Toată literatura este politică (oricât s-ar agita unii să ne facă să credem că n-ar fi)

de Laura Sandu
Artă digitală de Marta Mattioli

Acest text face parte din seria de articole jurnalistice „AS REALITY UNFOLDS – O perspectivă feministă digitală asupra contemporaneității”, un proiect care promovează răspunsuri feministe asupra evenimentelor de actualitate și acoperă mai multe macro-arii de analiză: Socio-politică locală și din regiune, Socio-politică internațională, Literar-artistică și Pop-cultura Internetului.

***

La sfârșitul verii lui 2023, o ceartă a izbucnit pe rețelele de socializare, în micul mediu literar mainstream de limbă română. Totul a pornit de la un articol apărut în Libertatea și semnat de Valeriu Nicolae, scriitor și activist rom, care critica felul cum e construită reprezentarea romilor într-un roman contemporan, câștigător al unor premii prestigioase. Autorul articolului spunea, printre altele, că această reprezentare rasistă a romilor din roman nu a părut să joace niciun fel de rol în recunoașterea critică a cărții, chiar dacă este atât de pronunțată încât lui i-a făcut rău fizic.

Foarte mulți profesioniști ai literaturii române au sărit atunci ca arși și au intervenit într-un glas nu doar ca să-l denigreze pe autorul articolului în moduri pe care nu vreau să le reiau aici, ci cu un scop care depășește cu mult discuția despre romanul respectiv. Profesioniștii literaturii române au intervenit într-un glas ca să ne convingă că literatura aparține aproape exclusiv acestui câmp profesional în care ei dețin autoritatea. Și că tot ce se întâmplă în cărți este perfect separat de ce se întâmplă în rest, în lume.

Chiar dacă reflectă lumea și relațiile care o structurează, au spus ei, literatura nu trebuie înțeleasă ca un actant între alți actanți cu putere în societate. Să nu confundăm, ca niște amatori neștiutori, literatura cu realitatea, au zis. O citire care semnalează rasismul, misoginia, clasismul reprezentărilor este complet greșită, nelalocul ei, transgresivă, periculoasă, amenințătoare la adresa libertății de expresie artistică.

Literatura nu este sociologie, au mai declarat profesioniștii; literatura este în primul rând Literatură (artă, frumos). Amestecul politicului în producerea și interpretarea de literatură înseamnă comunism, deghizat în „corectitudine politică”. Iar pericolul comunismului ne paște mereu, dacă nu suntem atenți (așa ne tot avertizează insistent intelectualii români, de trei decenii încoace).

De aceea, verdictele despre literatură – premiile, confirmările, aprecierile, respingerea – doar noi, profesioniștii, suntem îndreptățiți să le acordăm, pentru că numai noi știm cum să apărăm literatura de comunism (sau de corectitudinea politică, care tot acolo duce). Nimeni, nici măcar cineva care a scris cărți, dar care nu este în primul rând un profesionist al literaturii române, nu are dreptul să spună ceva despre acest subiect dacă nu este de acord cu noi. Altă opinie indică ignoranța și nu merită decât disprețul nostru, pe care nu ne vom da în lături să-l exprimăm (și au fost cascade de jigniri și atacuri la persoanele celor care au îndrăznit să aibă altă opinie, toate demne 100% de niște intelectuali publici ca ai noștri).

Nu voi ilustra aici cu citate disputa propriu-zisă (dar vă recomand să citiți, dacă vreți, aceste intervenții excelente – de la Adrian Furtună, Ileana Năchescu și Alina Soare și să urmăriți acest interviu cu Delia Grigore, scriitoare, profesoară și activistă, pentru clarificare). Nu voi relua nici argumentele care compun zidul pe care l-au ridicat scriitoarele, scriitorii, profii, criticii literari în jurul idei de Literatură pură.

Pornind de la această dispută, mă voi referi în schimb la puterea literaturii în societate, despre care domnii și doamnele de la centru nu vor să vorbim; voi afirma îndreptățirea noastră de a simți exact ce simțim, când citim o carte; voi descrie spațiile deschise în ultimii ani pentru producția de literatură revoluționară și receptare revoluționară a literaturii și voi nota câteva dintre lucrurile pe care le putem face noi, cititoarx și scriitoarx de literatură queer-feministă, antirasistă, anticapitalistă pentru a elibera tot mai mult acest potențial politic și a-l folosi în scopuri revoluționare.

