Admina în conversație cu Lili Putana
Fotografie de Cristian Nanculescu, concept și editare de Aron Madon
Prezent, acum, aici, astăzi, în momentul de față, actual, curent, vizibil, expus, unitate distinctă dintre trecut și viitor, conștient.
Pentru mine e greu să fiu aici, acum.
Și dacă distincția dintre trecut, prezent și viitor nu este decât o iluzie care persistă, atunci unde mă plasez eu?
Ce mă face să fiu în prezent, cine decide dacă sunt sau nu aici, cine îmi face prezența și de ce?
Corpul pentru mine, cea mai palpabilă posibilitate de a fi vizibil, intermediarul dintre mine și „ceilalți”, interfață cu care pot să răspund sau nu la un deghizaj cu rol acceptabil social, în cazul de față binar, tu ce ești femeie sau bărbat?
Nu știu!
Am răspuns la această dictatură estetică foarte rar cu da sau nu.
În acest antrenament permanent de a-mi face corpul unul social am și excelat, l-am civilizat, dragii mei. L-am conceptualizat pe acest actor uman și l-am creat „funcțional” în spațiul social. Cu toate astea el nu este prezent, contribuția lui nu este clasică sau tradițională, nu împlinește așteptările „curente”. Pentru acest prezent sunt un bun absent al reprezentării narative a valorilor și obsesiilor culturale, al angajamentelor ei, ierarhiei, genului, esteticii, moralei, consumului și comodificării.
Un mod de a vedea este în același timp și un mod de a nu vedea.
Numele meu este solidar cu corpul meu. Numele meu este un indice, adică un semn care nu poate fi interpretat decât dacă este contiguu față de referentul meu, care este „propriul” meu eu.
Numele meu este Lili Putana.
Numele meu este Admina.
Numele meu este Aron Madon.
În spațiul performativ este permis să ne „jucăm”, să dirijăm percepția. Să avem distanță conceptuală față de acțiunea pe care o facem, să avem o intenție. Să deconstruim și să reconstruim ceva pentru a demonstra sau interoga altceva, să privim în context, să punem în context. Să încercăm în practică o idee, să experimentăm noțiuni teoretice în plan corporal, să fim conștiente de politica esteticii acțiunilor noastre. Să ne jucăm cu genul și numele. Și toate astea să fie permise doar pentru că „aici e permis să ne jucăm”.
Prezent! Ca persoană non-binară mă identific cu ideea că genul este performativ și că este un construct social binar, care limitează și marginalizează alte posibile identități și practici nereprezentate de normă. Genul s-a intersectat cu noțiunea de performance în teoriile lui Judith Butler, care precizează că genul se construiește printr-un act repetitiv și trebuie deconstruit pentru a fi eliberat, pentru a-i reda fluiditatea contextuală.
Această reconceptualizare a genului este foarte importantă pentru comunitățile queer și trans, în măsura în care clarifică violența simbolică prin care categoriile binare de gen, definite în opoziția heterosexuală, sunt impuse tuturor indivizilor la naștere. În ciuda acestor implicații teoretice, refacerea ideei de gen necesită o deconstrucție a politicii de identitate care să se concentreze mai mult pe persoanele transgender. În măsura în care performativitatea ar putea pune la îndoială posibilitatea unor identități queer și trans, teoria lui Butler poate fi percepută ca invalidând existența lor. Asta înseamnă că e necesară o lectură trans-pozitivă a teoriei sale, care să unească validitatea experienței queer și trans cu performativitatea subiectivităților de gen.
Ca persoană care nu se autoidentifică cu nicio categorie de gen binar, negociez în mod constant în spațiul performativ intersecția dintre ele pe plan social.
Lili Putana este un personaj creat pentru spațiul performativ, care exagerează stereotipurile feminine, și care, prin estetica asumată, pune în discuție „calitățile feminine” create de un sistem opresiv și nesigur.
Pentru mine Lili Putana este un exercițiu prin care solicit alte răspunsuri la alte întrebări. Este un personaj prin lumina căruia pot să folosesc o abordare non-binară a acțiunii, care îmi permite un angajament legat de punctele intersecționale ale genului. Cu asta încerc să vorbesc despre așteptările și prejudecățile legate de felul în care corpul meu ar trebui să arate sau să acționeze în postură „feminină”, care odată efeminat e destul de tentant să fie categorisit ca aparținând unui gen.
Drag is not performing an opposite, it is performing a gender.
În poziția asta simt cumva că se face distincția dintre anatomia mea și genul care este „jucat”. Lucru care pune pe masă prezența a trei dimensiuni contingente ale ideei de corp: sexul anatomic, identitatea de gen și genul performativ. Dacă anatomia mea este deja distinctă de genul meu și ambele sunt diferite de genul interpretării, atunci Lili Putana creează o disonanță nu numai între sex și performance, ci și între sex și gen, și între gen și performance.
