Visul viselor. Feminism, comunism și Femeia anilor ’50

„Să excavezi, să torni beton, să injectezi,
să mânuiești pick-hamerul sau troliul e visul viselor.”
Revista Femeia, 1956

Discursul anticomunist al deceniilor postsocialiste a încercat (și a și reușit) să creeze o imagine unilaterală, simplificată despre relația comunismului cu problematica genului și cu feminismul, înțelegând aici prin „comunism” și perioada istorică a regimului socialist, dar și teoria.

Dacă vă interesează subiectul și faceți o mică cercetare, veți întâlni imediat afirmații precum: emanciparea femeilor în regimul socialist nu a fost decât cauza socialistă deghizată în
feminism
femeile din spațiul românesc nu aveau nevoie de emancipare, sau dacă aveau, aveau nevoie altfel de emancipare
revendicările femeilor nu erau cu adevărat „ale lor”, ci erau făcute „pentru ele”
emanciparea a fost brutală, forțată, în interesele Partidului
între comunism și feminism nu există nicio compatibilitate
politicile anilor ’50 pentru femei au reprezentat o încercare de a le distorsiona feminitatea și
de a destructura ideea de familie, fiind deci o abatere de la „normalitate”.

Veți vedea că în scrierile multor conservatori, dar și într-ale multor feministe liberale, emanciparea femeilor în regimul socialist este fie negată, fie minimizată, fie recunoscută, dar imediat criticată până la anulare. Veți observa și că documentarele, articolele, materialele de popularizare sau chiar studiile care se vor mai serioase despre istoria femeilor în socialism, se bazează direct pe afirmații ca cele de mai sus, pe care le reiau la nesfârșit. Și nu e nimic neobișnuit aici: așa funcționează Cunoașterea, adică sistemul și rețeaua pe care le numim astfel, încărcate de respectabilitate și făcute să mențină puterea celor puternici.

Ce vedem însă când analizăm dintr-un punct de vedere feminist intersecțional și decolonial relația comunismului cu feminismul și cu problematica genului? Când ne gândim la ce au însemnat anii ’50 pentru femei, discursiv, legislativ și efectiv?

Este un subiect despre care nu se poate scrie lejer, în contextul anticomunismului dominant. Este greu să scrii despre relația dintre comunism și feminism abătându-te de la retorica mainstream fără să devii „dubioasă” – din mai multe motive. (Să ignorăm deocamdată faptul că „dubios” nu e un atribut indezirabil pentru noi, și că ar putea fi, la o adică, una dintre traducerile frumoase ale termenului queer.)

Întâi, pentru că subiectul poartă o foarte mare miză pentru micul nostru context cultural. Altfel de ce s-ar fi chinuit el, contextul, să propage termenul de „sexo-marxistă” pentru ponegrirea feministelor queer și anticapitaliste? Dacă miza nu ar fi existat, nici efortul contextului cultural (eufemism pentru puternicul grup de conservatori cu vizibilitate și acces la resurse publice) nu ar fi fost.

Miza principală, pentru contextul nostru cultural, a constat în transformarea „comunismului” într-o ideologie nefrecventabilă pentru noile generații de intelectuali, inclusiv pentru cei mai progresiști. În primele decenii post-socialiste discursul și politicile comuniste trebuiau demonizate fără drept de apel. Foarte simplu spus, cei care contribuiau la această demonizare își asigurau astfel vizibilitatea, relevanța și accesul la putere în postsocialism. Demonizarea a servit perfect propagandei neoliberale care instituie ierarhiile și inegalitatea economică drept „naturale”. Capitalismul nu trebuia să mai fie o ideologie concurentă cu ideologiile anticapitaliste: el trebuia să fie „normalitatea”, singura posibilitate acceptabilă de organizare economico-socială.

