Steriletul non-hormonal. Un eseu auto-etnografic

de Alexandra Onofrei
Fotografii de Smaranda Ursuleanu

Steriletul non-hormonal este un dispozitiv spermicid din cupru, în formă de „T”, care se introduce în uter și al cărui efect contraceptiv durează până la zece ani. Conform datelor National Health Service (NSH) [Serviciul Național de Sănătate] din Marea Britanie, este una dintre cele mai eficiente metode de contracepție utilizate de persoane cu uter, cu o rată de succes de peste 99%.

Eu l-am folosit între aprilie 2017 și noiembrie 2018. Am urmărit interacțiunea cu steriletul în viața de zi cu zi, dar și cu ceilalți actori implicați în crearea discursului socio-medical din jurul lui: prieteni și prietene, instituții medicale sau comunități de utilizatoare. Scriu aici și despre efectele lui așa zis „imaginate” sau mai puțin populare: anxietatea, căderea părului, variații de dispoziție, luarea în greutate. Toate acestea puse față în față cu perspectiva oficial acceptată că, pentru că nu conține hormoni, steriletul ar fi un instrument inofensiv și pasiv.

Înainte de a vorbi despre călătoria personală în lumea steriletului, un contraceptiv cu reputație medicală ireproșabilă, aș vrea să aduc un pic în discuție istoricul său reproșabil. Predecesorul steriletului, inventat în 1900, este inelul Graefenberg. Matthew Connelly explică cum pentru Vestul capitalist suprapopularea din Sudul Global era o mare problemă și cum crearea unei populații sănătoase și mai puțin sărace devenise, în contextul neo-Malthusianismului, un deziderat. În acest sens, în numele idealului de a stopa reproducerea săracilor și a celor opresați, la mijlocul anilor ’50 au fost create modele noi de sterilet, printre care și Dalkon Shield. Prin forma și dimensiunile sale grotești, folosirea lui a produs complicații ginecologice și decese, însă, pentru că victimele erau din Sudul Global, ele au fost văzute ca simple efecte colaterale ale dezvoltării unei metode contraceptive revoluționare. Numai atunci când a început să fie produs și pentru America de Nord în anii 1960 și utilizatoarele au raportat dureri și sângerări, datele empirice au început să fie luate în serios și steriletul a fost îmbunătățit.

În prezent steriletul non-horomonal este în general recomandat femeilor heterosexuale care au un partener stabil și prea multe pe cap să se gândească zilnic la contracepție. E o metodă foarte des recomandată în America de Nord și în nord-vestul Europei, chiar și în rândul femeilor nulipare. În România însă, e recomandat doar femeilor care au făcut deja copii, creând astfel un imaginar al feminității populat cu borne kilometrice și obstacole, până când această metodă de contracepție specială poate fi accesată. Steriletul non-hormonal devine întruchiparea criteriilor biopolitice și a stricteții tehnologice medicale cu care corpurile noastre și proprietățile lor reproducătoare sunt măsurate și modelate.

Prima mea întâlnire cu steriletul a fost la cincisprezece ani când mama mi-a spus că-l folosește ca metodă de contracepție. Însuși numele steriletului era pentru mine ceva înfricoșător și mă făcea să mă gândesc că nu îl pot folosi dacă mai târziu vreau să am copii. În sensul ăsta, în România nu există aproape nicio diferență între steriletul hormonal și cel non-hormonal: ambele sunt percepute ca dăunătoare concepției.

A doua mea interacțiune cu steriletul s-a întâmplat în Marea Britanie, unde locuiam. L-am folosit în primul rând ca pe o metodă contraceptivă de urgență, pentru că se poate administra astfel în primele zile după un contact sexual neprotejat și apoi l-am păstrat pe termen mai lung. Eu și partenerul meu de atunci făcuserăm sex și nu eram siguri dacă coitus a fost interruptus cu succes, așa că m-am panicat și am alergat la doctor să văd ce pot face să nu rămân însărcinată. De atunci și până acum am ținut un jurnal cu experiențele mele. Aici, prima consultație:

Doctorul, pe care nu-l mai văzusem în viața mea, avea chef de glume. I se părea amuzantă toată treaba. „Păi cum faci sex complet fără protecție?” Trebuie să te aștepți la niște consecințe. A fost un pic înfiorător, pentru că și zâmbea la mine. „Ca să eliminăm riscul sarcinii, trebuie să te gândești la contracepție mai serios.” Mi-a dat pilula de a doua zi și m-a trimis acasă cu un teanc de pliante despre sterilet.

