe YouTube, la majoritatea numerelor de stand-up făcute de femei, putem constata foarte multe glume self-deprecating (un tip de umor în care te iei la mișto singurx), care cumva creează reacții entuziaste din sală. 

Umorul self-deprecating face parte dintr-una din tehnicile de câștigare a încrederii publicului, pentru că, se pare, oamenii capătă mai multă încredere în cineva care râde de propriile defecte – ca efect, e ceva împuternicitor, pentru că ne face să putem râde și noi, la o adică, de propriile defecte. Dar ce te faci când pe scenă, de multe ori, aceste „defecte” de fapt confirmă și întăresc stereotipuri despre cum ar trebui să arate un corp ca să „arate bine”, sau – și mai și – ce te faci când aceste „defecte” sunt construite ca fiind chiar etnia sau genul persoanelor care sunt pe scenă? Există dezbateri pe scena internațională în legătură termenii de punching up și punching down, care punctează ce perspective alegem să atacăm sau să întărim prin umorul practicat – punch up înseamnă să țintești către structuri mai mari de putere și privilegiu, și punch down înseamnă să țintești înspre grupuri marginalizate sau mai puțin privilegiate. 

Conform unor analize care privesc statistic felul în care bărbații și femeile folosesc self-deprecating humor în stand-up, rezultă că femeile care apelează la asta par a folosi mai degrabă tehnica ca pe un punching down – către ele însele. Așa cum spune și comedianx Hannah Gadsby: „Because you do understand what self-deprecation means from somebody who already exists in the margins? It’s not humility. It’s humiliation.” [Înțelegi ce înseamnă self-deprecation pentru cineva care există oricum într-un spațiu marginal? Nu înseamnă un exercițiu de modestie, sau de umilință, ci înseamnă umilire.] Mai departe, analiza autoarei Danielle Russel arată că tipul de umor de genul acesta, atunci când este folosit de bărbați, se referă mai degrabă la anumite momente sau evenimente jenante din viața lor (de exemplu, Mihai Bobonete ne povestește în show-ul lui de pe Netflix cum a trecut prin diverse aventuri și situații amuzante, dar și jenante în timp ce se c**a pe el la mare), pe când atunci când este folosit de femei, se referă în proporție foarte mare la cum arată. (Cum ar fi: „Îmi ia două ore să arăt în așa fel încât să nu-mi dea lumea un leu pe stradă de milă” – Maria Popovici, sau „Nu aveam talie, aveam trunchi” – Ioana State). 

Cu presiunile de rigoare („Poate fi o femeie la fel de amuzantă ca un bărbat?” Se întrebau pe la începuturi diverse voci), și cu momente de izbândă (cum ar fi, de exemplu, cel când Delia a refuzat să mai râdă la glume despre violența asupra femeilor), câte ceva din peisajul umoristic s-a schimbat în timp – iar aceste schimbări aduc cu sine întrebări despre diverse poziționări ale artistxilor practicantx față de asumarea (sau neasumarea) unor poziții feministe.  

Dar ce înseamnă să îți asumi feminismul în stand-up? E mai important limbajul sau e mai important felul în care acționezi în viața de zi cu zi? Și în același timp, în ce măsură e ok să cerem ca femeile care fac stand-up să își asume feminismul cu subiect și predicat – este asta încă o presiune care se pune pe umerii lor, (eventual tot de către femei), pe lângă presiunile cu care oricum se confruntă pe scena predominant masculină? 

Am vorbit despre toate astea cu câteva persoane care practică (sau au practicat) stand-up pe scenele românești: Magda Mihăilă, Anca Munteanu, Smaranda Luna și George Mesaroș, și am descoperit câteva perspective care nuanțează situația. 

De exemplu, Magda Mihăilă mi-a povestit că felul în care te poți obișnui cu propria ta persona de stand-up comedian poate să dureze și câțiva ani – perioadă în care poți testa publicul, îți poți căpăta propriul confort pe scenă, poți vedea ce fel de umor ți se potrivește, și abia după ce ai câștigat încredere, poți introduce și subiecte noi, eventual edgy (Cum este acest material despre epilat, de exemplu). 

Ca să fii încă safe, spune ea, în România de multe ori te poți duce în zona asta de self-deprecating humor: „Dacă arăți într-un standard mai mult sau mai puțin așteptat, care înseamnă bine, trebuie să ai un discurs care să atingă alte zone în care tu ești inferioară un pic lor – adică, dacă nu ai defecte fizice evidente de care să te legi, te duci în zona de promiscuitate, sau nu mă vrea nimeni. Și eu m-am dus în zona aia la început.” 