În procesul de demonizare a comunismului (ciuma, boala, nefirescul, absolute din punct de vedere politic), discuțiile despre: relația ideologică dintre comunism și feminism, subiectivitatea politică genizată din socialism, precum și viața efectivă a femeilor în perioada istorică a regimului socialist, au jucat un rol cheie. Pentru a vinde mai ușor capitalismul ca singură modalitate de organizare socio-economică posibilă, era important să fim convinse, printre altele, că regimul socialist desemnează cea mai rea ideologie, dar și cea mai rea perioadă istorică pentru femei, din toate punctele de vedere. Eforturile retoricii dominante, în discuția despre relația dintre comunism și feminism, în sensul ăsta au mers.

În al doilea rând, e greu să vorbim lejer despre viețile femeilor în comunism, pentru că subiectul este  extrem de încărcat afectiv: a doua perioadă a regimului socialist (1965-1989), caracterizată de o revenire în forță a naționalismului și a elitelor cu simpatii sau afilieri legionare, a presupus politici pronataliste cu consecințe tragice asupra vieților unor milioane de femei. Este un fapt istoric care a fost instrumentalizat la nesfârșit în sensul pe care l-am descris mai sus.

Dacă nu vrei să provoci discursul dominant, poți afirma liniștită lucruri precum cele din exemplele de la început. Nimeni nu-ți va cere argumente, nimeni nu te va întreba pe ce te bazezi: nu vei fi dubioasă deloc!
Dar cred că pentru noi, feministe intersecționale, este aproape un reflex să nu acceptăm pur și simplu poziționarea la care ne obligă discursul dominant anticapitalist. Această retorică a celor puternici denigrează cu furie orice discurs revoluționar, care cere distribuirea egală a resurselor economice, care se ridică împotriva rasismului, care luptă pentru o schimbare radicală, din temelie, a sistemului de gen numit „normal” sau „tradițional”.

Ca să denigreze feminismul, teoriile de gen, teoriile queer, retorica celor puternici le aplică eticheta de „propagandă bolșevică” – termeni asociați prin repetiție, în mod religios, Răului absolut.
Iar ca să denigreze socialismul, retorica susține că acesta a încercat să destructureze familia și genul „normale”: că a „masculinizat femeile”; că le-a deghizat în bărbați, că le-a confiscat frumusețea, adică feminitatea naturală, creând una artificială, că le-a emancipat cu forța, cu scopul real de a destructura familia.

Discursul socialist care afirma femeia, o deturnează de la erotism și o introduce mascată în lumea bărbatului, bazată pe valorizarea muncii și în special a efortului fizic. Pentru că noua lume are nevoie de strungar, oțelar, zidar, femeia va dobândi întreaga considerație și ea însăși se va autodeghiza în mândria de a aparține în sfârșit mult doritei lumi a virilității.
Ștefania Mihalache, „Socialismul și camuflarea de gen”, 2003

Dacă în Occident frumusețea marca diferența dintre cele două sexe, împreună cu maternitatea ca element asociat rolului casnic al femeii, comunismul elimină, practic, orice diferență între aceasta și bărbat, prin confiscarea frumuseții și atașarea maternității la funcția productivă, mai degrabă decât reproductivă. (…) Practic modelul femeii a fost creat ideologic și impus cu forța, într-o lume care nu avea nevoie de el și pentru care nu era pregătită. Ca în toate domeniile așa-zisei necesități istorice, și în cel al feminității este creată o realitate artificială.
Alice Popescu, „O socio-psihanaliză a realismului socialist”, Editura Trei, 2009

Bărbătoasele tovarășe de partid și/sau de viață nu erau, vai, doar o ficțiune: portretele lor se etalau cu ostentație pe toate zidurile, biografiile lor eroice și asexuale erau propuse drept exemplu, solitudinea lor militantă, care nu recunoștea decât o singură familie, cea a partidului, ar fi trebuit să stârnească emulația ambelor sexe: a bărbaților, provocându-i, a femeilor, oferindu-le un model.

(…) Acest personaj dotat cu un evident hermafroditism revoluționar încarna emanciparea prin masculinizare a femeii.

