Traducere de Clara Mitola

 apărut pe L’Altrosessuale.

***

What’s your pleasure? you asked, then stuck around for an answer.
— Maggie Nelson, The Argonauts

O dorință imensă este un climat a cărui logică scapă oricărei explicații antropologice.
— Billy-Ray Belcourt, A History Of My Brief Body

N.A.: Ori de câte ori apare termenul trans, mă refer la persoanele trans, non-binare și, mai general, la persoanele gender diverse. Din necesitate, articolul va menționa, ici și colo, un punct de vedere centrat pe femeile trans, fiind mai aproape de povestea mea personală.

O excavare.

A fi trans nu este doar o chestiune de identitate, ci de reconfigurare. A corpului și a sexului și, prin urmare, a minții și a dorinței. Dacă este adevărat că imaginea noastră despre practica sexuală este modelată și reglementată de patriarhat, în acest regim care produce în mod activ transfobie și transmisoginie, persoanelor trans nu le e doar negată posibilitatea de a fi obiect al dorinței, dar ele nu sunt nici măcar văzute ca ființe capabile să experimenteze dorință sexuală legitimă (sau cel puțin nu înainte de medicalizare, în special înaintea operațiilor care implică organele genitale).

Istoria identităților nonconforme este una care se desfășoară în rețele subterane de sprijin, în pasaje secrete de învățături și informații. Pentru a parcurge propriile căi de autodeterminare și afirmare de gen, trebuie adesea să te confrunți cu această realitate. Mintea unei persoane trans este întotdeauna plină de întrebări; unele dintre ele se referă la plăcere și nu sunt mai puțin importante decât celelalte. Iar răspunsurile nu sunt ușor de găsit.

De aceea, când am început să mă gândesc la acest articol, am avut în minte o imagine foarte specifică: cea a unei arheologx. M-a intrigat eleganța acestei imagini, ideea de excavare meticuloasă, de a scoate la lumină ce a fost îngropat sub mizeria capitalismului târziu și a cis-heteronormativității. A trebuit să mă răzgândesc imediat. Traversarea teritoriilor transness-ului în căutare de răspunsuri poate semăna cu o activitate intelectuală, este adevărat, dar uneori este mai aproape de cea a minerxlor. Poate fi incomodă și murdară, poate fi periculoasă, se poate desfășura în întuneric, în locuri neprimitoare (internet).

Când m-am aventurat personal în căutarea răspunsurilor, evitând cu grijă forumurile cunoscute, care sunt bântuite de persoane mai puțin respectuoase, am dat peste o pagină de Quora. „What does it feel like to have sex with a transgender woman? How is it different than having sexual intercourse with other women?”. Nu recomand nimănui să citească această pagină, care conține analize fetișizante și discriminatorii, favorizând un punct de vedere preponderent masculin.

Săpăturile au devenit problematice, informațiile descurajante, calea s-a făcut îngustă și datele deprimante: activitatea de minerx a început să semene mai mult cu o evadare, fuga oarbă a cuiva care încearcă să-și croiască drum cu o lingură prin zidurile groase – și puternic păzite – ale Alcatrazului. Nimeni nu se concentra pe practicile plăcerii, pe corpul întrupat.

Astăzi știu: informațiile există, plăcerea nu este ceva care ne este interzis sau pe care trebuie s-o primim la schimb în favoarea practicilor care reflectă ordinea stabilită. Există modalități vesele și jucăușe de a explora corpul și sexul, există căi sigure de informare care infirmă ideea că o persoană trans nu poate avea o viață sexuală satisfăcătoare. Dacă vreau să vorbesc despre asta, este pentru că nu toate persoanele trans au aceleași privilegii sau aceleași posibilități de acces la resurse. Unele nu au nici măcar companie sau sprijin. Această trecere, pentru mine și pentru multe altx, a început ca și cum am fost aruncată dintr-o mașină care mergea cu viteză în mijlocul deșertului, doar cu o lopată în mână.

Tot ce putem face este să săpăm și să căutăm răspunsul la întrebarea: deci cum fac sex femeile trans?