De ce este asta considerat safe și ce anume ar putea să îi facă pe cei din public să se simtă amenințați? „Cred că pericolul este pur și simplu că ești o femeie și ai păreri – că nu așa ne-a fost vorba. De când știi tu ce vrei? Că dacă știi ce vrei, nu mai ai nevoie de mine. Majoritatea bărbaților în România a crescut pe mentalitatea asta de provider – femeile au nevoie de mine și de ce pot eu să le ofer, în schimb ele trebuie să îmi ofere x lucruri. Și când văd o femeie care nu are nevoie de ei și are păreri, e șocul ăla gen: eu la ce mai sunt bun?”.

Feminismul „asumat”, însă, pare a fi încă un cuvânt foarte încărcat în peisajul cultural românesc – aproape o înjurătură dacă e să ne luăm după reacția lui Mihai Bendeac care, în mai sus menționatul moment de la IUmor, în care Delia a punctat de ce nu i se pare ok umorul despre violența împotriva femeilor, a zis că „se comportă că o feministă extremistă”.

Văzut de afară, peisajul pare destul de toxic: „Am foarte puțină experiență cu stand-up-ul românesc,” îmi povestește Smaranda Luna, o actriță de origine din România, care activează pe scena de standup din LA, „însă din câte am văzut, mi se pare că avem foarte mare nevoie de mult mai multă reprezentare feministă: femei în stand-up plus bărbați feminiști români în stand-up. Am văzut foarte puține femei care fac stand-up în România, de fiecare dată când mă uit la afișele show-urilor, văd cinci bărbați și zero femei. Aș zice același lucru despre reprezentarea comunităților LGBTQ+ în Romania.” 

Anca Munteanu – stand-up comedian și coorganizatoare, împreună cu Ruxandra Simion, a „Change the punchline”, o rezidență de stand-up dedicată femeilor din primăvara lui 2024 – ne povestește că lucrurile s-au mai schimbat, și că materialele de pe YouTube nu mai sunt neapărat relevante în legătură cu felul în care arată acum discursul pe scenele din București și alte orașe. „Din experiența mea de cercetare, ce găsești pe net poate să te încrânceneze un pic, că pe YouTube evident că vei găsi niște momente sau niște chestii care o să-ți confirme teza ta anterioară, dar recomand mersul la spectacole. Dacă te uiți la un material care e de acum câțiva ani, probabil nu o să mai reflecte gândurile și preocupările unei comediante de acum. Mi se pare că oamenii vor stand-up feminist, foarte mulți dintre cei care au venit la „Change the punchline”, la show [care a urmat rezidenței], au apreciat conceptul și fix de aia au venit. Am avut discuții cu Ioana State, cu Teodora Nedelcu, comediante, care au show-uri la Sala Palatului, și observ că e această căutare a unei voci autentice. Și având în vedere că discursul feminist e din ce în ce mai popular în România, atunci automat toate discursurile vor deveni mai feministe. Și în rândul băieților se schimbă – în București, față de alte orașe (și în Cluj, din câte am auzit) există această preocupare față de discurs, și această conștientizare față de faptul că nu poți să zici chiar orice. Și oamenii oricum nu râd. Nu mai e cool ca acum câțiva ani.” 

Despre scena din Cluj am discutat un pic și cu George Mesaroș, care este MC la Cluj, la Open Mic, și care face eforturi active pentru a crea un context în care să se înscrie mai multe femei la open mic. „La Cluj,”, ne spune el, „industria în sine e nedezvoltată și într-o stare super incipientă. Eu când m-am apucat era o fată care făcea stand-up, apoi au mai răsărit încă una și încă una, dar foarte sporadic – apoi, când am început open mic-ul meu, erau zero. La primele am avut o fată care s-a înscris și am programat-o, dar n-a venit, apoi la fel, încă o fată care s-a înscris și am programat-o, dar nu a venit; între timp, avem patru-cinci fete care urcă pe scenă în mod constant. Nu-s chiar la fiecare ediție, dar constant avem fete noi.”

Din ce am povestit atât cu George, cât și cu Anca, pare că au început să se decupeze încet încet spații care dezvoltă nevoile unui public nou, care nu era neapărat consumator de stand-up, tocmai pentru că nu se regăsea în valorile promovate pe scenă.  

Cum construim o scenă diferită? George ne povestește că pare mai ușor să o iei de la zero, într-un loc unde nu exista nimic până acum, decât să schimbi ceva care este deja bine osificat – cum ar fi scena bucureșteană, care e mai marcată de concurență. „Avem o oportunitate fantastică să creștem o ramură a acestei industrii într-un loc în care nu există, și putem să o creștem corect de la început.

Anca Munteanu a organizat la București, alături de Ruxandra Simion, o rezidență de stand-up în care și-au propus să ofere un spațiu de învățare femeilor care vor să facă stand-up. „A fost o rezidență mai degrabă pentru femei, decât una pentru persoane care au un discurs feminist asumat – în primul rând, pentru că mie de exemplu mi s-a părut importantă instalarea acestor cote de gen, să zicem. Că până la urmă, e un demers feminist în a avea cât mai multă reprezentare feminină pe scenă, chiar dacă poate conținutul nu este atât de feminist cum poate aș vrea eu sau altcineva.” 