(…) Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităților tradiționale, controlul asupra educației noilor generații, eradicarea individualității în favoarea colectivității presupuneau evacuarea de sens a vieții private, în genere, și a familiei în special. Emanciparea femeii a fost principalul instrument al acestei destructurări.
Zoe Petre, „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin”, în „Miturile comunismului românesc”, coord. Lucian Boia, Editura Nemira, 1998

Aceste două încercări de denigrare: a teoriilor de gen din prezent – pentru că sunt „propagandă bolșevică” – și a politicilor socialiste din anii ’50 – pentru că au tulburat sistemul de gen tradițional – au o rădăcină comună, conservatoare și reacționară. De aceea cred că, înainte de a repeta pur și simplu mantra „comunismului represiv”, e important să muncim împreună la construirea unei raportări mai nuanțate, mai conforme cu interesele noastre.

*

În ce mă privește, interesul pentru femeile deceniului al șaselea, pentru posibilitățile și reprezentările lor, a pornit din afect. Ca multe persoane din generația mea, am copilărit, în anii ’80, pe afară, adică în fața blocului. Ceata de copii era supravegheată, de pe băncile de la scară, de bunicele noastre, care fuseseră cândva tinerele muncitoare ale anilor ’50. Multe se mutaseră la oraș, de la țară, atrase de oportunitatea de a-și face o viață mai bună și își cunoscuseră soții la muncă. Locuințele pe care le primiseră de la stat aveau băi funcționale, apă curentă, încălzire, electricitate. Pentru multe dintre ele, asta însemna o creștere a standardului vieții. În plus, multe dintre femeile din generația lor, atunci când se angajaseră, se putuseră angaja inclusiv în domeniul muncii fizice grele: ca manevrantele unor utilaje mari, ca sudorițe, ca muncitoare pe șantier etc..

Venind de la țară, erau obișnuite cu munca fizică, grea și nu se temeau de ea. N-aveau nevoie decât de un cadru instituțional care să accepte și să încadreze forța lor de muncă. Sigur că povestea nu e nici simplă, și nici aceeași pentru toate: multe dintre ele s-au calificat și au lucrat în industria grea, altele, în timp ce munceau în fabrică, au urmat cursuri la seral și au avansat, altele s-au angajat în domenii mai ușoare, în servicii, altele au fost casnice și au prestat toată viața doar munca domestică neplătită. Câtă lume, atâtea povești.

Și în mod sigur, majoritatea poveștilor personale implică durere. Viața personală a acestor femei a fost grea. Violența bărbaților, în familie și la locul de muncă, era cunoscută de toată lumea, acceptată și tolerată nu doar în comunitate, ci și la nivel politic. În perioada interbelică, revista cu discurs socialist feminist Femeia muncitoare semnala abuzurile asupra muncitoarelor din fabrici, din partea șefilor/supraveghetorilor bărbați. Mai multe note publicate în revistă, despre viața muncitoarelor în fabrici, sună astfel:

La secția mașini, lucrează un mașinist, Florea Georgescu, care cum vine o lucrătoare nouă îi pune condiție că dacă vrea să lucreze în acest atelier, trebue să meargă cu el. Iar de se întâmplă să fie refuzat, le dă afară. 

În 1956 însă, în socialism, revista Femeia nu privilegiază deloc problematica agresiunilor, hărțuirii, violenței de gen. Ele nu aveau cum să fi dispărut peste noapte din mediile de muncă, doar odată cu schimbarea regimului. Nu mai vorbim despre spațiul domestic. Politic însă, violența de gen nu reprezenta o prioritate.

Din alte puncte de vedere, lucrurile se schimbaseră radical pentru femei, odată cu instalarea regimului socialist. Doar câteva dintre schimbări: în Constituție, în 1948, pe lângă stipularea egalității între toți cetățenii, „fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie, grad de cultură”, se menționa explicit egalitatea între femei și bărbați. Apoi, s-au prevăzut legislativ drepturi precum: salarizare egală, concedii prenatale și postnatale, îndatoriri egale față de copiii născuți în afara căsătoriei, dreptul de a alege și de a fi alese (peste 400.000 de femei au fost implicate, în anii ’50, în activitatea politică), dispariția regimului dotal și exercitarea de către femei a drepturilor depline, fără necesitatea autorizației maritale etc. – toate informațiile despre schimbările legislative se găsesc în studiul Gen și reprezentare în România comunistă, de Luciana M. Jinga. Dacă ne gândim la situația femeilor din spațiul românesc, în perioada interbelică, ideea că „nu aveau nevoie de emancipare” strălucește dintr-odată în tot absurdul său.