Tăcerea arhivei, violența arhivei.

Săpați în locul potrivit și veți găsi apă, chiar și pietre prețioase. Săpați în locul greșit și vă veți trezi cu mâna goală.

Ștergerea și/sau omiterea experienței erotice a persoanelor trans devin evidente atunci când ne adâncim în studiile de sexologie. Adesea, netratarea subiectului din cauza lipsei de date (de încredere, aș adăuga) este explicată superficial în câteva rânduri. Această (re)producere a „lacunelor din arhivă” se întâmplă ori de câte ori luăm de-a gata universalitatea unei experiențe sau unei practici sau renunțăm să-i raportăm complexitatea în favoarea unei comunicări mai facile. Aplatizarea și simplificarea experiențelor și practicilor, combinate cu o lipsă de cercetare, generează o scotomizare sistemică.

Potrivit filozofei Nancy Tuana, această „ignoranță” n-ar trebui să fie teoretizată ca o simplă omisiune sau lipsă, ci, mai degrabă, ca „o producție activă”, funcție a unei „epistemologii a ignoranței” construite și păstrate în mod voluntar, legată de problemele despre titularizarea cunoașterii, adică autoritatea recunoscută social de a organiza și de a răspândi cunoașterea.

Această cunoaștere servește instituțiilor, iar sarcina sa este de a reduce întruchiparea erotică a persoanelor trans la organele genitale, la concepția cisheteronormativă și abilistă despre ce este și poate fi sexul; ea mută focusul de la plăcere la funcționalitate. Unele persoane trans nu își folosesc organele genitale în timpul sexului, iar multe practici nu au nimic de-a face cu penetrarea vaginului de către un penis erect. Și dacă asta nu ar fi suficient, discursul funcționalității afectează și persoanele care practică sexul penetrativ cu organele genitale: funcționalitatea servește la definirea practicii sexuale în termeni de succes și performanță, respingând, spre exemplu, chestiunile legate de plăcere, de satisfacție și conexiune, socotite ca imateriale.

Aceste discursuri intensifică, dacă nu chiar fosilizează, ideea că a fi trans implică o viață sexuală mai puțin satisfăcătoare decât a persoanelor cis; că erosul persoanelor trans este construit în jurul unor compromisuri și dileme. Nu putem separa istoria sexuală și a practicilor sexuale de structurile de putere și privilegii. Tocmai pentru că corpurile persoanelor trans au fost adesea deduse și definite prin experiența cis, umplerea lacunelor din arhive și dezgroparea mărturiilor persoanelor trans înseamnă a da peste cap punctul de vedere istoric. Înseamnă să dezgropăm, săpând, o întreagă civilizație strălucitoare. Să găsim o sexualitate radicală care vine din noi însenx, să construim utopia în care să trăim.

O carte de rețete.

Îmi place să cred că va exista ceva bun în viitor pentru că în viitor vor exista persoane trans, la fel cum a existat întotdeauna ceva bun pentru că persoanele trans au existat întotdeauna. Aceasta este singura datorie pe care simt că o am față de celx care s-au angajat crezând că se mai poate spune (și face) ceva.

Este cazul Mirei Bellwether, autoare trans dyke (așa scrie în biografia ei de pe Instagram), care în octombrie 2010 a publicat numărul #0 din FUCKING TRANS WOMEN: A ZINE ABOUT THE SEX LIVES OF TRANS WOMEN. Zina, chiar și după atâta timp, a rămas un document esențial pentru orice persoană – trans sau nu – care se aventurează pe teritoriile plăcerii corpurilor trans. Autoarea abordează diverse probleme, de la funcționarea anatomică și fiziologică ale femeilor trans pre-op, la practicile sexuale; ea oferă sfaturi de abordare a tucking-ului sau despre explorarea erotică în cuplu și de una singură, precum și despre cum să cultivăm o comunicare mai bună. Tot ei îi revine meritul de a fi inventat termeni pentru practici altfel anonime și incomunicabile, însoțind totul cu diagrame.

