Vrem spitale publice, nu elicoptere și catedrale! Câteva direcții solidare în discursul feminist pentru justiție reproductivă

de Laura Sandu
Artă digitală de Marta Mattioli

Acest text face parte din seria de articole jurnalistice „AS REALITY UNFOLDS – O perspectivă feministă digitală asupra contemporaneității”, un proiect care promovează răspunsuri feministe asupra evenimentelor de actualitate și acoperă mai multe macro-arii de analiză: Socio-politică locală și din regiune, Socio-politică internațională, Literar-artistică și Pop-cultura Internetului.

***

În 31 iulie 2023, o femeie de 24 de ani a născut pe trotuar, în fața spitalului municipal Urziceni. Mama femeii a povestit că, atunci când s-au prezentat împreună la unitatea medicală, la ora 5 dimineața, asistenta care le-a preluat le-a anunțat că nu le poate ajuta pentru că nu există niciun medic ginecolog de gardă. Și că nu au decât să cheme ambulanța, care să transporte pacienta la un alt spital, la Slobozia, la o distanță de 60 de kilometri. Le-a îndrumat apoi să iasă și să aștepte salvarea în fața clădirii, ceea ce au și făcut. Femeia însărcinată nu a fost condusă într-un salon, nu a fost așezată într-unul dintre cele 23 de paturi, nu i s-a acordat niciun fel de atenție medicală, așa cum ar fi fost normal. Când a sosit ambulanța, medicii nu au mai avut decât s-o ajute să nască chiar acolo, pe trotuar, în fața spitalului.

Cazul a ajuns la știri și a generat diferite reacții. Într-un dialog cu un reporter, primarul Urziceniului a făcut o referire fără niciun sens, urmată de o remarcă insultătoare, la faptul că persoana care a trecut prin aceste întâmplări traumatizante are deficiențe de auz și de vorbire, și este de etnie romă. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a sesizat, atât în privința felului în care femeia a fost tratată la spital, cât și în privința declarațiilor primarului. În paralel, asociații antirasiste au acționat rapid, adunând date pentru posibile dări în judecată ale instituțiilor responsabile.

În același timp, tot ca răspuns la acest caz, președintele Colegiului medicilor din România a făcut mai multe declarații, printre care aceea că o treime din cele peste 500 de spitale din țară ar trebui transformate în centre de „spitalizare de o zi”, iar urgențele trimise mai departe cu ambulanța sau elicopterul. Transportul cu elicopterul, susține președintele Colegiului medicilor, este practica medicală în Statele Unite ale Americii care este o țară cât Europa și nu își permite să aibă spital în fiecare localitate. „Un sistem de transport aerian”, continuă el, „este mult mai eficient și mult mai ieftin decât să ții o clădire de spital care costă, costă, înghite bani.”

Perplexitatea pe care ne-o provoacă aceste declarații crește dacă ne uităm și la statisticile privitoare la organizarea sistemului de sănătate din America de Nord. Milioane de americani amână sau evită cu totul tratamentele medicale, chiar și chemarea ambulanței, din cauză că statul nu finanțează sănătatea publică și costurile (enorme) trebuie suportate de pacienți. Este inacceptabil orice exemplu care vine din acel sistem. Perplexitatea crește dacă ne amintim de pandemie și de nevoia pe care o exprimam atunci într-un glas, de spitale publice și de personal calificat. Și crește, crește perplexitatea noastră în fața acestor declarații, când ne gândim că avem oricum acces inegal la serviciile de sănătate din cauza rasismului și a precarizării extreme. Femeia care a născut în fața spitalului din Urziceni nu a fost primită nici măcar într-un salon, în interiorul spitalului. Cât de repede sau de încet s-ar mobiliza elicopterele pentru noi, în funcție de etnia, clasa, genul și orientarea în care suntem încadratx de persoanele care trebuie să acorde ajutorul ?

În loc să atragă urgent atenția asupra rasismului din sistemul public medical și asupra cauzelor structurale care țin de logica privatizării și care au dus la starea jalnică a acestuia – lipsă de personal, lipsă echipamente, degradarea clădirilor – asemenea voci publice precum cele citate mai sus ori reiterează rasismul, ori se folosesc de ocazie ca să argumenteze în favoarea accelerării distrugerii sistemului de sănătate și îngrădirii tot mai strânse a accesului la serviciile medicale care ar trebui să fie întotdeauna gratuite și necondiționate de vreo apartenență.