Multe dintre femeile din generația bunicelor noastre au beneficiat de pe urma acestor schimbări. În același timp, chiar dacă legislația din România a fost în mare parte copiată după cea elaborată în Rusia, în anii ’20 de către feministele bolșevice, în privința avortului lucrurile au stat altfel. În 1920, în URSS, avortul fusese liberalizat. Era pentru prima oară în istorie când un stat lua o astfel de măsură. Apoi, în 1936, după ce le-a înlăturat pe feministe, regimul stalinist a interzis avortul.
Și la începuturile socialismului românesc, avortul a fost declarat delict penal, în acord cu legislația stalinistă, cu toate că nu exista nici interesul și nici infrastructura pentru urmărirea respectării legii .

Cum înainte de 1944 puține femei recurgeau la chiuretaje (în 1938, la 2036 de locuitori funcționa un singur medic generalist), metodele tradiționale de planificare familială și întrerupere a sarcinii nu se schimbaseră prea mult. Nici activitățile de încălcare a respectivului articol nu erau urmărite, în mod expres, în anii ’50. Din cauza acestei discrepanțe, legea însăși și-a pierdut semnificația.
Lavinia Betea, „Interzicerea avorturilor ca fapt de memorie socială” în „Viaţa cotidiană în comunism”, coord. Adrian Neculau, Polirom, 2004

Apoi, după moartea lui Stalin, în URSS, avortul a fost din nou legalizat, în 1955.
Și în România, din 1957, legea s-a schimbat și femeile puteau avorta la cerere. Cele din generația bunicelor noastre au prins, deci, o perioadă în care legea susținea autonomia corporală a femeilor.
Din 1966 încolo, odată cu decretul, subiectivitatea politică feminină proiectată de regimul socialist a suferit o schimbare radicală: de la aspectele subversive pe care le prezentase în deceniile anterioare față de sistemul de gen conservator, tradițional, la o întoarcere către acesta, prin instrumentalizarea de către un stat tot mai naționalist și centrat pe controlul reproducerii.

„Comunismul” este deci un termen-umbrelă pentru o perioadă cu multe și radicale schimbări pentru femei. Mai târziu, în post-socialism, din cauza demonizării comunismului, femeile și-au împărtășit cu mare atenție amintirile și viziunea asupra propriului trecut. Am remarcat mereu, în poveștile femeilor din generația bunicelor mele, precauția cu care ele vorbesc: le e teamă oare să nu fie acuzate că sunt „comuniste”? Sau mai bine spus, „babe” comuniste, reprezentante ale unei perioade perseverent stigmatizate, pensionarele, femeile ne-femei – neatrăgătoare, anormale, bătrâne dintotdeauna – pe care tinerii antreprenori ai zilelor noastre „le duc în cârcă”?

Istoriile femeilor din socialism care proveneau din familii sărace și cărora regimul le-a adus multiple beneficii sunt în prezent unele în care povestitoarele încearcă să se delimiteze de o mult-hulită categorie a bătrânilor care „ne țin pe loc” sau care „ne trag înapoi”.

Istoriile femeilor din familii înstărite, cărora le-au fost naționalizate casele, care au pierdut proprietăți și privilegii, sună altfel. Nu e nevoie de precauție aici, ele povestesc încrezătoare, cu lacrimi în ochi: pentru că, nu-i așa, căror privilegiați le vine ușor să piardă privilegiul și să accepte trecerea peste noapte de la persecutori la persecutați? Femeile din familii înstărite ne povestesc mereu înlăcrimate despre trecerea de la perioada când aveau saloane și servitoare, la cea când nu mai aveau decât două camere și o bucătărie comună. Ele ne invită să plângem împreună pentru nedreptatea care li s-a făcut în comunism, exact la fel cum ne invită și managerele din corporații care se simt neînțelese astăzi pentru că au de gestionat jobul și copiii, iar cu o singură „bonă” nu pot face față. Să nu ne lăsăm păcălite: poveștile dramatice centrate în jurul acestor femei ocultează întotdeauna poveștile exploatării altora – „servitoarea”, „bona” fără nume – pentru care protagonistele n-au nici lacrimi, și nici măcar ochi.