Cel mai cunoscut exemplu este cel al muffing-ului, adică penetrarea sau introducerea degetelor în canalele inghinale. Canalul inghinal este un orificiu acoperit în cea mai mare parte cu carne și care se află în spatele testiculelor și scrotului; există câte un canal pe fiecare parte a penisului (acestea sunt canalele din care coboară testiculele și în care se retrag în situații de stres). Multe femei trans consideră că stimularea lentă a acestor canale poate oferi presiune și plăcere similare cu sexul penetrativ.

Autoarea folosește un stil direct pentru a transmite informații despre moduri radicale de a regândi intimitatea și corpul. De ce, dacă penisul este un organ care se află în stare moale în majoritatea timpului, tindem să-i dăm importanță doar atunci când este tare? De ce atunci când vorbim despre penetrare ne gândim imediat la o gaură (și nu, de exemplu, la un fel de buzunar, cum se întâmplă în cazul muffing-ului)? În acest sens, munca Mirei Bellwether a fost cartografică. Citez o parte semnificativă, care este și o invitație: „Există dragoni și monștri marini, colegii mei cartografi genitali, și avem multe de învățat de la ei. Metaforele, limbajul, analogiile vin mai târziu. Ele sunt utile, dar cred cu tărie că ceea ce am între picioare nu este o metaforă sau o analogie, ci ceva nou și minunat. Mai bine să începem cu momentele frumoase de plăcere explozivă și descoperire, iar restul să vină mai târziu”.

Iată cum descrie autoarea geneza lucrării sale într-un interviu: „Unul dintre motivele pentru care s-a născut această zină este că m-am săturat să explic lucruri și să le învăț pe iubitelx melx despre corpul meu, ocupându-ne timpul în care am fi putut face sex. Când una dintre amantelx melx a spus că și-ar fi dorit să aibă un manual de instrucțiuni pentru corpul meu, am reacționat răspunzând la propriu. În ciuda celor 80 de pagini, există încă mult mai multe de discutat”.

Bellwether insistă: „[Lucrarea] este practic un caiet de rețete: un caiet de rețete încă în curs de elaborare, creată de tine, de prietenx talx și de iubitx talx. Rețetele sunt pentru un sex bun, pentru tandrețe, pentru o comunicare mai bună, pentru plăcere intensă, pentru partide de sex incitante, pentru împărtășirea de noi idei, pentru a dezvolta și a împărtăși tehnici. Cu cât contribuim mai mult, cu atât cartea de bucate va deveni mai mare, iar dacă nu vă plac rețetele pe care le vedeți nu există nicio obligație de a le folosi. Sper că femeile trans vor reține din zină ideea că fiecare dintre noi își poate scrie propriile rețete. Cu toatx putem scrie manualele noastre de instrucțiuni”.

Din păcate, Mira Bellweather a murit de cancer la plămâni. Contribuția ei va rămâne pentru totdeauna în temeliile utopei pe care ne angajăm să o construim. Ce putem face este să cumpărăm un exemplar al zinei la accesând acest link, astfel încât să ajutăm familia și partenerx Mirei cu cheltuielile pe care a trebuit și va trebui să le suporte.

Piele colectivă.

Dacă ne aflăm aici este pentru că nu este suficient să săpăm și să construim. Să umplem golurile este o practică parțială pe care vrem să o însoțim de distrugerea cunoștințelor care ne-a îngropat vocile. Cu toate că această analiză se apropie de final, subiectul despre care vreau să scriu, dușmanul și tovarășul pe care urmează să îl pomenesc, este totuși unul foarte dezbătut. Vorbesc despre disforie.

Când mi-am început parcursul de medicalizare, am fost împinsă să cred în falsa dilemă că, pentru a atenua disforia, aș fi fost nevoită să trec prin diferite pierderi din sfera sexuală. Nimeni nu mi-a vorbit despre opțiuni, nimeni n-a folosit jargonul posibilității, al echivalenței sau al diversității specifice. Mi-a fost prezentat riscul unei schimbări/scăderi a libidoului și a sex drive-ului. Va fi poate surprinzător pentru unx, dar acest scenariu este inexact din punct de vedere științific și chiar lipsit de nuanțe. Vă invit să citiți cartea Trans Sex a lui Lucie Fielding pentru perspective riguroase din punct de vedere științific, dar creative, deschise și, mai ales, oferite de persoane queer și non-cis, despre reformularea sex drive-ului ca dorință și despre explorarea unor termeni precum spontaneous desire și responsive desire.