Cu ocazia asta, pe lângă faptul că am aflat că steriletul poate fi folosit de mine, o femeie nulipară, am mai aflat și că sexul pe care cu toate că îl făcusem cu prietenul meu de lungă durată, era văzut ca fiind imoral, imatur și că avea nevoie de expertiză medicală. Mi-a fost dată și pilula de a doua zi, pentru a minimiza șansele de a rămâne însărcinată. Însă, pilula este văzută ca o marcă a promiscuității, iar medicul meu a stabilit că totuși promiscuă nu sunt, deci mi-a recomandat să folosesc steriletul de acum încolo. Cele zece minute de consultație mi-au dezvăluit că medicina, o știință și o practică bazată pe cunoaștere obiectivă și fapte, apelează deseori la propriile constructe morale și emoționale și la tipuri idealizate de sexualități și comportamente reproducătoare. Iar cele care candidează pentru a primi steriletul trebuie să se înscrie în aceste tipare.

Deși descris ca ceva stabil și planificat, steriletul este propus și în contexte de urgență: ca metodă contraceptivă last minute, dar trebuie să fie implantat în maxim cinci zile de la actul sexual problematic. Ulterior, își reia statutul de metodă de lungă durată – cu efect reversibil. Asta înseamnă că odată ce e implantat „nu trebuie să te gândești la el în fiecare zi”. Steriletul concretizează astfel, conceptual și fizic, un sens de responsabilitate morală și sexuală care nu este vizibil ochiului – complet ascuns în cavitatea uterină. M-am bucurat să aflu că-l pot folosi înainte să fi avut copii și fără să îmi afecteze fertilitatea, însă m-a deranjat modul în care este perceput ca neavând riscuri, complet inofensiv și pasiv în medicina britanică:

Chiar și cele mai grave efecte secundare, cum ar fi perforarea uterului sau sarcinile ectopice, sunt făcute să pară insignifiante. Ți se induce chestia asta că nu ți se va întâmpla. Nu ție.

În afară de mama auzisem de puține persoane care folosesc steriletul și nu vorbisem niciodată cu ele despre asta. În România, cât și în Marea Britanie, ce metode de contracepție folosești, cum te afectează sau dacă inserția steriletului doare, rămân subiecte tabu și-n ziua de azi. Chiar și în sferele desemnate sigure – „între fete” sau în familie – trebuie să ai grijă să îți expui elegant și „feminin” problemele uterului, ale vaginului, ale sexului. Mary Douglas, o antropologă culturală, vorbește în cartea Purity and Danger despre cum în societate sunt considerate tabu lucrurile care nu sunt în ordine, care nu sunt la locul lor, iar majoritatea lucrurilor ce țin de reproducere și menstruație intră în această categorie. Așadar, ele sunt controlate și adeseori rămân neadresate din teama că vor avea un efect negativ asupra moralității sau a normelor sociale. Uterul este construit ca o regiune anatomică cvasi-reală, eterică și misterioasă: un spațiu real care are nevoie de reglementare, dar ale cărui probleme și anomalii sunt o chestiune de discreție și ignoranță.

Vreau să vorbesc cu toată lumea despre sterilet. Să mi-l pun sau nu? Câteodată mi-e greu și să spun cuiva că mă simt ca dracu când sunt pe stop. Să vorbesc despre sterilet e deja prea mult, prea supărător. Nu am cu cine să vorbesc și mă simt singură.

Am găsit alinare în mediul online. Aici am descoperit o comunitate mare de persoane care au utilizat steriletul, care urmau să îl utilizeze sau care au refuzat să-l folosească. Am găsit și povești cu happy ending, dar și povești de groază. Într-un fel, mă așteptam la asta, dar sentimentul de a aparține unui grup, chiar și virtual, care adresează probleme ce te interesează, e în general benefic și empowering, iar mie recunosc că mi-a fost de mare folos.