Despre prezența corpului său ca un act de activism ne povestește și Smaranda Luna: „Corpul este politic. Corpul unei femei pe scenă este un act de activism politic. Într-un fel, orice femeie pe scenă care este văzută și cere să fie văzută și auzită, este un act de feminism. Îmi place să consider că sunt o feministă hardcore, pentru că sunt o femeie de peste 35 de ani, care lucrează în entertainment. Am nevoie să fiu o feministă hardcore ca să cred în mine, în povestea mea, în punctul meu de vedere – și ca să cred că merit să fiu pe scena aceea la fel de mult ca oricine altcineva (adică, de obicei, comedianți bărbați).” 

Cum arătau lucrurile, însă, la început pe scena din România, când peisajul era aproape 99% masculin? Magda a început să facă stand-up în 2015, când s-a mutat în România pentru doi ani cu munca, perioadă în care nu erau alte femei pe scena de stand-up, iar prietenii i-au spus că o să îi fie foarte greu „pentru că e femeie”. Cum se simțea în 2015 asta? 

„Am fost la un concurs de stand-up la Brașov, și tipul care a urcat pe scenă după mine a zis „v-a plăcut de Magda, că și mie mi-a plăcut când mi-a făcut o m**e în culise”. Cam aia era abordarea – când se râdea foarte tare la glumele mele, alți umoriști bărbați îmi spuneau că s-a râs pentru că n-au mai văzut femei care fac stand-up. Nu că ești tu amuzantă, s-a râs așa ca la urs pe monociclu. Mi s-a mai întâmplat ca o tipă care urca după mine să spună lasă-mă să urc eu prima, că nu vreau ca oamenii să spună, dacă urc după tine, ah, încă o femeie și să fie dezamăgiți…”. 

Despre cum s-a articulat la ea o poziție mai asumat feministă, ne spune: „Cred că a venit organic, în sensul în care mi-am pus eu mie foarte multe întrebări despre unde mă văd în lume ca femeie, ce înseamnă să fiu femeie și cum eram percepută ca femeie, mai ales când eram foarte tânără, și aveam primul meu job de exemplu, dar doar pentru că eram foarte tânără, dacă organizăm un eveniment, unii dintre participanți presupuneau direct că s-ar putea să fiu hostessă și să le dau indicații pe unde se găsește sala, doar pentru că sunt îmbrăcată drăguț și am 24 de ani. Stand-up-ul a venit ca un sprijin, pentru că stand-up-ul te face să îți pui întrebări și să schimbi perspectiva asupra lucrurilor – sau să vezi perspective noi, ceva ce ceilalți poate nu au văzut, și să le atragi atenția. Cum ar fi discuția asta recurentă despre femeile care nu se epilează… Mi se părea o chestie din asta de evidență, adică sunt bărbați cu păr pe față. Chiar dacă n-ar fi estetic, vi se pare ok să se atingă părul ăla când sunteți sărutați, iar eu dacă îl am pe picioare nu e igienic?”.

Anca își face dizertația pe tema reprezentărilor feminine în cultura stand-up, și ne descrie felul în care s-au structurat începuturile stand-up-ului făcut de femei, în SUA, în anii ‘60, și în care, se pare, un instrument valid a fost, din nou, self deprecating: „Mi se pare că e o modalitate prin care poți să pătrunzi în genul ăsta de industrie ca femeie, observând primele comediante din America care făceau asta (Joan Rivers, de exemplu) și aveau aceste personaje de tip bimbo, sau soție isterică. Făceau mișto de stereotipurile respective. Și au avut succes pentru că în felul ăsta au captat atenția și au reușit ca în timp, prin personajele lor, să facă glume subversive. Evident că prin lentila noastră de acum, poate că glumele astea nu par așa de feministe.” 

În același timp, deși pare greu de înțeles de ce o femeie ar ține să precizeze în mod specific că nu e feministă, și se simte descurajator atunci când vedem pe scenă femei făcând glume care reiterează stereotipurile sexiste pe care le știm cu toatx și de care credeam (și speram!) că am scăpat, nu e cumva profund greșit să punem presiune în legătură cu asta tot pe femei? 

Despre diferența dintre asumare prin limbaj versus acțiuni feministe ne vorbește și Anca: „[În procesul organizării rezidenței] ne-am întrebat dacă suntem ok cu acest tip de discurs feminist liberal, în care avem o reprezentare, dar nu avem un discurs? Pe de altă parte, eu m-am aflat în situația în care mă interesa să mă conectez cu persoanele respective, și dincolo de cuvintele potrivite pe care le afli din articolele potrivite pe care le poți citi, m-a interesat, de fapt, care sunt punctele noastre comune și care sunt valorile noastre comune. Și am aflat că, de fapt, prin comportament… poți să ai un comportament feminist cu adevărat și să nu ai un limbaj… că până la urmă actele unei persoane sunt cele care contează mai mult decât un discurs articulat.” 

