„Știu că citești poezia asta așteptând un semn”. Poezii de Anzaldúa, Lorde, Partridge și Rich

TW Textul conține descrieri explicite ale violenței

În această selecție de patru poezii intersecțional-feministe apare ca numitor comun conceptul de liminalitate, explorat în mod direct în prima poezie tradusă, „Dacă Trăiești în Liminalitate” [To Live in the Borderlands, 1987], scrisă de Gloria Anzaldúa despre condiția femeii imigrante. Volumul Borderlands – La Frontera: The New Mestiza (din care face parte acest poem) a contribuit la lărgirea orizontului de cercetare în domeniul studiilor culturale în ceea ce privește impactul frontierelor fizice și metaforice asupra vieții femeilor forțate să-și negocieze identitatea. Spațiul liminalității este definit în carte de Anzaldúa ca zona în care „două sau mai multe culturi se întâlnesc, unde oameni de rase diferite ocupă același teritoriu, unde subclasa, clasa de jos, cea de mijloc și cea de sus iau contact una cu cealaltă, unde spațiul dintre doi indivizi se micșorează prin intimitate”.

În acest spațiu liminal al diversității se pot crea noi estetici și culturi hibride care sunt esențiale în interogarea și renegocierea granițelor fizice și metaforice care încadrează structurile normative ale societății. „Imagini Remanente” [Afterimages, 1982] de Audre Lorde este despre uciderea lui Emmett Till, un băiat afroamerican linșat în 1955 în sudul Statelor Unite, acuzat că a fluierat o femeie albă, ulterior devenit un simbol al mișcării pentru drepturile civile și despre granițele metaforice cu care se confruntă femeia de culoare, dar și cea albă. Cea de-a treia poezie, „Ultimele Zile” [Last Days, 2017] de Elise Partridge, despre o femeie însărcinată, bolnavă terminal de cancer, continuă să exploreze liminalitatea concentrându-se pe granița dintre viață și moarte. Iar ultima poezie tradusă, „XIII: Dedicații” [XIII: Dedications, 1991], scrisă de Adrienne Rich, se adresează diferitelor instanțe feminine: femeia tânără, femeia de carieră, femeia mamă, femeia care nu vorbește limba colonizatorilor și combinațiile identitare ale acestora.

Dacă Trăiești în Liminalitate

de Gloria Anzaldúa

Dacă trăiești în liminalitate înseamnă că tu
nu ești nici hispana india negra espanola
nici gabacha, ești mestiza, mulata, o corcitură
prinsă în bătaia puștii dintre tabere
în timp ce cari toate cele cinci rase în spinare
fără să știi în ce parte s-o apuci, de care să fugi;
Dacă trăiești în liminalitate înseamnă că știi că india din tine, trădată timp de 500 de ani,
nu mai vorbește cu tine,
mexicanas te numesc rajetas, să-ți negi originea alb-americană
e la fel de grav ca negarea celei indigene sau negre;
Cuando vives en la frontera
oamenii trec prin tine, vântul îți răpește vocea,
ești o burra, buey, țap ispășitor,
predecesoare a unei rase noi,
jumătate și jumătate-femeie și bărbat, fără gen-un nou gen;
Să trăiești în liminalitate înseamnă să
pui chile în borș,
mănânci tortillas din grâu integral,
vorbești Tex-Mex cu accent de Brooklyn;
te oprească la migra la punctele de control la frontieră;
Dacă trăiești în liminalitate înseamnă că te lupți din greu ca să reziști
elixirului auriu care te ademenește din sticlă,
atracției țevii de pușcă,
funiei care îți strivește scobitura gâtului;
În liminalitate
tu ești câmpul de luptă
pe care inamicii sunt înrudiți;
ești o străină, acasă,
disputele de la graniță s-au rezolvat
salvele de gloanțe au spulberat armistițiul
ești rănită, pierdută în luptă,
moartă, ripostezi;
Dacă trăiești în liminalitate înseamnă
că freza cu dinți ascuțiți și albi vrea să-ți rupă în bucăți
pielea măslinie-roșiatică, să-ți zdrobească miezul, inima,
să te piseze să te piște să te rostogolească
mirosind a pâine albă, dar moartă;
Ca să supraviețuiești în liminalitate
trebuie să trăiești sin fronteras
să fii răscruce.

Gloria Anzaldúa, „To Live in the Borderlands” din volumul Borderlands/La Frontera: The New Mestiza
Versiunea online în limba engleză aici.

Imagini remanente

de Audre Lorde

I

Indiferent cum pătrunde imaginea
forța sa persistă-n interior
ochii mei
caverne stâncoase în care pești-dragon evoluează
ahtiați de viață, intransigenți și receptivi
învățând să supraviețuiască
acolo unde nu există hrană
ochii mei sunt mereu flămânzi
și evocatori
indiferent cum pătrunde imaginea
forța sa persistă.
O femeie albă se ridică îndurerată și pustiită
un băiat negru tocat într-o lecție criminală
mereu evocat în mine
ca o alunecare de pământ la limita somnului
gravat în viziunile mele
hrană pentru peștii-dragon care învață
să trăiască cu orice sunt nevoiți să mănânce
imagini sudate sub durerea mea.