*

Întrebarea care mi se pare interesantă acum, pentru noi, este: când privim trecutul, cum ne putem apropia cât mai mult de perspectiva femeilor muncitoare din generația bunicelor noastre? Cum putem să construim un fel de a privi care să refuze centrarea femeilor privilegiate și să scoată la lumină afectul și dinamicile vieților unora cu o subiectivitate ce ar rămâne altfel în umbră?
Ce puteau lua de bun, de exemplu, femeile din generația bunicelor noastre, dintr-o publicație precum revista Femeia? Ce le dădea putere, ce le insufla curaj, mândrie și sentimentul posibilității? Ce anume din discursul revistei Femeia, alături de emisiuni, documentare, filme artistice, pictură, teatru, inițiative politice, le făcea pe aceste femei să se simtă și să trăiască mai liber, și ce continua să le țintuiască?

E interesant poate, să răsfoim revista cu întrebările astea în minte.

Anticomunismul afirmă că femeile au fost masculinizate de regimul socialist din anii ’50 și semnifică această masculinizare ca pe încă un semn că regimul socialist a fost „dubios”. Mie, una, nu-mi sună rău deloc masculinizarea, dar mă întreb în ce măsură ea s-a întâmplat cu adevărat. Nu iese fum fără foc, dar cât de mare a fost focul? Și pentru că sunt mereu suspicioasă la adresa lor, mă întreb: nu cumva exagerează anticomuniștii și anticomunistele? Cât de „masculine” sunt de fapt femeile din revista Femeia? Cât de masculine le vedem noi azi, din poziția noastră, și cât de masculine le vedeau oare tinerele muncitoare ale deceniului al șaselea? Și cât de subversivă e subiectivitatea proiectată aici față de genul „tradițional”?

În 1956, trecuseră trei ani de la moartea lui Stalin. Mai lipsea un an până la legalizarea avortului, care se petrecuse deja în URSS. În paginile revistei Femeia, care se adresa muncitoarelor din urban, și care se tipărea într-un tiraj de 50.000 de exemplare, femeile munceau în toate domeniile, aveau activități politice, aveau funcții de conducere, erau mame, erau casnice, erau artiste și erau eroine revoluționare. La prima vedere, era o lume cu multe posibilități pentru toate. Dar care era raportarea revistei Femeia la feminitate, așa cum e ea perfomată și asociată în mod tradițional – cu gingășia, fragilitatea, grija și așa mai departe? O disprețuia? Îi oculta manifestările?

*

Să citim, de exemplu, poezia Zidărița, de Rusalin Mureșan:

Mii de cărămizi au trecut prin mâinile ei,
Zeci de case a clădit cu odăi minunate,
Ochii ei sunt jucăușe scântei,
Părul ei – aur, unduind pe spate.

În odaia mea nouă e bine și cald,
Foc și iubire în orice perete-i,
Mângâi pereții frumoși și în ei
Simt mâinile moi ale fetei.