Comentând într-un interviu cazul de la Urziceni, Carmen Gheorghe, președinta asociației E-romnja, spune că din experiența lucrului cu femeile rome știe că „mamele tinere și femeile adulte care ajung la maternitate, din start sunt primite cu insulte, jigniri, sunt descurajate prin tot felul de afirmații umilitoare și înjositoare.” De cele mai multe ori, ele nu au un medic ginecolog la care să meargă periodic la consultații și, când trebuie să nască, apelează la serviciul de urgență pentru că acolo de obicei nu pot fi refuzate. 

Despre violența cu care se confruntă femeile rome când trebuie să acceseze servicii de sănătate reproductivă, vorbește și Anca Nica, activistă și membră E-Romnja, într-un articol recent publicat aici, pe cutra.ro. „Discriminarea femeilor rome nu are legătură doar cu culoarea pielii. Uneori, faptul că ești dintr-un anumit cartier cu o reputație proastă sau dintr-un sat în care populația majoritară este romă, dacă ești albă, dar ai un anumit accent care «zgârie pe ureche» sau orice alt element care ar putea duce la asocierea cu comunitatea de romi, este suficient pentru personalul din spital să nu îți respecte drepturile și să-ți calce în picioare demnitatea umană. Indiferența adâncă și prejudecățile medicilor hrănesc violența sistemică împotriva femeilor rome.”

Excluderea violentă a femeilor rome nu este un fenomen întâlnit doar în sistemul medical. Ci și în domeniile locuirii, educației și muncii salariate, așa cum arată acest studiu, realizat de cercetătoarele Carmen Gheorghe și Cristina Mocanu, și care pune laolaltă peste 60 de mărturii ale unor femei rome. Sistemul public de sănătate este deci, la fel ca întreaga noastră societate, puternic contaminat de rasismul, clasismul și misoginia care, atunci când se suprapun, le expun pe femeile rome la excluziune pe multiple planuri, așa cum arată și acest studiu realizat de cercetătoarea Enikő Vincze. 

Din toate studiile, datele și experiențele activistelor pentru drepturile femeilor rome, rezultă însă clar și că o critică dură și bine documentată la adresa sistemului public de sănătate nu justifică niciodată concluzia că acesta ar trebui desființat și/sau privatizat. În condițiile sărăcirii extreme a persoanelor rasializate, din motive istorice cu rădăcini adânci și în consecința politicilor antisociale ale capitalismului din ultimele decenii, este nevoie, dimpotrivă, să insistăm asupra reconstruirii unui sistem de sănătate public, care să ofere servicii gratuite, necondiționate de vreo apartenență.

Acestea sunt lucrurile asupra cărora ar trebui să ne atragă atenția un caz precum cel de la Urziceni. Câte trebuie să se mai întâmple oare ca să ne dăm seama ce multă nevoie avem de solidaritate și acțiune antirasistă, și de organizare social-politică radical diferită, care în loc să urmărească distrugerea populației, să aibă drept scop sănătatea, prosperitatea și fericirea acesteia?

Scriu acest text pornind de la știri recente despre eșecul sistemului public de sănătate în privința susținerii vieților persoanelor rasializate și care trăiesc în sărăcie. Îl scriu pentru a evidenția câteva direcții solidare din discursul feminist care susține justiția reproductivă și care ar trebui probabil să țină cont simultan atât de implicațiile economice, cât și de cele culturale ale acestei problematici.

Modul teribil în care este neglijată sănătatea reproductivă, în special a femeilor rome și/sau precarizate, dar și în ansamblu, în sistemul nostru public de sănătate, nu s-a văzut doar în cazul de la Urziceni. Se vede, la știri, aproape zilnic. Foarte recent, la Târgu Jiu, o femeie a fost operată de hernie, pentru că medicii nu și-au dat seama că era însărcinată în luna a noua, și intrase în travaliu. Din fericire, și femeia, și nou-născutul au ieșit cu bine din această confuzie.

La maternitatea din Botoșani însă, tot foarte recent, o femeie de 25 de ani a murit pentru că, intrată în al doilea semestru al sarcinii, a ajuns la spital cu sângerări, iar medicii nu i-au acordat nicio atenție timp de șapte ore. În urma acestei tragedii, a fost inițiată, de către apropiații femeii, o petiție prin care se cere demiterea cadrelor medicale care nu i-au acordat nicio atenție pacientei și o anchetă exhaustivă pentru a stabili exact cauzele care au dus la deces. „Dreptul la îngrijire medicală de calitate și empatie trebuie să fie asigurat pentru fiecare persoană.” menționează textul petiției.