În sfârșit, după discuția cu medicul, l-am pus. Mai mult de frică decât din orice alt motiv. Deși luasem pastila de a doua zi făceam un gest în plus să mă asigur că nu rămân – și nu voi mai risca să rămân – însărcinată. Citisem deja o grămadă de informații despre el, dar tot a trebuit să sun din nou la clinică și să fiu supusă unui interogatoriu îndelungat despre viața mea sexuală. Repetitivitatea este construită în logica negocierii implantului steriletului tocmai pentru a da șansa doctorilor, dar și pacientelor, de a-și confirma alegerea. În ciuda bunelor intenții consultațiile repetate sunt anoste și nu produc informație nouă. Ba mai mult, împământenesc idei stricte despre sex și moralitate.

Am mers singură la implantare. Fostul meu prieten, o persoană progresistă, care înțelegea contracepția ca o responsabilitate a amândurora, a considerat totuși că inserarea dureroasă a unui dispozitiv în uterul meu nu este ceva la care ar trebui neapărat să fie martor. Procedural, implantarea merge în sens invers față de o naștere, însă am observat câteva similarități. Când se așează pe șezlongul ginecologic corpul femeii devine docil și submis, supus cunoașterii și practicii biopolitice (concept preluat din Madness and Civilization al lui Foucault). Este expus pe deplin și trebuie să fie complet deschis.

M-am simțit singură inițial și procedura a fost extrem de dureroasă. Doctorița și asistenta au observat acest lucru și au fost de treabă, m-au susținut cum au putut. Pe lângă rolul lor medical, cele două femei s-au solidarizat cu mine și ne-am conectat ca individe care au trecut sau vor trece, potențial, prin astfel de experiențe dureroase și traumatice. Această formă de tovărășie sau sororitate mi-a amintit de conceptul de companion species al lui Haraway: trei femei în încăperea unei clinici de sănătate sexuală, înconjurate de echipament medical, specialiști în medicină reproductivă, alte paciente, formulare și teste pentru boli venerice – toate trei pline de speranță, responsabilitate și atenție.

Primele ore cu steriletul – ba chiar primele zile – au fost groaznice. Simțeam că nu mă pot mișca. Voiam doar să stau întinsă în pat și să plâng. O prietenă care avea și ea steriletul de ceva vreme mi-a zis: „steriletul te va face să te simți ca și cum ești bolnavă, deși nu e nimic în neregulă cu tine”. Simțeam că dacă mă mut în orice altă poziție decât cea orizontală, o să miște și steriletul și o să vatăm pereții uterului. Știam că șansele ca asta să se întâmple sunt aproape zero, însă ideea că am un corp străin în mine și nu îl pot controla mă deranja. Steriletul m-a transformat într-o pacientă, într-o purtătoare a unui dispozitiv și într-un subiect medical ale cărui trăiri și simptome nu au fost luate în serios sau au fost tratate ca simptome psihosomatice, inventate. Mulțumim patriarhatului și misoginismului pentru modul în care uterul a fost tratat de-a lungul timpului, ca generator de isterie, nebunie sau instabilitate emoțională.
Ca utilizatoare de sterilet, mi s-a sugerat să verific manual dacă firele steriletului sunt ok și nu s-au mișcat din loc.

O dată sau de două ori am verificat. Mi-am introdus degetul mijlociu în vagin cât de mult am putut. De unde să știu eu cum trebuie să se simtă firele alea? Ce înseamnă în contextul ăsta că „firele sunt ok”? Cred că sunt ok, dar nu sunt sigură.

Așadar, pare că se încurajează autonomia corporală a utilizatoarelor de sterilet. Dar de fapt, el, simbolic și practic, umple și colonizează uterul, pentru ca funcția sa reproducătoare să rămână sub control. Cu toate acestea, steriletul mi s-a mișcat la un moment dat și nu mi-aș fi dat seama dacă nu mergeam la un control ginecologic. Lipsa cunoștințelor și echipamentului medical fac experiența auto-verificării una limitată. În același timp, ea se află la granița dintre un act de plăcere intim și unul de control biopolitic al sistemului reproducător, și creează, cum descria Foucault în The Birth of the Clinic, un paradox asupra a ceea ce înseamnă plăcut și sănătos.