E ceva subversiv aici? Ceva care tulbură?
Parcă nu: un poet scrie despre o femeie blondă, cu mâini moi, aplicându-i o privire heterosexuală, plină de dorință. Faptul că această dorință se transferă și se manifestă în relație cu pereții e desigur înfricoșător, ca de fiecare dată când privirea masculină voaioristă și hetero urmărește insistent sau imaginează, în secret, o femeie.
Pe de altă parte, oare în asocierea și disocierea de legenda meșterului Manole nu găsim și ceva eliberator? Femeia asta zidește ea însăși, în loc să se lase zidită.
E urmărită, e privită. Poziția ei nu este cea centrală, a creatoarei – pentru că nu ea scrie poezia – ci a obiectului privirii. Cu toate astea, obiectul nu e static. Femeia construiește. Și, în loc să fie blocată în creația altuia, în interiorul zidului, ca în legenda tradițională unde juca rol de sacrificiu, ea se poate mișca acum, poate insufla propriul spirit în lucrurile pe care le face. Mâinile ei nu mai sunt la propriu, în perete, ci pereții sunt frumoși pentru că le-a transmis, clădindu-i, din frumusețea ființei sale.
Ceva s-a mișcat, s-a deplasat de la locul său, chiar dacă nu s-a deplasat foarte mult. Ceva ne atrage atenția – unora dintre noi – infuzându-ne cu o mică senzație de speranță și de putere.
Pe conservatori îi face să râdă: ce ridicol! O femeie blondă, activă în construcții! Imposibil, forțat, nenatural!
Și tocmai râsul lor și teama pe care o ascunde ne asigură că ceva s-a mișcat, s-a tulburat, ceva a devenit dubios și subversiv.

*

Un anumit tip de feminitate era ridiculizat și asociat de discursul socialist cu „dușmanul”.
Acest tip de privire heterosexuală, masculină, misogină, se păstrează și astăzi în discursurile masculine patriarhale de stânga. Când fac critica „feminismului” (pe care îl presupun automat liberal) sau a „politicilor identității”, acestea critică elementele ușor de asociat cu feminitatea: accentul pe nevoi personale/corporale, accentul pe afecte, ca manifestări ale „individualismului” sau „narcisismului” – pe care persoanele non-masculine care le-au dezvoltat de fapt ca reacție strategică la patriarhat sau în ciuda prescripțiilor acestui sistem opresiv. Insistând să nu învețe din trecut, bărbații de stânga îl tot repetă.

În goana după «inedit» și «senzațional», postul de televiziune din Los Angeles a transmis în cadrul așa-numitelor «emisiuni de groază», următoarea scenă:
Dintr-un sicriu plasat într-un décor macabru apare o femeie-fantomă, care, în timp ce dansează printre schelete, păianjeni, scorpioni, spânzurători și scaune electrice, povestește despre ultimele crime și sinucideri întâmplate în SUA.
Povestitoarea e slabă, deșirată, transparentă. Are sprâncenele arcuite în chip mefistofelic și niște unghii la degete care depășesc 4 cm în lungime.
Firește, unui om normal, o asemenea apariție nu-i poate inspira decât repulsie. Dar în SUA s-au găsit destule spirite bolnăvicioase care să aprecieze acest spectacol și să-i popularizeze eroina. S-au găsit femei care să imite pe propria lor figură linia sprâncenelor, pieptănătura – care de fapt e o despletire jalnică – și mai ales unghiile acestei apariții. Și astfel se încearcă în America lansarea așa-numite mode «Vampir 1956».

Să remarcăm întâi ironia plasării originii modei cu vampiri în America.
Pe urmă, serios vorbind, e de subliniat felul cum evaluările se raportează la un standard al „normalității”, care se referă nu la manifestarea feminității (chiar dacă judecă felul în care arată femeia, nu ea este cea numită „anormală”), ci la privitor – care poate fi ori „om normal”, ori „spirit bolnăvicios”. Una din două. Și doar spiritele „bolnăvicioase” pot admira o astfel de manifestare a feminității. (Evaluarea e destul de arbitrară, de altfel: de ce aici pieptănătura e o despletire jalnică, în timp ce părul unduind pe spate al Zidăriței e atrăgător, rămâne unul din marile mistere ale trecutului.)
În spatele ironiei comentariului, a retoricii obișnuite a bolii/ sănătății (de întâlnit și astăzi în discursurile virulent anticomuniste), putem identifica specificul acestui punct de vedere care centrează o privire masculină, solară și care se teme de asocierea feminității cu moartea, de folosirea feminității pentru a face distrugerea seducătoare. Un tip foarte specific de misoginie.