II

Râul Pearl se revarsă pe străzile din Jackson
La televizor se difuzează o vară-n Mississippi.
Casele blocate îngenunchează ca păcătoșii-n ploaie
o femeie albă coboară de pe acoperișul ei pe o barcă trecătoare
degetele ei zăbovesc o clipă pe horn
acum, acoperită de ape,
fără lacrimi și trecută de tinerețe, ține
în brațe o păturică de bebeluș zdrențuită.
Într-o imagine remanentă pâlpâitoare a ploii de coșmar
un microfon
îi străpunge cuvintele confuze și monotone
„abia ne-am întors ieri de la bancă

am împrumutat bani să plătim impozitul pe venit
acum totul e pierdut. Nu aș fi crezut
că poate fi așa de greu.”

Disperarea îi înăbușă vocea ca nămolul din râul Pearl
care se revarsă peste mal
ochii ei palizi scrutează camera de filmat cerând ajutor sau explicații
nu primește răspuns
fără lacrimi, căutarea ei se mută dincolo de strada inundată,

„greu, dar nici chiar așa.”

Doi copii oxigenați se năpustesc asupra ei
atârnând de haina ei ca niște oglinzi
până când un bărbat cu mâini ca jambonul o trage deoparte
mârâind „Nu mai are nimic de zis!”
și minciuna aia îi atârnă în gură
ca o halcă de carne putredă.

III
Am moștenit Jackson, Mississippi.
La majorat, mi l-a dat pe Emmett Till
la cei 15 ani ai lui umflați ca vânătăile
pe obraji grăsuți de băiat
și-a petrecut singura lui vară în Mississippi
fluierând 21 de salve de tun în onoarea Sudului
în timp ce o fată albă a trecut pe lângă el pe stradă
și a fost botezat fiul meu pe vecie
în apele întunecate ale râului Pearl.

Corpul său mutilat este imaginea remanentă a majoratului meu
când am străbătut o vară nordică
străduindu-mă să ignor
fotografiile de la fiecare colț de stradă
ziarele afișele de protest revistele
Police Story, Confidential, True
insistența lacomă asupra detaliilor
simulând înțelegerea sau deținerea de informații
lungimea tăieturii de pe spatele băiatului mort
bocetul mamei sale îndurerate
buzele despicate, câte arsuri avea
ochii săi scoși
și cusuți, afișați pe primele pagini stridente
mai scandaloase decât viața
pretutindeni
avertismentul mascat, satisfacția secretă
legată de corpul mutilat al unui copil negru
pipăit de ochii de la colțul străzii
contuzie peste contuzie învinețită
și în orice direcție m-aș fi uitat în acea vară
am învățat să mă acomodez cu sângele copiilor
cu violența savurată
cu imaginile trupului negru zdrobit,
folosit, mototolit și înlăturat
care zăcea printre deșeurile de pe trotuar
ca fața unei femei violate.

Un băiat negru din Chicago
a fluierat pe străzile din Jackson, Mississippi
testând ce-a fost învățat că fac bărbații
cei care l-au învățat
i-au scos ochii sexul limba
și l-au aruncat în râul Pearl îngreunat cu pietre
în numele feminității albe
și-au dus onoarea excitată
înapoi în Jackson
și au sărbătorit într-un bordel
atestarea
dublului ritual al bărbăției albe.

IV
„Dacă pământul și aerul și apa nu îi judecă, cine suntem
noi să refuzăm o coajă de pâine?”

Emmett Till plutește pe coama râului Pearl, fluierând
timp de 24 de ani fantoma lui a zăcut ca umbra unei femei violate
și o fată albă a înaintat în vârstă cu prețul demnității
(cât a plătit ca să nu-i afle niciodată prețul?)
acum râul Pearl își proclamă judecata tulbure
iar eu pot să-mi rețin compasiunea și pâinea.

„Greu, dar nici chiar așa.”
Chipul îi e aplatizat de resemnare și disperare
de dureri antice și familiare
o femeie care-și studiază viitorul șifonat
ca fata albă spurcată de fluieratul lui Emmett
fără să-i fie permis vreodată să se exprime
fără putere, fără sfârșit
fără voce
e în derivă între ruinele onoarei sale
și un bărbat cu față de călău
o trage deoparte.

În ochii mei
pâlpâie imaginile remanente ale unei ploi de coșmar
o femeie își frânge mâinile
sub greutatea chinurilor evocate
eu mă târăsc printre fantomele verii
trădată de vederea
mea și a ei
devenim pești-dragon pentru a supraviețui
ororilor pe care le trăim
cu plămânii striviți
adaptați la respirarea de sânge.

O femeie-și evaluează daunele vieții sale
ochii mei sunt caverne, bucăți mari de piatră gravată
legate de fantoma unui băiat negru
care fluieră
speriați și cu lacrimi în ochi
copiii ei oxigenați se grupează
precum mici oglinzi ale disperării
tatăl lor pune mâna pe ei
și, fără să scoată un sunet,
o femeie începe să plângă.