 

Sigur că literatura are putere

Dacă limba și literatura română nu s-ar preda în școală și n-ar fi atât de importantă pentru parcursul educațional al tuturor, dacă n-ar fi materie obligatorie la examenul de bacalaureat, probabil că nu ar avea atâta putere.

Dar este și are.

Motivul pentru care „româna” joacă acest rol major în parcursul nostru educațional nu este că ne ajută să comunicăm mai bine și să nu facem dezacorduri, pentru că atunci importanța asta teribilă ar avea-o vreo materie numită „Comunicarea prin cuvinte” sau cumva asemănător.

Motivul real este în primul rând că, rămânând obligatorie la examene, această „materie”, româna, limbă+literatură, își îndeplinește scopul politic naționalist. Lumea învață, vrând-nevrând, ce e în programă. Și chiar dacă nu învață, tot iese din școală cu ceva structuri de interpretare/receptare intrate în reflex.

Suntem învățați în școală despre etnogeneza limbii române și, odată cu asta, despre legitimitatea existenței statului român național exact pe teritoriul pe care se află și poate, dacă tragem de margini cum vor ultranaționaliștii, chiar dincolo de acest teritoriu. Suntem învățați prin recursul la literatura română că avem o „simțire” comună, definită prin repere foarte bine precizate (o anume sensibilitate la natură, emoții în fața valorilor tradiționale ale familiei, aprecierea emoționată obligatorie a poeziei canonice etc.). Scopul este să ne însușim afecte naționaliste, de când suntem foarte mici, prin supraaprecierea esteticului din structurile lingvistice, a operelor canonice și a talentelor care le-au „dat”.

Această dimensiune naționalistă a literaturii în școli e probabil cea mai importantă și mai activă dimensiune a puterii sale politice.

Dar studiul complet necritic din punct de vedere politic al operelor canonice susține activ și alte viziuni conservatoare predominante din societatea noastră, care împreună cu naționalismul definesc teritoriile politice ale dreptei și extremei dreapta. 

Așa cum subliniază de mai multe ori autoarele din antologia Analize literare feministe. Culegere de comentarii pentru BAC, publicată în proiectul Literatură și feminism, și apărută la editura frACTalia în 2022, în multe opere canonice sunt reproduse pozitiv și necritic clasismul, rasismul, sexismul, misoginia iar în școli nu se abordează deloc acest lucru.

Liceenx conștientx politic își dau seama cum sunt reproduse relațiile de putere și ierarhiile în materia obligatorie de la română, dar înțeleg și că școala nu e cel mai potrivit loc pentru a pune astfel de probleme – dacă nu vrei să ai probleme. Cele mai multe profe și profi nu sunt de acord cu acest tip de interpretare. Și asta pentru că reperele lor în cunoaștere și predare sunt instituții și autorități literare care condamnă vehement ideea că literatura este mereu politică și că poate fi interpretată, și chiar e necesar să fie interpretată și din punct de vedere politic.

Un întreg eșafodaj care cuprinde critici literari și cărțile lor, uniuni de scriitori, reviste, conferințe, festivaluri, susține activ și protejează credința că Literatura trebuie judecată strict tehnic și estetic, și niciodată prin felul cum reproduce sau contestă relațiile și ierarhiile din societate. Ni se repetă mereu că Literatura se sustrage, în majoritatea ipostazelor sale, politicului și că doar o anumită parte a sa este „cu miză ideologică”. În sine, această insistență a eșafodajului hegemonic literar are „o miză ideologică” – de a menține pe loc structurile (conservatoare și neoliberale) ale cunoașterii și educației.

Astfel, la școală, cu unele întrebări și interpretării avem voie, și cu altele nu. Avem voie să ne întrebăm în ce curent se înscrie opera și prin ce mijloace artistice obține autorul un anume efect; și avem voie să caracterizăm personajele, dar numai în direcția și prin cadrele sugerate de autor. Putem spune că Vitoria Lipan este o femeie dârză și curajoasă, ba chiar s-o numim (complet aiurea) „feministă”; dar nu putem spune că e o ortodoxă conservatoare, gata să meargă până în pânzele albe pentru menținerea unor structuri retrograde, și nici că Sadoveanu bagatelizează violența în familie.

Putem folosi, cu măsură, un limbaj denigrator la adresa Emiliei din Patul lui Procust, pentru că un astfel de limbaj folosește și autorul, dar nu putem să-l caracterizăm pe personajul Fred Vasilescu ca pe un bărbat dominat de viziuni clasiste și misogine. La fel, putem lăuda autorii canonici, dar nu putem aminti episoade semnificative politic din biografiile lor, precum simpatiile legionare, misoginia sau antisemitismul declarate. 