Nu la fel se pune însă problema dinspre reprezentanții creștinismului ultraconservator. La înmormântarea femeii, un preot ortodox spunea că „atunci când o femeie moare din cauza unei nașteri, moare ca un martir”. Evident, femeia nu a murit din cauza unei nașteri, ci cel mai probabil din cauza întârzierii procedurii de avort; cel mai probabil, din cauză că medicii nu au intervenit la timp. Discursul martirajului este complet nepotrivit și meschin. Am arătat într-un articol anterior, cât de profundă este imixtiunea bisericii ortodoxe în sistemele medical și educațional. Prin protocoale semnate cu Ministerul Sănătății și reînnoite periodic, BOR își asigură prezența și influența în spitalele publice, cu materiale propagandistice religioase nu doar lipsite de valoare în chestiunea sarcinii și a avortului, ci periculoase de-a dreptul pentru viețile persoanelor însărcinate. (Mai multe puteți afla și din articolul Andradei Cilibiu publicat tot pe cutra.ro)

În paralel cu filiera ortodoxă locală și cu tentaculele sale bine înfipte în banul public, se mai desfășoară și activitatea intensă a filierelor creștine internaționale antigender, adică îndreptate împotriva vieților în libertate ale femeilor și persoanelor queer și trans. Este vorba despre o rețea globală, susținută financiar cu sute de milioane de dolari, așa cum se arată în acest articol. Mână în mână cu statul capitalist, în siajul și în sprijinul distrugerii sistemelor de susținere socială publică a vieții pe care o aduc privatizarea și interesul investitorilor privați, aceste organizații creștine ultraconservatoare, fie ele neoprotestante, catolice sau ortodoxe, care se autocaracterizează drept militante „pro-viață”, sunt aceleași care au orchestrat referendumul „pentru familie” din 2018. Ele lucrează de fapt cu spor și cu ajutorul unor finanțări imense, în direcția morții.

*

Așa cum au subliniat activistele și reprezentantele asociațiilor feministe care au organizat protestul din 8 martie, de anul acesta, din fața guvernului, drepturile reproductive ale femeilor din România sunt în pericol. „Uterul nostru nu este profitul vostru”, am strigat toatx, cu acest prilej, condamnând orice încercare de a restricționa „dreptul femeilor de a decide cu privire la propriul corp”.

Așa cum știm, orice decizie personală – inclusiv decizia de a avorta sau nu – este structurată întotdeauna (atâta timp cât cadrul legislativ nu o interzice punctual), nu doar de motivele personale circumstanțiale, ci și de factori economici, sociali și culturali care ne determină viețile. De viziunile pe care le avem, de pildă, în cazul deciziei de a avorta sau nu, despre întreruperea sarcinii, despre contracepție, despre naștere, despre ce presupun creșterea (încă) unui copil în capitalism. De anxietatea pe care ne-o provoacă interacțiunea cu sistemul medical, bazată pe experiențele din trecut. De situația economică în care ne aflăm și care ne permite sau nu să plătim serviciile nedecontate și/sau să oferim micile „atenții” obișnuite în sistemul public. 

Prin urmare, decizia personală de a păstra sau nu o sarcină, chiar și atunci când nu este interzisă prin lege, este profund influențată de inegalitățile sociale, de starea în care se află sistemul medical, de faptul că serviciul este sau nu decontat, și de rasismul, misoginia și indiferența personalului, deasupra cărora plutește, amenințător, spectrul bisericii ortodoxe și al propagandei ultraconservatoare care asociază avortul cu crima, inducând vinovăția și teama de pedeapsă în lumea de apoi dar și, prin marginalizare și excludere din comunitate, aici, în lumea imediată.  

Obiectiv vorbind, starea accesului la întreruperea de sarcină în România se deteriorează. Date culese de asociația Filia în 2020 – 2021 arătau că doar 34% din cei 802 medici care au răspuns chestionarului, spun că fac întreruperi de sarcină la cerere. În 69 de spitale din cele 171 cuprinse în studiu, avorturile la cerere nu se fac deloc. Iar 71 de unități au comunicat că medicii care refuză să facă întreruperi de sarcină la cerere invocă motive religioase, morale și etice.

Pe de altă parte, așa cum arăta cercetătoarea Tudorina Mihai într-un studiu despre accesul local la avort, prezentat în martie 2023 în panelul „Cunoașteri situate” din cadrul conferinței Transformări capitaliste în România: dezvoltare inegală și decalaje sociale, medici care refuză să facă întreruperi de sarcină pe motive religioase în sistemul de stat, le fac, de fapt, contra unor sume enorme, la privat. Uneori motivele religioase sunt doar un paravan pentru obținerea profitului în mediul privat. Accesul la avort este deci restricționat cu și mai mult „succes” prin conlucrarea profitabilă dintre capitalismul neoliberal și ideologiile ultraconservatoare.