Ar fi interesant de investigat cum se raportează bărbații din industrie la feminism și în ce măsură își pot asuma un umor mai feminist. Poate lucrurile s-au mai schimbat între timp, fie și prin faptul că publicul pur și simplu nu mai râde la un anumit gen de glume. Și poate, cine știe, chiar și Mihai Bendeac și-a schimbat între timp părerile despre asocierea dintre feminism și extremism. 

Până să aflăm mai multe păreri, l-am întrebat pe George Mesaroș dacă crede că „feminismul” este un cuvânt prea loaded pentru bărbații care activează în mainstream, în acest moment, și dacă crede că ar fi ceva atât de scandalos sau de neconceput pentru un bărbat să-și asume un discurs feminist în comedia sa. „Dacă și-ar asuma un discurs mai feminist, artiștii bărbați ar avea de pierdut un crowd care îi susține, dar ar avea de câștigat un crowd nou. Stand-up-ul, la momentul actual, nu răspunde nevoilor de a discuta subiecte feministe, de a discuta subiecte relatable pentru persoane queer și tot așa. Și atunci, momentan, nu este public în stand-up care să ceară genul ăsta de chestii, pentru că nu este ofertă de genul ăsta de chestii și tot așa. Dacă tu, ca și comediant deja mare, îți asumi o astfel de poziție foarte puternic, ce o să se întâmple? O să pierzi din publicul care este reticent la așa ceva. În opinia mea, dacă tu crezi în valorile astea, ar trebui oricum să nu îți dorești acel public. Pe de altă parte, ce ai de câștigat e că o să vezi că încep să vină spre tine oameni care nu consumau stand-up înainte. Există o tonă de oameni pentru care nu e relatable ce se face acum în stand-up, ca subiecte și ca abordări. Un comediant mainstream și faimos care își asumă o astfel de poziție ar vedea și beneficiile – depinde cât de bine și de real își asumă pozițiile.”

Revenind, însă, la femei și la presiunea asupra lor în legătură cu ce „ar trebui” și „nu ar trebui” să spună, Magda punctează că este ok să îți iei timp până când eșți pregatitx să faci glume mai edgy: „E total ok să începi cu glume safe care fac oamenii să râdă, chiar dacă nu sunt cele mai originale, pentru că ai timp să te construiești tu ca perfomer, să îți dai seama cine ești. Iar odată ce ai căpătat încredere și ti-e un pic mai clar cine ești tu și care sunt valorile tale – dacă există niște lucruri care te ard și despre care poți vorbi într-un mod amuzant – cred că vine organic să le faci, atunci când ai petrecut suficient de mult timp în zona safe, încât să te definești pe tine ca persona pe scenă. Mi-a luat timp să ajung în zona asta de încredere. Cât despre cum am ajuns să fiu mai asumată în zona feministă, cred că a fost tot atunci când am avut suficient de multă încredere în mine pe scenă – în momentul în care am început să fac contact vizual cu oamenii și să nu mă mai uit pe deasupra capetelor lor. Mi-a  luat doi sau trei ani să zâmbesc pe scenă. Mi-a luat un timp până am început să mă mișc pe scenă. Să îmi asum spațiul din jurul meu – și atunci, mi-am asumat și discursul, am avut încredere în ce spun, am avut încredere că pot să mă repliez dacă cineva mă întrerupe, dacă cuiva nu îi place ideea.”

Pe cât este de important de chestionat cum se definesc și poziționează femeile în legătură cu umorul pe care îl practică, discuția ar rămâne incompletă dacă nu am puncta în ce fel definesc bărbații umorul pe care îl practică pe scena de stand-up, și felul în care își pot asuma un umor mai degrabă feminist. Discuția este extrem de importantă pentru că punctează că, de fapt, lupta de a demonta structurile patriarhale aparține în egală măsură bărbaților, cât și femeilor.

Sau, cum spune Smaranda: „E treaba femeilor și a bărbaților: ideal și bărbații ar trebui să-și dea seama că feminismul care se luptă pentru egalitate le-ar fi foarte benefic. Patriarchy is toxic for everyone.” 

Și, poate, mai multă asumare a unor poziții feministe de către bărbații din stand-up ar reduce din presiunea care se pune pe umerii femeilor, și ar arăta și că feminismul nu înseamnă „să urăști bărbații”, așa cum pare să fie acum perceput la nivel mainstream, ci că poate fi o luptă în care este loc pentru orice persoană, indiferent de cum se identifică.