La o întâlnire recentă cu profesori și elevx de liceu din județul Vaslui, la care promovam volumul cu Analize literare feministe, am primit exact această întrebare din partea profesorilor: „De ce e nevoie să discutăm despre antisemitismul lui George Călinescu? Ce legătură are?” Am încercat să le arătăm atunci, fără succes, că gândirea politică ultraconservatoare a autorului, bazată pe naturalizarea ierarhiilor și pe esențializarea ostracizantă a unor grupuri de oameni, se reflectă, chiar dacă poate în alte moduri, în opera sa. Profesorii nu au fost receptivi și unii dintre ei au numit abordarea noastră „penibilă”. 

Aceasta este dubla măsură a învățământului pe teme literare: chiar dacă în sine materia „limba și literatura română” este profund politică, menținând activ structurile puterii, majoritatea profilor nu ne dau voie să umblăm cu interpretări politice neaprobate de eșafodajul conservator al Literaturii. Și evident că școala nu poate fi locul în care tinerx conștientx politic să pună problema literaturii rasiste, misogine, homofobe, dacă profii se raportează mereu pozitiv la acesta.

Întotdeauna prezent, chiar și atunci când credeai că a fost scos din uz sau dărâmat, acest eșafodaj devine vizibil când apar pericole. S-a activat cu un zgomot teribil, de uriaș și vechi mecanism, și cu ocazia articolului semnat de Valeriu Nicolae. Sublinierea caracterului politic al literaturii în general, fie el negativ (ca în cazul romanului de la care a pornit disputa) sau pozitiv (ca în cazul literaturii asumat politice, revoluționare), acționează mereu ca un declanșator al conservatorismului instituțiilor literaturii mainstream. Ele și oamenii care le compun știu bine că literatura are foarte multă putere: și știu în primul rând, că are puterea de a-i menține acolo unde sunt, atâta timp cât modul în care se atribuie valoarea este controlat de ei.

Aceste personaje și instituțiile pe care le compun trebuie să ne convingă că viziunile lor violente și conservatoare despre o literatură complet autonomă estetic reprezintă adevărul. Trebuie să ne convingă că valoarea se află acolo unde spun ei și că poate fi produsă și identificată doar așa cum spun ei. Și trebuie, în același timp, să susțină sistemul de piață, etica antreprenorială dominantă, viziunea lor globală împletind astfel, armonios, naționalismul cu neoliberalismul.

Dar dacă ne lăsăm convinse de ele, aceste personaje își vor menține puterea, în timp ce lucrează nu doar pentru interesul propriu, ci și pentru interesele politice ale unui sistem care continuă să ne exploateze și să ne subalternizeze, inclusiv prin puterea literaturii de a reproduce și menține acest sistem.

 

Ce avem voie să simțim când citim literatură?

Raportarea emoțional-excentrică, afectiv-politică la cărți, semnalată deseori de cititorx conștientx politic, este considerată inferioară de autoritățile literare. O citire „profesionistă” presupune detașare, distanță și o chestionare permanentă a reacțiilor neverificate de autorități. Acestea ne spun: toate criticile ciudate pornite din sentimentele negative pe care ți le trezește o carte care a fost multiplu premiată de noi ar trebui să-ți trezească automat și suspiciunea față de propriul tău discernământ.

Ești sigură că ești suficient de cultă, tu, cititoare critică a romanului genial pe care noi l-am premiat? Ești sigură că nu lipsa ta de cunoaștere te induce în eroare?

Ești sigură că ce simți tu nu e dovada rușinoasă că n-ai dreptul să-ți dai cu părerea?

Răspunsul e: da, evident, sunt sigură că nu la mine e problema.

Pentru că, vedeți, dacă ne încumetăm și contestăm curajos tentativa asta de disciplinare prin rușinare, ne dăm seama rapid că nimic nu ne obligă de fapt să citim conform unor reguli și tehnologii care au fost stabilite de niște tipi de la putere.

În fond, de ce să-i lăsăm pe acești oameni, cu revistele lor răsuflate, cu premiile pe care le folosesc ca pe niște instrumente de control și de supunere, cu îndreptățirea lor, cu violența lor verbală, să ne spună care sunt sentimentele acceptabile, bine igienizate, și care sunt cele over the top, isterice, deplasate, extremiste etc. pe care e voie să le avem când citim romane sau altceva? Nu mai suntem la școală: cum ne pot ei descalifica, pe bune? Singurul atu pe care îl au e privirea disciplinatoare, activă în special în arena rețelelor sociale, unde indivizii își permit să comenteze violent, în public și în privat, la orice luare de poziție care îi amenință.