Și aici intervine și ideea de toleranță pentru persoanele queer, non-binare și trans. Ni se acordă înțelegere numai în măsura în care identitățile noastre ne-normative susțin noțiunile liberal-umaniste legate de alegerii individuale, ce pot fi explicate prin normele discursive ale „matricei heteronormative”. „Știți, Lili Putana joacă rolul de femeie, this is a performing act, eu nu mă identific ca femeie” răspunsul multora este: „da, dar tu deja ești femeie”. Pornind de la punctul ăsta de vedere, spațiul în afara rolului de performance devine un spațiu violent. O simplă prezumție ca asta deschide un subiect ce depășește limitele „toleranței”, care de obicei vine cu un fel de pedeapsă a non-conformității la ceea ce norma a decis că este cel puțin pe „înțelesul tuturor” și acceptabil.
Eu nu sunt pe înțelesul tuturor și nici nu vreau să fiu, am ales să joc într-un spațiu safe, și când zic asta nu mă refer la un spațiu în sine – de fapt el nu există în afara propriului apartament, unde noi suntem curatorii a cine intră și iese din el. Mai degrabă mă refer la spațiu safe ca idee de performance, momentul în care decidem cu toții că în fața noastră se află un actor, iar noi suntem spectatorii, că ce se întâmplă e un act și nu e ceva ce face parte din realitățile noastre. Am ales acest spațiu pentru că de aici este mai safe pentru mine să vorbesc, iar trucul din poveste este că da, face parte din realitate și face parte dintr-o realitate violentă. O realitate unde recunoașterea devine un proces al dorinței de a fi constituit ca subiect viabil din punct de vedere social, în conformitate cu normele inteligibile, și unde eforturile de a te adapta sunt violente față de propria existență în cadrul acestui prezent.
Din aceste forme violente se naște transfobia și homormativitatea în interiorul comunității LGBTQAI+, care afectează dinamica și viitorul comun. Rezultatul se naște tocmai din dorința de a excela în a prezenta comunitatea ca ceva ce se ridică la standardele acceptabile (ne)normative.
Nu, noi nu suntem în prezent aici cu voi!
Bună dragii mei, sunt Lili Putana și vă scriu din viitor, un viitor care a fost propus înaintea creștinismului, înaintea descoperirii Americii, poate cel puțin din anul 3150 î.Hr.. Și dacă dovada existenței în sine nu a fost suficientă, cred că nu are rost să enumăr câte eforturi de vizibilitate s-au depus în 5169 de ani, și încă nu există un prezent decent pentru noi. Și nu numai că nu există acest prezent, viitorul propus de actuala societate merge și după moarte unde cu toții o să ardem în iad.
Oamenii pun întrebări în multe feluri diferite – raționale, retorice, bazate pe furie, emoționale, speculative, în vise, în rugăciune și în dialog cu alții – ele nu sunt întotdeauna o căutare finală pentru adevăr, ci o încercare de a da un sens existenței de a doua zi. Deși întrebările ar trebui să fie un mijloc de a căuta răspunsuri, câteodată sunt doar strategii pragmatice pentru deschiderea unui dialog, căutarea unei consolări sau crearea unei stabilități într-un context de incertitudine. Problema acestui act de interogare este că se folosește de presupoziții sociale, culturale și morale ale unui prezent în care unele existențe sunt valide și altele mai puțin valide. Fără să mă gândesc ce întrebări s-au pus, nici nu e de mirare că răspunsul e că ajung în iad. Ador!
Și apropo de asta, am și eu o întrebare: nu vi se pare cel puțin extrem de plictisitoare povestea asta cu normalitatea?
Răspunsul meu e da, m-am plictisit maxim. Am simțit frica și încă o mai simt, am simțit furie și încă o mai simt, am simțit și plictiseala, dar o plictiseală mai mare ca asta niciodată. E cel mai plictisitor rezultat și răspuns la vreo întrebare vreodată, numai cuvântul în sine mă plictisește! O fată normală, un băiat normal, o viață normală, o familie normală, un job normal, o muzică normală, o rasă normală, o idee normală, o societate normală, o țară normală, o estetică normală.
Nu mersi! Prefer să rămân acolo în capul meu unde împreună cu alții putem să aspirăm și să visăm la un prezent în care validarea lui nu va fi impusă de un sistem opresiv și de această excelență în rețeta normalității. După cum am spus, sunt un bun absent al acestui prezent. Dar încă am speranțe că măcar dacă se vorbește despre asta, despre unde ne poziționăm și de cât de complexă este sexualitatea și genul, măcar dacă unii din noi chestionează realitatea și acest actual, răspunsul și alte întrebări care pot urma pot fi un stimul de a forța niște „normalități” să se adapteze la un prezent comun tuturor!
prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent
prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent
prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent
prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent
prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent prezent
Cred că problema este cum facem să fie explicit că e evident că timpul din toate timpurile stă la baza noțiunii de timp și nu este un obiect al cunoașterii noastre, ci un obiect al dimensiunii existenței noastre, a tuturor! <3
