de Alexandra Brici
Ilustrații de Melinda Ureczki
Universitățile nu sunt apolitice, oricât ar încerca acestea să ne convingă că sunt. Universitățile nu sunt apolitice și nu există în izolare. Universitățile pot fi complice, ele pot fi parte integrantă a sistemelor de opresiune care fac posibile discriminarea, precaritatea, inegalitățile sociale, epurarea etnică, genocidul.
În prima jumătate a acestui an, studentx, alături de profesorx, cercetătorx, muncitorx din nenumărate centre universitare din lume au protestat împotriva implicării instituțiilor din care fac parte la genocidul în desfășurare în Fâșia Gaza. Este vorba de o mișcare de protest internațională împotriva implicării instituționale a universităților în genocid. În nenumărate centre universitare, această implicare se materializează prin investiții sau legături cu companii care susțin sau profită de pe urma genocidului din Gaza sau a apartheidului din Cisiordania. În alte cazuri, se concretizează prin colaborări cu instituții de învățământ superior din Israel care, după cum a demonstrat Maya Wind într-un studiu recent, „își desfășoară activitatea în serviciul direct al statului [israelian] și servesc funcții critice în susținerea politicilor sale, constituind în acest fel piloni centrali ai colonialismului israelian” (p. 23).
Maya Wind, în volumul său Towers of Ivory and Steel (2024) – poate cel mai comprehensiv studiu critic despre funcționarea universităților israeliene (și a diferitelor institute de cercetare afiliate acestora) – demonstrează cum universitățile sunt o parte integrantă a politicilor opresive ale statului israelian. Ele servesc drept laboratoare de elaborare a acestor politici (cum este cazul facultăților de Drept), sau de punere în aplicare a lor (cum se întâmplă în facultăți sau institute de arheologie sau istorie), sau de instructaj pentru personalul militar al armatei israeliene. Deci, acestea „funcționează ca o extensie a violenței [statului israelian]” (p. 4).
Dacă revendicările studentxlor sunt adaptate complicității specifice a fiecărei instituții, numitorul comun al acestor proteste este vizibilizarea împletirii materiale a universităților cu structuri extractiviste capitaliste ale căror efecte sunt externalizate în Sudul Global prin militarizare, război, precarizare. Astfel de complicități sunt legate și de genocidele din Congo, Sudan și Fâșia Gaza. Prin această împletire materială, universitățile reproduc și consolidează formele de excluziune ale statului-națiune și cele de precarizare ale capitalismului neoliberal.
În fața protestelor studentxlor, răspunsurile sau pozițiile oficiale ale universităților, atât la noi cât și afară, se bazează adesea pe o narațiune fabricată după chipul și asemănarea universalismului iluminist european: universitatea nu face politică, este prin excelență un spațiu apolitic. La noi și afară, rațiunea de a exista a universității se bazează pe neutralitatea și imparțialitatea endemice acesteia, iar funcția sa de sanctuar al valorilor democratice, al „culturii”, al libertății de exprimare este indisolubil legată de caracterul său nemilitant. Poate în mod special în societățile adesea (auto)caracterizate în discursul public mainstream prin neîncredere în politica electorală sau în (alte) instituții ale statului, cum este cazul României, universitatea poate fi percepută ca un ultim bastion al valorilor democratice. Din această perspectivă, dacă democrația este „în criză”, dacă politica este „coruptă”, capacitatea universității de a proteja valorile democratice există în măsura neamestecării sale în treburi politice.
Cu toate acestea, nu este dificil să ne dăm seama că lucrurile nu se petrec mereu conform acestei (auto)ficțiuni oportune și necesare: există treburi în care universitatea se poate amesteca și altele în care este inacceptabil să o facă. Spre exemplu, denunțarea imediată a invaziei Rusiei asupra Ucrainei, încetarea colaborărilor cu instituții de învățământ superior din Rusia și implementarea de măsuri de sprijinire a muncitorxlor ucrainenx din mediul academic au fost decizii politice pe care universitățile, inclusiv cele de la noi, le-au luat fără rezerve. Universitățile au renunțat la angajamentul lor de a proteja libertatea de exprimare atunci când au denunțat categoric și non-critic protestele pro-Palestina din campusurile universitare ca antisemite (cum s-a întâmplat la universități din SUA și, poate în cea mai categorică formă în Europa, la Universitatea din Viena, spre exemplu). În multe cazuri, aceste proteste au fost reprimate prin violență, iar multx studentx au fost rănitx de forțele „de ordine” și chiar exmatriculatx, participarea la encampment-uri punându-le pe studentx cele mai vulnerabile în pericol de a fi deportate.