În acest articol am vorbit deja despre adevăratul sens al acestei aplatizări și simplificări în practicile medicale. Este un instrument de control, la fel ca disforia.

Abigail Thorne (cunoscută pe YouTube ca Philosophy Tube) într-un videoclip recent spune: „mulți oameni vorbesc de parcă [disforia] ar fi un sentiment în plus, de sine stătător, iar eu cred că este o eroare de categorie. Nu cred că este un sentiment în plus. Cred că este doar suma tristeții, anxietății, geloziei, dorinței, regretului, invidiei, rușinii, suferinței, disocierii, traumei” (și așa mai departe). Și persoanele cis o pot experimenta.

Este adevărat că vremurile s-au schimbat, dar ghidurile medicale tot patologizează condiția și în continuare împing majoritatea persoanelor trans să mintă. Dacă criteriul de recunoaștere pentru o persoană trans este înscris într-o definiție, de ce să nu le facem pe plac celor care dețin puterea de a ne decide viitorul și bunăstarea? Aș dori să subliniez faptul că o persoană trans care dorește o terapie de substituție hormonală pe bază de estrogeni trebuie să obțină un diagnostic de disforie, în timp ce o femeie cis la menopauză poate merge pur și simplu la doctorul ei de familie sau la ginecolog. Să obții un diagnostic de disforie înseamnă să treci printr-o serie de vicisitudini birocratice, teste, expertize, întrebări jenante și invazive. De asta oamenii mint, de asta datele nu sunt de încredere: pentru că este un sistem care se autosusține.

Acest lucru nu înseamnă să nu mai folosim cuvântul disforie sau că a începe un parcurs medicalizat de afirmare a genului este inutil. Înseamnă să nu mai vedem disforia ca un tărâm întunecat ocupat de persoanele trans și, prin urmare, să nu ne mai uităm la medicalizare ca la o cale luminoasă de ieșire din acest tărâm. Dimpotrivă, înseamnă să demolăm ideea cristalizată că, dacă ești trans, trebuie să suferi de disforie și că, dacă suferi de disforie atunci îți urăști corpul, în special organele genitale. Acest lucru poate fi adevărat și poate fi fals, dar nu este o dogmă.

Invitația mea este să ne gândim la modul în care descoperirea și explorarea curioasă și fericită a propriului corp, a capacităților și limitărilor sale, poate duce la beneficii enorme față de acel set eterogen de neplăceri (și descoperiri) care se numește disforie; ținând minte că ceea ce (nu) vă place va fi valabil, dar nu va fi neapărat fixat în timp.

Să vorbiți, să căutați feedback, să căutați alternativa și s-o transformați în prima alegere. Uneori va trebui să vă murdăriți mâinile; nu există un mod corect de a proceda. Dar se poate face îmbrățișând o poziție de deschidere și încredere în ceea ce simțim.

Alte resurse:

Abigail Thorn, „Have We Got It Wrong On Dysphoria?”, în Transwrites.

Emily Nagoski, Come as You Are. The surprising new science that will transform your sex life, 2015.

Ignacio Rivera, „The Sexual Body”, în Trans Bodies, Trans Selves: A Resource for the Transgender Community, Oxford, Oxford University Press, 2014.

Karen L. Blair, Rhea Ashley Hoskin, „Transgender Exclusion from the World of Dating”, in Journal of Social and Personal Relationships, vol. 36, n. 7, 2019.

***

Acest articol face parte din proiectul „Moving Borders” prin care ne-am propus traducerea în limba română a câtorva texte feministe și queer din italiană și germană. În plus, pentru a oferi vizibilitate literaturii feministe locale, câteva texte deja publicate în limba română pe platforma CUTRA au fost traduse în cadrul proiectului și vor fi publicate și în limba engleză.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.