Dacă de exemplu ți se face rău când citești descrierea unui viol, din care simți precis că autorul textului a extras plăcere; dacă ți se face rău când autorul redă fără oprire, excesiv și abundent, limbaj rasist de pe urma căruia simți precis că juisează; dacă te derutează faptul că majoritatea autorilor contemporani descriu copilăria la bloc, în socialismul real, ca pe ceva mizer și violent și dezumanizant, când realitatea ta trăită, sau a familiei tale, a fost cu totul alta; ei bine, ei vor fi acolo să-ți spună că ești complet deplasată și penibilă, că nu ai înțeles nimic despre literatură și trebuie să te (re)educi repede-repede, pentru că altfel ești ridicolă și toți scriitorii, criticii și profesorii universitari vor râde de tine, în cor.

S-au prins că râsul, umilirea publică, violența, sunt arme eficiente. Dacă vor să-și păstreze pozițiile de putere, trebuie să convingă publicul, prin orice mijloace, că discursul lor reprezintă adevărul, singurul adevăr, singura lume a interpretării/receptării/producerii de literatură serioasă, reală și posibilă. 

Ei își proclamă de fapt credința într-o literatură ruptă de politic, în timp ce-și proclamă și credința în naționalism și biserică (dacă privim cu atenție, observăm că majoritatea profesioniștilor literari consideră ortodoxia manifestare culturală valoroasă a națiunii noastre, de păstrat, nu de contestat); credința într-un „firesc” al ierarhiilor de gen și al centralității bărbaților; credința în separarea absolută, ierarhică și valorizată pozitiv între culți și inculți, care este de fapt clasism (e de urmărit cu cât dispreț și cu câtă violență vorbesc și scriu oamenii de litere despre clasa muncitoare, care în viziunea multora dintre ei e echivalentă cu „dezumanizarea”); credința în merit, talent, destin și alte prostii. Toate aceste credințe sunt menite să mențină lumea așa cum este, și odată cu ea, sistemele de subalternizare și deposedare care afectează majoritatea oamenilor. Iar literatura pe care ei o scriu nu este câtuși de puțin ruptă de aceste sisteme, nu este câtuși de puțin apolitică, ci reproduce fix  credințele lor.

Dar mai e ceva. În același timp, acești oameni – scriitori, scriitoare, critici, jurnaliste etc. – au citit articole din presa culturală vestică și cunosc bine dimensiunea liberal-umanistă a profesioniștilor literari de acolo. Atunci când acțiunile lor sunt îndreptate către acel spațiu, îi vom vedea pe toți străduindu-se să pară cel puțin preocupați de soarta „femeilor”, de „literatura queer”, de „minorități”, de „săraci” etc. Devin cu toții niște „activiști literari”, scriitorii noștri, când trebuie să demonstreze că sunt în pas cu trendurile globale, că sunt buni liberali, și niște oameni buni, în general. Un mod de a lupta împotriva eșafodajului naționalist-neoliberal al literaturii române e de a identifica ipocrizia celor care joacă la două capete și de a nu presupune că, dacă în unele contexte aceste persoane spun și fac lucruri care par ok din punct de vedere politic, ele chiar sunt angajate în mod autentic în vreo luptă pentru alte cauze decât cea a construirii propriei statui.

O literatură revoluționară. Și o interpretare revoluționară a literaturii

Există din fericire și alte spații literare de limbă română, în afară de cele mainstream. Există spații unde e evident pentru toată lumea că literatura întreagă este politică, și când lucrează în folosul puterii, și când acționează pentru contestarea ei. Și că o literatură valoroasă, adică bună, nu este cea care reproduce la infinit, oricât de credibil și de reușit, același mecanism opresiv al societății capitalist-patriarhal-rasiste în care trăim. Ci una care își activează, eficient și credibil, în sensuri revoluționare, potențialul politic.

Această activare presupune atât dimensiunea producției de literatură revoluționară, cât și dimensiunea receptării literaturii, în general, și analizei critice în care aceasta operează din punct de vedere politic, în social.

De mai mulți ani deja, mediile politice radicale de la noi, așa slăbite cum au fost de pandemie, s-au organizat ca să stimuleze producția de literatură revoluționară și o receptare revoluționară a literaturii contemporane și clasice.