Audre Lorde, „Afterimages” din volumul Chosen Poems: Old and New
Versiunea online în limba engleză aici.

Ultimele Zile

de Elise Partridge
în memoria lui Gabriele Helms, 1967-2004

Refuzai să te întinzi, prietena mea.
Suportul tău de perfuzie rătăcitor
glisa alături de tine, loial
și zgomotos, peste circuitele frenetice;
pernele curate nu te tentau;
de jur, împrejur, împrejur,

pești guppy străbăteau acvariul din hol,
reflectând așchiile răsăritului de soare,
alcătuiți din intestine și guri care insistau, insistau;
neoanele zbârnâiau ca niște albine
deasupra umerilor tăi palizi;
ți-ai împăturit halatul mov,

ți-ai tras pe tine pantalonii de trening roșu-aprins
care se asortau cu becurile pe care le-ai văzut
arzând în săptămâna Crăciunului
prin piețele centrale din apropiere;
pe durata orelor albăstrii ale dimineții
mopul omului de serviciu de noapte

s-a clătinat somnoros pe linoleum,
infirmiera a stat cu un picior sub fund,
monitoarele abia dac-au clipit—
iar tu, cercetașă într-o vale îngustă,
ai încercuit teritoriul desemnat
în timp ce cancerul se năpustea să-ți frângă

oasele care-ți susțineau pașii,
în timp ce-ți purtai fata cât palma
(Buddha de cinci luni sub formă de fus,
a cărei căi neuronale de coral
străbăteau prin vocea ta);
de jur, împrejur, împrejur,

te-ai luptat să rămâi în viață
ca să poți să o naști.
În acea ultimă zi de marți, doctorii
au spus că atunci era momentul
și te-au dus pe targă, stăteai ridicată.
Kilogramul ei roșiatic și tremurător—

nu ai mai apucat să-l ții în palme.
Măcar ai auzit-o plângând?
Doar două zile mai târziu,
ochii tăi gri s-au împăienjenit, blocați
ca cei ai unui pește pe gheața care se topește.
Ce te-ar fi putut smulge din asta?

Acum fiica ta a învățat să meargă;
noi ne străduim să ținem pasul cu ea.
De jur, împrejur, împrejur,
cu poticneli rapide, experimentale…
Într-o zi îi vom povesti
cum refuzai să te întinzi.

Elise Partridge, „Last Days” din volumul The If Borderlands. Collected Poems
Versiunea online în limba engleză aici, audio aici.

XIII: Dedicații
de Adrienne Rich

Știu că citești poezia asta
târziu, înainte să pleci de la birou
sub singurul spot intens de lumină galbenă lângă fereastra care se întunecă
în moleșeala unei clădiri estompate în liniște
cu mult timp după ora de vârf. Știu că citești poezia asta
stând în picioare într-o librărie departe de ocean
într-o zi mohorâtă de început de primăvară, fulgii sleiți sunt purtați
peste spațiile vaste ale câmpiei, în jurul tău.
Știu că citești poezia asta
într-o cameră unde s-au întâmplat mai multe decât poți îndura
unde așternuturile zac încolăcite și rigide pe pat
iar valiza deschisă îți amintește de evadare
dar încă nu poți pleca. Știu că citești poezia asta
în timp ce metroul pierde din viteză și înainte să alergi
pe scări
spre un alt gen de iubire
pe care viața nu ți-a îngăduit-o vreodată.
Știu că citești poezia asta la lumina
ecranului de televizor unde imagini fără sunet se zbat și curg
în timp ce tu aștepți reportajul despre Intifada.
Știu că citești poezia asta într-o sală de așteptare
în care privirile se întâlnesc sau nu primesc răspuns, în care te identifici cu străinii.
Știu că citești poezia asta la lumină fluorescentă
în plictiseala și oboseala celor tineri care nu sunt luați în calcul,
care nu se iau în calcul, la o vârstă mult prea fragedă. Știu că
citești poezia asta în timp ce văzul îți slăbește, grosimea
lentilelor mărind literele până ce-și pierd sensul și totuși citești mai departe
deoarece până și alfabetul are valoare.
Știu că citești poezia asta în timp ce te-nvârți pe lângă aragaz
încălzind lapte, cu un copil care plânge pe umărul tău, cu o carte în mână
pentru că viața e scurtă și până și tu râvnești la ea.
Știu că citești poezia asta într-o limbă care nu-ți aparține
ghicind anumite cuvinte în timp ce altele te îndeamnă să citești
și vreau să știu care sunt acele cuvinte.
Știu că citești poezia asta așteptând un semn, neștiind ce să alegi
între înverșunare și speranță
întorcându-te din nou la treaba de care nu te poți dezice.
Știu că citești poezia asta pentru că nu a mai rămas
nimic de citit
acolo unde ai aterizat, dezgolită cum ești.

Adrienne Rich, „XIII: Dedications” din volumul An Atlas of the Difficult World: Poems 1988-1991
Versiunea online în limba engleză aici, audio aici.