Textul de față s-a născut din reflecțiile mele asupra locului pe care universitățile îl ocupă și a modului în care acestea funcționează, asupra agentivității acestora în procese sau rețele mai largi, în contextul protestelor din campusurile universitare din acest an. Protestele împotriva complicității universităților în genocidul din Fâșia Gaza vizibilizează aceste rețele. În acest sens, reflectez asupra modurilor în care revendicările studentxlor disrup noțiunea unei universități apolitice și vizibilizează reproducerea unor sisteme mai largi de închidere, excludere, periferalizare, marginalizare, opresiune.
Reflecțiile s-au născut în contextul protestelor studențești, în mod special al encampment-urilor din București și Cluj – dar fac referire cu precădere la mediul academic din Cluj pentru că îmi este mai familiar. Așadar, îmi asum o privire situată și parțială (cum toate privirile sunt), iar textul de față nu dorește să fie un studiu comprehensiv al sistemului de învățământ superior și a funcționării mediului academic. Mai mult decât a răspunde la întrebarea „Cum am ajuns aici?”, m-a preocupat mai mult să invit, la rândul meu, la reflecție. În acest moment, în care neutralitatea și „autonomia” (aici înțeleg funcționarea în izolare) a universității au fost demascate, cum putem să imaginăm noi infrastructuri? Cum putem să ne imaginăm, ca membrx ai mediului academic, noi forme de agentivitate, atât individuale cât și colective, în acest ecosistem?
Speaking of Universities…
Protestul studentxlor din Cluj a scos la iveală faptul că UBB are colaborări cu trei companii implicate în genocidul din Fâșia Gaza și a apartheidului din Cisiordania, în timp ce UTCN (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca) are colaborări cu Lockheed Martin, cel mai mare producător de armament din lume, care sponsorizează construcția unui laborator de cercetare al UTCN.
În răspunsul său oficial, conducerea Universității Babeș-Bolyai motivează incapacitatea de a întrerupe sau suspenda colaborările sale cu diferite companii în baza „excluderii unor entități din procedurile de achiziție publică” (deși niciunul dintre contractele pe care UBB le are cu acestea nu este de natura unei achiziții publice). Mai mult, UBB a declarat că nu are o evidență a colaborărilor sale cu companii sau instituții, în ciuda funcționării sale ultra-birocratice în ce privește alte sectoare.
Colaborările problematice ale universităților nu se rezumă doar la aceste trei companii: UTCN și UBB au colaborări cu compania BetFair prin contracte de practică, o companie care deține mai multe site-uri de pariuri online. Ori, colaborarea cu BetFair vizibilizează modul în care universitatea este implicată în ce poate fi considerată o criză a jocurilor de noroc în România, în care industria de jocuri de noroc este slab reglementată și unde există o sală de jocuri de noroc la fiecare 1.100 de persoane adulte (conform Ministerului de Finanțe). Nu există studii care să arate câte persoane sunt afectate de consumul de jocuri de noroc în România, însă cunoaștem că persoanele cu cele mai mici venituri, cu instabilitate în ce privește locuirea și care trăiesc în zonele cele mai dezavantajate sunt cele mai afectate de consumul de jocuri de noroc, care, astfel, accentuează și mai mult inegalități sociale deja existente. Este alarmant faptul că nu există niciun fel de reglementare sau analiză a colaborărilor pe care universitatea le poate avea cu o companie sau o altă instituție: universitatea poate în același timp, în mod cât se poate de ipocrit, să își asume în Cartă rolul de „[cadru] instituțional în care […] cu competență, responsabilitate, onestitate și curaj, se fundamentează soluții pentru schimbările permanente din societate și problemele complexe ale lumii de azi” (Art. 4) și să ofere cadrul instituțional prin care studentx își folosesc cunoașterea și competențele formate în anii de studiu pentru a contribui la o problemă care adâncește și mai mult în precaritate persoanele cele mai afectate de sărăcie din România.