Fanzina Dysnomia, revista Cutra, platforma Literatură și feminism, editura frACTalia, Cenaclul X, definesc de câțiva ani încoace tot mai clar un teritoriu al scrierii, publicării și discuției despre literatură în moduri revoluționare, accentuând, în funcție de specificul fiecărui spațiu în parte, aspecte din aceeași sferă a politicilor revoluționare. Un teritoriu asumat opus spațiilor centrale care încearcă uniformizarea sentimentelor și gândurilor noastre,  și îmblânzirea sau direct anihilarea oricăror direcții emancipatoare.

Sute de poeme, proze, eseuri asumat feministe au apărut pe platformele Cutra, Literatură și feminism (în volumele colective și la rubrica Convorbiri feministe), în volumele publicate de editura frACTalia și în antologiile Cenaclului x (care se pot descărca de aici și de aici). Iar acest lucru e important de menționat, pentru că în spațiile mainstream, până acum câțiva ani, nu se făcea în mod asumat asocierea dintre literatură și feminism. Se vorbea despre „literatura scrisă de femei”, dar nu și despre ce fel de literatură scriu femeile – revoluționară, liberală, conservatoare? În siajul activității intense literare din spațiile politice feministe de stânga, mainstreamul a încercat și încearcă în continuare o acaparare a termenului de „literatură feministă”, spălându-l mereu de ce e mai periculos pentru el: tendința către socialism, adică spre formare de sensibilități și subiectivități colective anticapitaliste care ar putea alimenta solidarități și revoltă organizată.

Este însă incontestabil că producția literară din această zonă radicală fermentează în mod asumat colectiv, cu toate contradicțiile ei interne și cu toate că face parte dintr-o direcție aflată încă în plină formare. Această producție literară este rezultatul sutelor de texte publicate, al discuțiilor neîntrerupte, al zecilor de ateliere de scriere queer feministă politică, al eforturilor noastre zilnice de a aduce la lumină lucruri despre care mainstreamul literar susținea până de curând că nu au nicio valoare și că sunt rușinoase.

Văzând probabil un potențial de monetizare a acestei producții intense de literatură asumat politică, mai mulți dintre cei de la „centru” au început acum să semnaleze, ba chiar să premieze și să laude o carte sau alta apărută în această zonă, dând impresia unei deschideri către schimbare.

De fapt, ipocrizia lor a devenit evidentă în reacția lor la articolul lui Valeriu Nicolae, când cei mai mulți dintre ei au simțit nevoia să-și reafirme pozițiile conservatoare. Nu e vorba de nicio schimbare reală în miezul Literaturii oficiale, e vorba doar de o încercare a acestui câmp de putere de a acapara și a anihila de pe acum, de când mișcarea e încă tânără, tendințele revoluționare ale literaturii care capătă iată, atâtea forme în ultimii ani.

 

Ce s-ar întâmpla?

În spațiile de producție a literaturii revoluționare începem să deslușim acele lucruri despre care nu ni se vorbește vreodată în învățământul formal sau în mediile cultural-intelectuale mainstream.

Cum funcționează capitalismul? Ce înseamnă exploatarea? Care este legătura dintre capitalism și sistemul de gen sexist, transfob, homofob, în care trăim? Care e legătura dintre capitalism și greutatea vieților noastre de zi cu zi? Și inegalitățile crunte din societate? Ce înseamnă capitalism rasist sau rasializant? Care sunt mecanismele de subalternizare, cum se formează subiectivitățile subalternizate, care sunt strategiile de rezistență colectivă și luptă și ce rol poate juca limbajul aici? Care este istoria mișcărilor de rezistență și luptă, locală și globală? Ce este socialismul, ce a fost socialismul real, cum putem vorbi și scrie despre acest subiect în moduri emancipatoare? Care este legătura dintre relațiile de producție bazate pe proprietatea privată și modurile de expresie artistică pe care clasele dominante vor să le țină departe de orice potențial politic-revoluționar actualizat?

Nu am învățat nicăieri în mod sistematic și revoluționar despre toate aceste lucruri pentru că asemenea tuturor structurilor statului naționalist-neoliberal, și educația este subsumată intereselor capitalului. Facem la școală educație financiară, curs de anticomunism (care blochează posibilitățile de a merge la rădăcinile revoluționare ale socialismului și ale feminismului socialist din trecut), curs de literatură în care interpretarea trebuie să reproducă mereu mecanismele supunerii.