*

Având ca punct de pornire tendința de restrângere a accesului la întreruperea de sarcină la cerere, în luna martie s-a înaintat un proiect de lege care prevedea ca avortul să fie decontat din Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate, în anumite condiții. Printre ele: sarcina a survenit în urma unui viol pentru care s-a depus o plângere penală; persoana solicitantă nu a împlinit vârsta de 18 ani; persoana nu realizează venituri sau primește asistență socială. Proiectul de lege nu a trecut.

De altfel, cu toate că acesta urmărea susținerea persoanelor din categoriile cele mai vulnerabile, decontarea avortului doar în cazurile „speciale” este una problematică. De ce să fie decontate doar întreruperile sarcinilor survenite în urma unui viol? De ce să fie asociată necesitatea avortului doar cu cazuri extreme de violență? Și mai ales cu o condiționare precum necesitatea de a demonstra, prin existența unei plângeri penale că sarcina a rezultat în urma unui viol. Știm foarte bine că puține supraviețuitoare ale violului fac plângeri penale. Întreruperea de sarcină la cerere nu ar trebui niciodată condiționată de o mărturie cel mai probabil traumatizantă. Pe urmă, condiționarea întreruperii de sarcină de obținerea unei adeverințe care să ateste faptul că persoana primește ajutor social poate îngreuna foarte mult accesul sau poate chiar să descurajeze complet persoana să facă acest lucru. În fine, în condițiile creșterii accelerate a curentului de extremă dreapta, trebuie să ne întrebăm și dacă o facilitare punctuală care înlesnește doar accesul la avort și doar pentru categoria cea mai vulnerabilă a persoanelor precarizate nu se suprapune nefericit peste discursul suprapopulării care blamează clasele muncitoare, sărăcite și rasializate, pentru că fac prea mulți copii? Să ne amintim doar cum în 2013, președintele de atunci al țării, Traian Băsescu, făcea apel la româncele nerome să facă mai mulți copii, pentru că minoritatea romă este „extrem de productivă”. Rasismul manifestat atunci punctual și în discursul de la cel mai înalt nivel politic nu a dispărut între timp din spațiul nostru, ci dimpotrivă, așa cum vedem din evenimentele recente, s-a intensificat. 

Când încercăm deci să contracarăm discursiv tendința tot mai evidentă de restricționare a accesului la întreruperea de sarcină la cerere, trebuie să fim atente la direcțiile în care se va încadra această contracarare. Comentând despre mișcarea pentru drepturi reproductive din SUA, Angela Davis ne avertiza încă din 1981, în Women, Race and Class, cu privire la pericolul de a milita exclusiv pentru dreptul la avort din perspectiva liberală care accentuează libertatea personală și invizibilizează sau pune în plan secund structura istorică și politico-socială care modelează, direcționează și face posibil actul însuși al alegerii individuale. „Când femeile Black și Latina recurg în numere atât de mari la avorturi, poveștile pe care le spun nu sunt atât despre dorința lor de a fi libere de sarcini, cât despre condițiile sociale mizerabile care le descurajează să mai aducă pe lume copii.” Și: „Lucrul de care este urgent nevoie este o campanie amplă de apărare a drepturilor reproductive ale tuturor femeilor – și în special ale acelor femei ale căror circumstanțe economice deseori le obligă să renunțe chiar și la dreptul la reproducere.” Așa cum sublinia și Carmen Gheorghe în acest interviu, și la noi, în prezent, doar femeile nerome, înstărite sunt îndemnate prin toate mijloacele să devină mame, în vreme ce femeile rome sunt, dimpotrivă, descurajate în acest sens.

Un discurs feminist mai solidar pentru justiție reproductivă se va concentra deci nu doar pe chestiunea alegerii individuale, specifică problematizării feministe liberale a avortului la cerere, ci și pe cerințe globale privitoare la sănătatea reproductivă, rezultate din experiențele femeilor rasializate și/sau precarizate, specifice unui feminism cu orientare antirasistă și anticapitalistă.

Sunt cel puțin două lucruri importante de subliniat aici. 