Răspunsul (neoficial) al conducerii Universității Tehnice la revendicările studentxlor afirmă că tehnologia dezvoltată în colaborare cu Lockheed Martin nu este folosită în operațiuni militare sau de represiune (fără să ofere nicio dovadă în acest sens), însă comunitatea academică internațională a atras atenția asupra dublei utilizări (dual-use) a anumitor tehnologii în zone de război. Spre exemplu, utilizarea tehnologiilor de recunoaștere facială permite armatei israeliene targetarea ilegală a civililor palestinieni în Cisiordania. Ori, după cum alertează cercetătorx care fac parte din network-ul Decolonising Development, cercetarea academică nu este neutră, iar recursul la neutralitate ocultează modul în care universitățile sunt actori în complexul militar industrial, în care tehnologiile produse prin munca studentxlor și a cercetătorxlor sunt folosite pentru uciderea a milioane de oameni. Complicitatea universităților la complexul militar a dus la caracterizarea acestuia ca un complex academic-militar-industrial*, în care companiile producătoare de armament, așa cum descrie jurnalista Indigo Olivier, fac un lobby „vast și agresiv” pe lângă universități, oferind studentxlor burse, internship-uri, și, în SUA, unde există împrumuturi uriașe pentru taxele de școlarizare, programe de plată a acestor datorii. Acest lobby este parte a unui efort de amploare pentru a crea pipelines de recrutare a studentxlor din STEM în industria militară. Mai mult, unul dintre pilonii care consolidează funcționarea complexului academic-militar-industrial este lipsa transparenței și caracterul ascuns al colaborărilor dintre universități și complexul militar. În acest sens, este important să cerem universităților noastre transparență instituțională în ce privește tehnologiile dezvoltate în colaborare cu aceste companii.
**Condamn și resping utilizarea în acest articol a sintagmei „social autism”, care este profund stigmatizantă la adresa persoanelor autistx.)
Exemplul colaborărilor cu firme care produc jocuri de noroc face vizibilă funcționarea universității în serviciul profitului unor companii care acumulează capital de pe urma exploatării celor mai sărace categorii de persoane din România, la nivel local. În plus, expun și funcționarea acesteia în interiorul unui sector orientat spre profit, indiferent la consecințele materiale pe care acumularea acestui profit le imprimă. Funcționarea universității în interiorul complexului academic-militar-industrial înfățișează modurile în care universitățile sunt complice la atrocități non-locale, care se petrec departe de ochii noștri și sub pretenția neutralității academice: suferințe invizibile și invizibilizate, morți care, în logica supremației albe, a europocentrismului, a colonialismului, a rasismului, sunt ungrievable așa cum spune Judith Butler.

Universitatea e a tuturor!
În 2024, am început să mă documentez despre formele de sprijin la care studentx refugiatx sau care provin din zone de conflict au acces în universitățile din România. Spoiler alert: nu există nimic. Nu există niciun fel de burse oferite de statul român care să vină în sprijinul studentxlor refugiatx, iar nici universitățile din Cluj nu oferă nimic pentru aceștx studentx. De fapt, în logica instituțională a universităților nu există nicio recunoaștere a statutului diferit pe care aceste persoane îl au (la UBB, odată ajunse în țară și după ce au obținut statutul de refugiat, aceste persoane dau admitere pe același locuri ca studentx românx și intră în competiție pentru obținerea burselor oferite de universitate cu studentx care au cetățenie română).
În 2022, la începutul invaziei Ucrainei, UBB a implementat niște măsuri de sprijin pentru membrx mediului academic refugiatx din Ucraina, însă nu a universalizat aceste măsuri pentru categoria mai largă a studentxlor sau profesorxlor care provin din (alte) zone de conflict. Cum această categorie nu există, studentx refugiatx care vor să studieze la o universitate din Cluj, dacă încă nu au ajuns în România, trebuie să dea admitere pe locurile de studentx internaționalx, iar perioada de admitere este fixă, până în august: doar unul dintre obstacolele care stau în calea admiterii studentxlor refugiatx, care nu aleg când pot să părăsească zona de război. Pentru singura bursă oferită de statul român studentxlor internaționalx (Study in Romania), dincolo de toată hârțogăraia și birocrația pe care un studentx trebuie să o parcurgă, studentx trebuie să demonstreze, în plus, că au două mii de euro în cont. Este practic aproape imposibil pentru un student venit dintr-o zonă de război să fie înmatriculat la o universitate din România.