Astfel învățăm că au existat câțiva scriitori bărbați geniali care au tratat în Operele lor tema naturii, a morții, a (propriei) genialități etc. Învățăm în ce curente să încadrăm Operele, care sunt mijloacele tehnice folosite și, nu în ultimul rând, ce trebuie să simțim când citim, despre ce putem vorbi și despre ce nu e frumos să vorbim.

Învățăm că sentimentele noastre sunt extracuriculare. Surplus, moloz de care trebuie să învățăm să ne scuturăm dacă avem pretenția să devenim oameni cât de cât cultivați, care vor continua, la maturitate, să cumpere și să citească romanele contemporane publicate la Humanitas, Polirom etc. și promovate de influenseri, bloggeri și critici literari. Când vom ajunge să le cumpărăm și să le citim pe acelea, trebuie să știm deja foarte bine ce avem voie să simțim și ce nu, ce avem voie să valorizăm și ce e moloz în noi.

Moloz sunt și sentimentele acelor copii și tineri cărora le e prea frig și prea foame ca să vorbească despre alegoria nuntă-moarte, despre tehnici și curente literare. Moloz extracuricular.

Sau nu?

Ce s-ar întâmpla oare dacă pornind de la toate sentimentele acestea din afara programei și din afara ariei de „powerful people pleasing” (adică din afara acelui etos care cere să ne facem plăcute nu de oameni, în general, ci de oamenii cu putere și autoritate), s-ar construi discuții despre lumea în care trăim? (Discuții cu implicații profunde, și nu doar despre pericolul AI și al tehnologiei care amenință piața de carte.) Dacă în loc să exagerăm atâta în școală cu importanța curentelor și tehnicilor (care ascund de fapt nevoia de a păstra structura naționalist-neoliberală a societății), am insista pe sentimente comune, dar marginale și neoficiale? Dacă le-am discuta pe acestea în locul celor naționaliste, dacă am discuta reprezentările și conținuturile afective pe care ni le transmit efectiv cărțile pe care le citim, în funcție de cum au fost ele construite, dar și de locul, corpul, familia, zona din oraș din care le citim noi? Cum ne vorbesc și despre ce vorbesc de fapt cărțile?

Ce s-ar întâmpla dacă am contesta curajos și deschis întregul eșafodaj literar hegemonic format din rolul și locul literaturii române în școală, din instituțiile literaturii autohtone – reviste, uniuni de scriitori, asociații de scriitori, edituri-afaceri, personalități intelectuale diverse – și dacă n-am mai lua de bun ce ne spun?

Dacă am deconstrui urgent ideea „meritului”? Dacă ne-am da seama că deseori, cine a ajuns în poziții de autoritate și putere – acel critic literar, acel scriitor premiat, acel profesor universitar, acel jurnalist cultural – nu a ajuns acolo pe „merit” – pentru că e o persoană nemaipomenit de inteligentă, cultă și peste măsură de muncitoare. Ci pentru că a fost „cuminte” și a redat obedient conținutul celor învățate; pentru că nu a chestionat fățiș autoritatea discursurilor formatoare oficiale; pentru că a format relații de subordonare cu cei puternici; și a folosit eventual doar atâta „necumințenie” câtă e nevoie ca să nu fii chiar boring.

Ce s-ar întâmpla dacă în loc să citim ce ne recomandă criticii literari centrali, am citi altceva, ceva care vorbește direct sufletului, minții și experienței noastre? Dacă nu ne-ar mai fi frică de proful x sau de scriitorul y de pe facebook, cei pregătiți mereu să ne atace violent verbal pentru părerile noastre despre literatura politică?

Ce s-ar întâmpla dacă pur și simplu i-am ignora?

Și dacă în loc să credem că toți acești oameni au dreptate în felul în care condamnă activarea dimensiunii politice a literaturii, am continua să ne educăm constant, colectiv – să mergem la cercuri de lectură, să organizăm cercuri de lectură, să compilăm liste și chiar note de lectură, pe care să le împărtășim cât mai mult. Dacă am scrie și am vorbi nu în speranța că într-o zi ne vor primi în bisericile lor, ci în speranța că într-o zi vom transforma bisericile „lor” în locuințe publice, capabile să ne adăpostească pe toatx.

Ce s-ar întâmpla dacă într-adevăr ne-am recupera la un moment dat, pe deplin, dreptul de a vorbi despre ce simțim, și dacă am scrie ce simțim și ne-am folosi cuvintele fără frică în lupta pentru o lume mai bună pentru toatx?