*

Revista Femeia din anul 1956 e plină de femei elegante, preocupate, printre altele, să arate și bine. Abundă în sfaturi privind coafurile la modă și noile tendințe în materie de vestimentație, dar și de întreținere a frumuseții, cu accent pe frumusețea „naturală”, care se poate păstra pentru cât mai mult timp, dacă cititoarele vor mânca salate și fructe, mai puțină pâine și dulciuri, dacă vor sta întinse, cu picioarele mai sus decât corpul.

Coaforii parizieni au lansat o nouă coafură denumită poetic romance. Prezentăm cititoarelor noastre câteva pieptănături stil romance și reproducem aprecierile și sfaturile revistei Femmes francaises. Noua linie de la care se vor inspira coafurile noastre în iarna aceasta (1956-1957) pusă sub semnul romantismului, este plină de feminitate. Părul împodobește tâmplele cu ondulații moi, care-i pun în valoare bogăția și dă posibilitate fiecărei femei de a găsi amănuntul care să se adapteze genului ei. Această tendință spre romantism e o schimbare binevenită de la coafura în șuvițe dezordonate și prea scurte. Pentru a se obține noua coafură romance, părul trebuie tăiat în lungimi diferite: 9 cm pentru părul care pornește de la frunte și formează ondule până la urechi; 6 cm pentru părul de pe creștetul capului, 3 cm pentru cel de la ceafă. În față se poartă fie cărare (la o parte sau la mijloc, după cum se potrivește mai bine figurii) sau o șuviță. La ceafă, părul este ridicat în formă de coadă de lebădă.

Și-atunci, unde devine evidentă masculinizarea femeilor în propaganda anilor ’50?

Poate în portretizarea lor în funcții publice, de conducere. Poate acolo este punctul de inflexiune, locul în care s-a produs acea transformare atât de temută de conservatorii anticomuniști ai post-socialismului. Poate că fiind plasate în posturi în care era nevoie să controleze și să coordoneze, acelor femei li s-a confiscat feminitatea: un eveniment al cărui ecou a ajuns până la noi.

Să ne uităm, de exemplu, la articolul despre inginer Zoe Rigani, șefa secției Tratamente termice de la Uzinele 1 mai din Ploiești. Sub poză, scrie: „Ing. Zoe Rigani dând explicații la scoaterea pieselor din unul din cuptoarele electrice ale secției Tratament termic.” În imagine, femeia plasată în partea stângă, supraveghează activitatea celor doi muncitori. Poartă un sarafan în carouri și o coafură elegantă. Muncitorii sunt în uniforme de lucru. Din text aflăm că este șefa unor bărbați (toți, acum însurați și tați a câte doi sau trei copii). Un tânăr îi sărută mâna și apoi se scuză: n-a sărutat mâna doamnei, ci pe a tovarășei. Este în floarea vârstei, plină de feminitate, notează autoarea articolului. Este singura femeie în poziție de conducere din uzină, dar reiese că este foarte respectată și pricepută la ce face.

Aici, în fotografie, mai jos, e altcineva: inginer constructor Ani Fighel, una dintre principalele autoare ale proiectelor de rezistență ale Teatrului de operă și balet al RPR, ale Stadionului 23 august, ale blocurilor muncitorești din Bulevardul Muncii, Vatra Luminoasă și Balta Albă din București.

Poate că discursul anticomunist conservator spune că femeile au fost masculinizate pentru că regimului socialist i-a reușit într-adevăr desprinderea muncii reproductive de spațiul domestic. Și, prin urmare, munca domestică nu a mai fost asociată cu genul.
Revista Femeia din 1956 ne arată însă că nu este așa. În articolul „Un om, două norme”, e vorba despre cele două tipuri de muncă, salariată și casnică. Articolul e însoțit de fotografii cu o femeie care calcă haine și îmbracă apoi copilul. Soluțiile propuse sunt cele clasice, asemănătoare celor pe care le aduseseră feministele bolșevice în Rusia revoluționară: spălătorii publice şi „brigăzi pentru dereticat”, o mașină care să ducă copiii la școală…
Deci „masculinizarea” nu se referă nici la de-genizarea muncii domestice.