Aceste forme de birocratizare și de limitare expun contradicția alarmantă dintre misiunea pe care universitățile și-o asumă, aceea de a susține mediul academic internațional, și complicitatea lor infrastructurală la discriminare, opresiune și perpetuare a violențelor instituite la granițele statelor europene prin politici anti-migrație. Modul în care universitatea se îngrijește de „susținerea mediului academic internațional” se încadrează în măsurile de border bureaucracy, de limitare și de negare a dreptului la mobilitate a milioane de imigrantx. El constituie o nouă graniță pe care universitățile (unde diversitatea, multiculturalitatea și „incluziunea” ar fi valori centrale) o ridică ele însele. Constituie o formă de violență, în acord cu politicile europene de militarizare a granițelor prin agenția FRONTEX, doar unul dintre mecanismele de perpetuare a violențelor împotriva migrantxlor bazate pe centralitatea Europei.
Reprimarea protestelor studențești
Protestele studentxlor din acest an nu se petrec într-un vid istoric, ci merită să fie privite în contextul istoric, social, politic al mișcărilor studențești de eliberare, dar și al protestelor anti/decoloniale din istoria recentă, cum ar fi Rhodes Must Fall, Why is My Curriculum White?, până la protestele împotriva Războiului din Vietnam sau împotriva apartheidului din Africa de Sud, întâmpinate de acțiuni violente de represiune din partea poliției sau a armatei, adesea în urma apelurilor conducerii universităților însele. La Columbia University, una dintre universitățile unde represiunea a luat formele cele mai violente anul acesta, studentx care au format mișcarea studențească pentru eliberarea Palestinei s-au situat în continuitatea luptelor antiimperialiste/anticoloniale și împotriva militarizării din ’68 (împotriva Războiului din Vietnam) sau ’85 (împotriva apartheidului din Africa de Sud). Situarea a fost una atât revendicativă, la nivelul discursului, cât și simbolică, prin ocuparea sălii Hamilton și revendicarea acesteia ca Hind’s Hall. Hind’s Hall poartă numele lui Hind Rajab, fetița palestiniană care a fost ucisă cu 335 gloanțe de către armata israeliană în Fâșia Gaza în timp ce aștepta, blocată într-o mașină, ajutorul paramedicilor, înconjurată de trupurile neînsuflețite ale familiei sale.
Și ocuparea studentxlor din 2013 de la Cluj s-a încadrat într-un context mai larg de mobilizare socială (ocuparea hotelului Continental, protestele împotriva distrugerii Roșiei Montane sau împotriva evacuărilor forțate a persoanelor care trăiesc acum în Pata Rât). Există, totuși, o discontinuitate între mișcarea studentxlor din 2013 și cea din 2024, în sensul în care în acești 11 ani nu a mai existat în universitate această formă de organizare autonomă și non-ierarhică, deschisă și participativă. Într-un anumit sens, teoria și practica acestei organizări s-au pierdut și au fost ocultate de reprezentativitatea studențească prin organizațiile studențești care au rămas la fel de „osificate” (cum spuneau studentx în 2013) ca acum 11 ani.
În același timp, mișcările sociale locale și persoanele care fac parte din ele sunt împinse la marginea mediului academic și sunt subreprezentate în universitate, în parte din cauza normativizării „moderației” și a imparțialității ca singurele atitudini acceptabile în mediul universitar apolitic. „Pe hârtie” reprezentarea studentxlor există în universitate, însă se produce tot în baza democrației reprezentative, în care participarea studentxlor are loc o dată la câțiva ani, când sunt chemați să își delege reprezentantx. Pentru că reprezentarea este singura formă de participare cu care suntem familiarx și singura legitimată de universități (și considerată „democratică”), universitățile s-au folosit de însăși logica reprezentativității pentru a delegitima protestele pro-Palestina ale studentxlor: la București, universitatea i-a trimis pe studentx să adune semnături de la colegx lor pentru a începe să le ia în considerare revendicările.