Întâi, acela că intervențiile politice care cer mici reforme, mici compensații care să ajute punctual, sau măsuri punctuale (decontarea exclusivă a avortului la cerere, de pildă), în locul unor măsuri mai ample, nu sunt întotdeauna o dovadă a pragmatismului. Faptul că cerem mai puțin, mai punctual, mai „plauzibil”, nu garantează întotdeauna reușita. Și poate merită, în schimb, ca în timp ce facem și revendicări punctuale, bine gândite și de ajutor imediat, să le însoțim mereu cu revendicările globale de care știm că e atâta nevoie, deși par imposibil de obținut. Poate merită să cerem TOTUL, de câte ori avem ocazia, nu pentru că ne facem vreo iluzie legată de succesul imediat al unor asemenea cerințe în contextul actual. Ci pentru a crea zilnic și prin fiecare acțiune și luare de atitudine feministă, solidaritate și spațiu de revendicare în vederea unor schimbări profunde, care vizează condițiile generale de viață care ne afectează pe toatx, precum necesitatea, urgența reconstruirii și menținerii nechestionate a unui sistem public de sănătate, cu tot ce presupune el.

Este nevoie să cerem nu centre de spitalizare de o zi și elicoptere care să transporte pacienții ca în America; ci investiții masive de la bugetul de stat în spitalele care există deja, în spitale noi, în angajare de personal specializat (nu de popi, așa-ziși consilieri). Și dacă auzim că „nu sunt bani” să întrebăm de ce cheltuim așa mult pentru militarizare (17 miliarde de lei de la bugetul public sunt alocate în 2023 pentru investiții în tehnica militară). Să chestionăm vocal propaganda prorăzboi la care suntem expuse zilnic. Să cerem fără teamă ca banii care se duc pe arme, să meargă mai bine la bugetul sănătății. Până să ne omoare dușmanii din afară, ne omoară statul capitalist local care refuză să cheltuie bani ca să ne țină în viață.

În același timp, este nevoie să evidențiem mereu dimensiunea antirasistă a luptei feministe pentru justiție reproductivă. Altfel, întreaga greutate a luptei directe antirasiste rămâne pe umerii activistelor feministe rome. Este nevoie deci să cerem în mod specific, în contextul protestelor pentru justiție reproductivă, educație antirasistă obligatorie în școli și în facultăți, și în toate mediile de muncă, finanțată din bugetul de stat. Educație specific feministă, antirasistă pentru tot personalul medical. Și strategii publice de sănătate reproductivă bine ancorate în și informate de activitatea, cunoașterea și experiența activistelor feministe rome.

*

Protestul care va avea loc în 28 septembrie 2023, cu ocazia Zilei Internaționale a Avortului în Siguranță, în fața Ministerului Sănătății, de activistele din grupul #mulțumescpentruflori, se conturează în direcții solidare.

Îndurerate și revoltate de tragediile și cazurile recente inadmisibile din sistemul medical, vom cere împreună dreptate.

Vom cere să fim tratate și tratatx egal, indiferent de etnie, limbă, statut social, culoarea pielii, gen, orientare sexuală, abilitate fizică și psihică, venit sau statut locativ.

Vom cere oprirea și revocarea privatizării sistemului de sănătate.

Vom cere ca interesele private și ideologiile creștine ultraconservatoare să nu mai intervină în sănătatea sexuală și reproductivă.

Vom cere acces gratuit la avort și la toate serviciile de sănătate sexuală și reproductivă, pentru toată lumea care are nevoie.

Justiția reproductivă, cu esențiala și centrala sa componentă antirasistă, nu este în niciun fel vreun cadou oferit cu mărinimie de statul capitalist care, urmărind mereu în primul rând interesul privat, transformă tragediile zilnice ale oamenilor rasializați și sărăciți chiar de logica sa, în argumente pentru reproducerea logicii și existenței sale.

Nu, nu avem nevoie de mai multe elicoptere, ca în SUA. Nici de mai multe catedrale ortodoxe. Nici de mai multe biserici și ONG-uri neoprotestante care să preia funcțiile sociale abandonate de stat, în procesul neoliberal al destructurării funcțiilor sale sociale și al reorientării întregii logici a serviciilor către profitul privat.

Avem nevoie de spitale publice, de strategii sustenabile ancorate în experiența și cercetările feministelor rome, de restabilire completă a accesului femeilor rasializate și precarizate la servicii de sănătate reproductivă, de servicii medicale gratuite pentru toată lumea, de educație antirasistă, de educație sexuală, de tot ce este nevoie pentru susținerea corpurilor și minților noastre, ale tuturor, în vederea unor vieți armonioase și fericite pentru toatx.

Pe 28 septembrie 2023, în fața Ministerului Sănătății, vom cere împreună TOTUL.

***

Dacă ți-a plăcut acest material, poate ai vrea să ne sprijini pe Patreon, să ne putem susține activitatea și să finanțăm mai multe texte și artă feministe!