Și-atunci? Atunci poate că impresia „masculinizării”, zvonul care ajunge până la noi din străfundurile jumătății deceniului trecut, vine doar dintr-o mică deplasare discursivă: nu e vorba de o centralitate a subiectului politic feminin; nu e vorba nici de o alterare a privirii heterosexuale; e vorba doar de mici schimbări asociative.
Poate masculinitatea atât de temută a femeilor deceniului al șaselea e cea din portretele celor care lucrau în industria grea. Ele apar destul de puțin în revistă, în anul 1956: imaginea lor nu e nici pe departe dominantă, dar imaginea lor și a unor femei ca ele e, probabil, responsabilă pentru zvonurile despre femeia „masculinizată” a anilor ’50.
Sudorița sovietică Valentina Moldovan care apare în prim-plan, cu un zâmbet larg și cu casca de sudură pe cap.
Aurelia Mardare, „primul brigadier constructor venit pe șantier, astăzi comandantă de brigadă”.

Muncitoarele din industria extractivă. Varvara Crețu, al cărei zâmbet și a cărei privire exprimă sentimentul că „Să excavezi, să torni beton, să injectezi, să mânuiești pick-hamerul sau troliul e visul viselor.”
Sau vatman de locomotivă electrică Veronica Vîrtan, care „străbate zilnic zeci de km prin tunel. Șirul lung al vagonetelor purtate de locomotivă sînt încărcate cu beton, cu piatră excavată din munți.”
Într-o emisiune a vremii, intervievată în chiar cabina în care lucrează, o macaragistă spune că a ales această meserie pentru că „i-a plăcut să aibă răspundere și să aibă o meserie mai bărbătească.” Să arate că poate și ea ce poate face un bărbat. E dovedit din plin, după cele șase luni în care a tot lucrat. În port, mai spune intervievata, sunt în jur de treizeci de femei macaragiste.

Femei și materiale dure, femei și utilaje grele: tractoare, excavatoare, macarale, sistem politic. Combinația asta continuă să fie o raritate, o ciudățenie, subiect de articole în care o grijă exagerată e acordată sublinierii feminității intervievatei și încadrării ei în „normalitate” (de exemplu, în acest articol despre cea mai frumoasă șoferiță din România).
Ce înseamnă visul manevrării unui utilaj greu și de ce e el ridicol, adică de fapt periculos, pentru imaginarul conservator?
E cumva un vis al lipsei de fragilitate fizice? Al autodeterminării corporale? Al puterii?
Al posibilității de a răspunde eficient violenței de gen, hărțuirii, agresiunii?
E cumva un vis în care, apte fizic, femeile ar putea construi împreună, o lume întreagă, funcțională, eficientă? În care s-ar putea organiza, în care ar putea planifica și realiza?

Și dacă e așa, nu cumva poate fi un foarte serios și capacitant vis feminist?
Femeile care știu și pot să construiască, să manevreze utilaje mari, să repare mecanisme, să conducă – ce mare angoasă provoacă în imaginarul conservator?
Și de ce, cu toate că în anii ’50 lumea a rămas în continuare preocupată să reafirme și să reproducă feminitatea tradițională a femeilor – frumusețe, grijă, fragilitate etc. –, această aparent mică deplasare discursivă și efectivă a avut un ecou atât de prelung, încât a ajuns până la noi?
Ce e scandalos aici? Ce s-a zguduit de fapt, odată cu politicile referitoare la gen și cu subiectivitatea proiectată pentru femei de regimul socialist? Ce ascundeau apele adânci care s-au tulburat?

Și, mai ales: cum ar fi arătat socialismul dacă, în timp ce construia infrastructura pentru o societate mai egală economic, ar fi deconstruit mai coerent, perseverent, conștient patriarhatul, așa cum au propus mereu feministele?

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Arhive Feministe și Queer, curatoriată de Lav și Ali.