Formele de delegitimare au pregătit terenul pentru metodele de represiune la care universitatea a recurs: într-un comunicat oficial, Universitatea din București justifică evacuarea studentxlor de către jandamerie, acuzându-i în mod fals că afișează simboluri naziste și că se asociază cu partide politice (era vorba, în mod absurd, despre un banner care înfățișa o svastică care era distrusă, simbolizând lupta declarat antifascistă a ocupării studențești, alăturată unui mesaj împotriva partidului de extremă dreaptă AUR). Printre altele, UB a sugerat într-o luare de poziție publică faptul că protestul pașnic al studentxlor a fost un „adevărat act de vandalism și anarhie” și că acesta „nu pare a fi organizat” de studentx, datorită „gradului [său] de organizare”.
Autoorganizarea, solidaritatea și practicile de ajutor reciproc prin care membrx comunității au susținut protestul sunt demonizate de reprezentanții universității, care recurge la sugestii conspiraționiste (în spatele studentxlor trebuie să existe o „ocultă”), adesea invocate în discursul public pentru a delegitima proteste sau forme de organizare a societății civile. În Cluj, au existat diferite strategii de intimidare ale jandarmeriei (care i-au numit pe studentx huligani, teroriști), dar și insulte queerfobe din partea paznicilor angajați ai UBB. Așadar, atunci când formele de complicitate ale universității au fost vizibilizate, Universitatea din București a recurs la intervenția forțelor de represiune ale statului și la „ajutorul” jandarmeriei, încălcând principiul autonomiei universității și dreptul la liberă exprimare al studentxlor, reproducând în microsistemul universității aceleași forme de reprimare ale statului, cu aceleași instrumente.
Concluzii: pentru recuperarea unor (alte) forme de participare în interiorul universității
Imaginarea unor alte forme de agentivitate în ecosistemul universităților este adesea deturnată de infrastructura extrem de rigidă și osificată a acestora. Ca establishment-uri conservatoare, recompensează „moderația” și neutralitatea; le este îndeajuns să perpetueze aceleași forme de reprezentativitate care, la rândul lor, imprimă și reproduc structuri ierarhice. Însă, cred că putem folosi acest moment de disrupere în care contradicțiile care stau în centrul organizării lor sunt făcute vizibile, iar ficțiunea universității apolitice este demascată.
Haideți să sabotăm această ficțiune pentru a imagine noi forme de participare în interiorul universităților, forme de participare non-ierarhice, deschise și autonome, care nu depind de logica reprezentativității! Să afirmăm subiectivități politice care au în centru doliul radical pentru cex ale căror morți nu sunt jelite, ale căror suferințe sunt invizibilizate, în a căror suferință sunt complice universitățile noastre occidentale! Să imaginăm forme de organizare și agentivitate care creează noi infrastructuri și care fac posibile munci eliberatoare în interiorul universității! Să nu mai permitem ca munca noastră de cercetare să fie instrumentalizată pentru profitul unor companii care acumulează capital de pe urma genocidelor din Fâșia Gaza, Congo, sau Sudan și a războaielor din alte părți ale lumii, mai apropiate sau mai îndepărtate de noi!
***
Acest text face parte din proiectul „Autoetnografii periferice – ateliere de scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a trei serii de ateliere cu moduri diferite de abordare a scrierii feministe. Textul de față face a fost realizat în grupul Scriere în dialog cu teoria, facilitat de Veda Popovici.
Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

trăiește și studiază în Cluj. îi dă energie grija radicală a comunităților din care face parte. speră la / luptă pentru o lume mai blândă, în care toate sistemele de oprimare au fost distruse. crede că niciunx dintre noi nu va fi liber până când nu vom fi cu totx liberi.
este artistă, ilustratoare. În practica sa artistică este interesată să reflecteze asupra problemelor sociale și să le prezinte în forme narative prin diferite medii. Temele ei principale sunt problemele de identitate locală, interpretarea relațiilor interpersonale și a experiențelor din viața de zi cu zi, precum și manifestările actuale ale tradiției, prezentând-le prin asociații conceptuale și lirice. @ureczkimelinda