După o lună de purtare am fost la ginecolog pentru o ultimă consultație, după care am fost lăsată de capul meu. Mi s-a spus că dacă vreau să verific, pot să verific firele steriletului în fiecare lună, altfel e ok oricum. Mi s-a spus că steriletul poate fi lăsat în uter până la zece ani, fără probleme. Mi s-a părut dubios, însă știam că nu îl voi păstra atât de mult.

Totuși eram curioasă să văd ce efecte va avea asupra mea. Primele chestii pe care le-am observat au fost durerile menstruale și pre-menstruale accentuate și îndelungate și creșterea fluxului menstrual, care sunt simptome normale în primele luni. Apoi, pentru un dispozitiv la care „nu trebuie să te gândești în fiecare zi”, mă gândeam la el non-stop: simplul fapt că știam că ceva se afla în mine îmi dădea anxietate că nu pot să înțeleg în totalitate unde e. Dacă făceam yoga sau sex sau dacă mă dădeam cu bicicleta, mă gândeam asta e, sigur s-a mișcat. Eu și steriletul meu deveniserăm, în timp, complici la crearea și susținerea unui sistem cyborg-ian, a la Donna Haraway (Cyborgs and Symbionts: Living Together in the New World Order), sistem ce era casa unor procese biologice, emoționale și politice între noi doi, dar care rămâneau ascunse, nevăzute și neauzite. Dar, hei, măcar nu eram stresată de sarcină, prietenul meu de atunci putea să termine în mine și sexul era mai plăcut și mai relaxat.

După șase luni de utilizare încă îmi provoca căderea părului, dureri de cap, fluctuații de stare și de greutate, disconfort mare la menstruație. Așa că m-am dus la un control ginecologic, tot în Anglia, și am dat de o doctoriță binevoitoare și bine intenționată. Mi-a ascultat temerile față de o posibilă intoxicație cu cupru și plângerile despre dureri, care credeam că sunt simptome ale unei infecții pelviene. Cu toate astea, din cauză că contracepția non-hormonală este văzută ca inofensivă, temerile nu mi-au fost luate în serios. Efectele cuprului – care nu este un hormon, ci în primul rând un spermicid – sunt secundare sau lipsesc cu desăvârșire din discursul specialiștilor din medicină. Doctorița mi-a zis ca și că, deși încă mă simt rău, trebuie să mai rezist puțin și o să îmi treacă.

Multe persoane din grupurile de suport pentru utilizatoarele de sterilet au adus în discuție că acest metal nu este bine metabolizat de corpul uman,
în special de corpurile cu conținut ridicat de estrogen, iar asta provoacă reacții alergice. Însă în mediul medical el este tratat cu suspiciune și totul trece drept teorie conspiraționistă. Nu putem să nu ne gândim că acest tip de desconsiderare se înscrie în atitudinea generală prin care se minimizează sentimentele și trăirile femeilor, destituindu-le ca pe ceva neimportant, inventat și nedemn de atenție medicală.

După ultima consultație ginecologică am continuat să mă simt rău. Aveam schimbări de stare foarte frecvente, dureri menstruale insuportabile, iar părul meu, de obicei foarte bogat, se rărise notabil. În același timp, relația mea romantică a început să se deterioreze și mă gândeam serios dacă chiar mai am nevoie de sterilet. În septembrie eu și prietenul meu ne-am despărțit și m-am mutat înapoi în România. Aici am redescoperit ideile despre sterilet cu care am fost crescută, însă de data asta aveau mai mult sens. De ce să păstrez un corp străin în mine dacă nu am nevoie de el? De ce să păstrez un corp străin în mine, care îmi face rău fizic și psihic și îmi afectează întreg organismul?De multe ori m-am gândit la asta în timpul ultimei mele relații, însă pentru că steriletul putea fi înlăturat doar de un specialist și intervenise și confortul sau obișnuința, nu l-am scos.
Deși există un oarecare conflict ideologic între abordările medicinei britanice și ale celei românești față de sterilet și cum ar trebui el să fie folosit, această ciocnire nu a făcut decât să îmi confirme faptul că eu nu eram în controlul propriului meu corp. Odată implantat în uterul meu, mi-a fost redusă autonomia asupra abilităților sau intențiilor mele reproductive.

Mă simțeam oarecum vinovată. După lupta aprigă pe care feministele au dus-o și încă o duc pentru emanciparea corpului în sex și pentru a face sexul ceva plăcut și distractiv, fără a duce neapărat la sarcină, eu, o feministă de asemenea, începusem să disprețuiesc steriletul și să îl vreau afară din mine. Însă pentru mine feminismul înseamnă să am opțiuni și să o aleg mereu pe cea care mă face să mă simt bine și autentică, iar steriletul nu-și mai găsea locul. După cum am menționat la început, el provine dintr-un trecut în care corpul femeii, cu precădere sistemul reproductiv, era un spațiu care trebuia ocupat, definit și controlat pentru ginecologia majoritară – aproape în întregime masculină. Fără a ridiculiza sau trivializa meritele medicinei euro-americane, este de menționat că aceasta este profund individualizantă și ne reduce la funcțiile biologice. Ginecologia, din cauză că a fost începută și menținută mult timp de bărbați, este o știință cu conotații coloniale de ocupație și control.

Într-un final, am mers să îmi scot steriletul, însă, din păcate, nu a fost o experiență prea fericită. Ginecologa nu a dat dovadă de același spirit de sororitate de care am avut parte atunci când mi l-am pus. Sunt o persoană foarte expresivă, fapt care a fost observat și a fost luat în derizoriu, considerat nenecesar. „De ce aveți atitudinea asta?” mi-a zis ea în timp ce eu am scăpat un geamăt de durere, când a încercat să îmi extragă steriletul. „Păi bine atunci, nu scoatem steriletul acum” – și continuă către asistentă: „mă scuzați că v-am făcut să pierdeți timpul aiurea”. I-am spus că nu mi se pare ok ce face, comportamentul ei intimidează și creează o cultură a fricii și a rușinii în ginecologie. Astfel multe femei sau persoane care au nevoie de servicii ginecologice vor opta să nu meargă la doctor și vor rămâne, din păcate, neinformate și nu vor primi ajutorul de care au nevoie.

Totusi, extracția nu a fost nici pe departe la fel de dureroasă ca implantarea. În momentul în care am ieșit din cabinet m-am simțit de zece ori mai ușoară și mai liniștită: nu mai eram controlată de un dispozitiv care locuia în mine, și de toate discursurile și practicile, atât de contrastante, vizavi de el. Pe de o parte, în Marea Britanie lipsa atenției medicale la efectele secundare, în special cele mai puțin comune, și concentrarea doar pe rata succesului contraceptiv, fac steriletul să pară doar un actor pozitiv și inofensiv. Pe de altă parte, experiența mea corporală și interacțiunea cu cadrele medicale din România arată că steriletul este un dispozitiv orice dar nu pasiv.

Interacțiunile dintre sterilet și utilizatoare expun procese de colaborare, dezacord și confuzie care sunt inerente tehnologiilor contraceptive. De asemenea, interacțiunea dezvăluie cum uterele au fost considerate o sursă de probleme de-a lungul istoriei: că aparțin unei sfere misterioase, și nu unor comunități reale, umane. Consider că asta trebuie să se schimbe și să fim considerate experte asupra corpurilor noastre și autonome în alegerile pe care le facem, libere de prejudiciile unei istorii misogine și coloniale.

Alexandra Onofrei

Sunt o antropologă încăpățânată care caută binele în oameni și în non-oameni, culegătoare de ciuperci, vegană, feministă, poetă, muziciană și fotografă. Scriu ca să cresc, să mă vindec și să explorez felurile stranii în care noi ca specie alegem să trăim.

Smaranda Ursuleanu

Este o artistă multimedia care observă comportamentele cu tentă sexuală, stereotipurile și tabuurile sociale și le transpune în reprezentări vizuale subversive, de obicei feministe, multiplicate și scenografiate prin diverse tehnici. @meacunnus

Identitate • Corp
Taguri: biopolitică, contracepție, sănătate reproductivă, sănătate sexuală, sterilet