de Maria Sgârcitu
Ilustrații digitale de Tristan
La optsprezece ani anxietate generalizată. La douăzeci de ani tulburare depresivă recurentă. La douăzeci și doi de ani sindrom bipolar. M-am identificat de-a lungul timpului cu diagnosticele primite de la diverși doctori și am căutat să mă înțeleg pe mine însămi prin prisma lor. În același timp, mi-era clar că nevoia asta venea din alienare și din dorința de a aparține, de a găsi empatie sau cel puțin înțelegere la nivel rațional. Patologizarea și înțelegerea individualizată a tulburărilor mele mi-au făcut de-a lungul timpului mult mai mult rău decât bine, și abia în ultima vreme am ajuns la o înțelegere politică și, pentru mine, mai profundă, a sănătății mintale.
Sunt foarte multe moduri în care sistemul economic capitalist târziu și ideologia neoliberală ne afectează pe cele cu probleme de sănătate mintală: accentul pe atitudini competitive și nu colaborative, presiunea absolută pe productivitate pentru supraviețuire (în detrimentul tuturor aspectelor de bunăstare psihologică sau emoțională), lipsa siguranței pe piața de muncă, exploatarea la locul de muncă care duce la stres și oboseală cronică, emfaza pe consumerism ca unică modalitate de împlinire, promovarea alienării individuale, accentuarea structurală a inegalităților – a precarității și a rasismului…
Dacă lăsăm la o parte cauzele, rămâne felul în care sunt tratate problemele de sănătate mintală în capitalism. Emfaza pe tratamente medicamentoase și pe terapiile simptomatice face din pacient un individ capabil de a fi productiv, în loc să valorizeze grija reală pentru acesta sau să-i rezolve adevăratele cauze ale problemelor. Să prioritizăm astfel de metode în capitalism nu are atât de mare legătură cu rezultatele lor benefice, cât are cu corporatizarea sistemului medical – tendința de a deveni un business, în care atitudinea generală este tranzacțională, iar obiectivele de tratament trebuie să se realizeze în cel mai scurt timp.
Nivelul personal
În ceea ce mă privește, problemele mele de sănătate mintală sunt sigură că sunt strâns legate de ceea ce aș putea numi „deșeurile capitalismului”. Multe din traumele mele sunt conectate cu patriarhatul și normalizarea comportamentelor toxice în familie – de la obiectificare și aplicarea constantă a unor norme de frumusețe opresive asupra corpului în dezvoltare, la socializarea ca ființă lipsită de legitimitate sau putere de decizie care trebuia să aspire exclusiv la aprobarea și validarea bărbaților (și multe, multe altele). Altele vin din dificultatea părinților mei de a crește cu super-iubire, în condiții economice precare, un copil. M-am născut în anii ’90 când totul era incert: locuire instabilă, părinți nervoși și frustrați care lucrau încontinuu împărțindu-mă între bunici și alte ajutoare. Apoi, faptul că am fost crescută pe principii profund neoliberale – productivitate, performanță, competitivitate, meritocrație înainte de toate.
Toate astea încă mă fac să-mi chestionez meritul de a exista fără a fi complet productivă, de a deschide gura în conversații unde nu știu dacă am ceva cu adevărat inteligent de zis, de a fi iubită sau apreciată pur și simplu, nu doar pentru ceea ce fac. De fapt, în meritocrație nimeni nu merită nimic, pentru că toată lumea greșește măcar o dată. Iar în condițiile în care legitimitatea cuiva e inseparabilă de privilegiul social, momentul în care greșești ca fată, ca persoană de etnie romă, ca persoană precară, etc., va cântări mult mai greu decât toată munca depusă pentru a ajunge printre cei mai privilegiați ca tine.
Cu toate traumele din copilărie, depresia mea a explodat la maturitate, în perioada în care locuiam în vest. Eram la facultate în Anglia – apogeul parcursului meritocratic prin care am reușit să iau o mie de burse și să mă îngrop în datorii către guvernul britanic ca să primesc o educație mult peste nivelul de clasă al familiei mele. În doi ani de la mutare aveam episoade psihotice pentru prima oară și, după niște întâmplări pe care nu o să le descriu, am început un tratament medicamentos în grija unui psihiatru de acolo.
Am fost mereu o ființă anxioasă și depresivă, dar nivelul la care a putut ajunge sănătatea mea mintală în acei trei ani e din cu totul alt film. Având în vedere faptul că perioada aia a fost un caz izolat și că nu mi-a fost atât de rău niciodată, înainte sau după, mi-a fost foarte ușor să contextualizez ce mi se întâmpla. Eram dintr-o dată într-un mediu mult mai competitiv decât trăisem eu vreodată. Lumea din jur era profund alienată, individualistă și înfundată în consumerism. Iar eu aveam un imens sindrom al imposturii și eram lovită din toate părțile de xenofobie, de un nivel exacerbat de clasism și de misoginie. Ultima nu era în proporții mai mari ca înainte, doar că descoperisem de curând feminismul și începeam să discern comportamente misogine și să nu le mai normalizez, singularizez, reprim. Deși eram teoretic integrată/ asimilată din toate punctele de vedere și am găsit urme de solidaritate în special în comunitățile queer, îmi dădeam seama cu fiecare zi că depresia mi se accentua, iar contextul în care mă aflam era un factor decisiv.
Nivelul general
Fără să ajungem la vreun fel de purism anti-medicamentos sau anti-diagnostic, trebuie să aducem o critică nuanțată a felului în care ne raportăm la sănătatea mintală în capitalism și să găsim, eventual, o alternativă. În mod cert alegerea fiecăreia de a se afilia sau nu cu un diagnostic este una personală ce trebuie respectată cu orice preț. Ultimul lucru pe care îl vrem, în special în contextul societății românești actuale, unde sănătatea mintală este încă un subiect tabu, este să nu ne putem identifica și defini experiențele după cum alegem. Poziția pe care vreau să o argumentez este doar o alternativă la patologizare, un următor pas ce trebuie luat în considerare, și nu un negaționism reacționar asupra problemelor de sănătate mintală.
Astfel, nu ar fi momentul să ne punem problema relației dintre sănătatea mintală și capitalismul târziu? La urma urmei, medicina socială studiază de ceva vreme efectele societății asupra sănătății fizice și devine din ce în ce mai clar că stresul, poluarea, alimentația deficitară, inegalitățile sociale, precaritatea și toate celelalte efecte secundare ale capitalismului influențează starea de sănătate fizică a oamenilor de peste tot. La fel se întâmplă și cu sănătatea mintală și am ajuns să fiu din ce în ce mai convinsă că e timpul să adresăm problema în mod asumat politic și colectiv, fără a individualiza persoanele afectate, ci înțelegând nivelul sistemic al problemei. Evident că există și nivelul fiziologic, evident că problemele de sănătate mintală sunt identificabile sub formă de dereglări chimice, hormonale etc., dar fiziologia influențează la fel cum este la rândul ei influențată de evenimente exterioare care trebuie politizate.
De asemenea, faptul că industria farmaceutică profită de pe urma patologizării sănătății mintale nu e un argument neapărat util. Multe dintre noi nu au altă opțiune decât să înceapă un tratament medicamentos. Supraviețuirea depinde de productivitate, iar problemele de sănătate mintală o afectează grav. Și nu toată lumea are acces la altfel de terapii sau posibilitatea să facă muncă emoțională activă și consistentă, să lucreze la construirea unor comunități solidare sau la alte posibile alternative.
Sunt conștientă că aducând o critică la tratamentele medicamentoase riscăm să sporim stigma asupra persoanelor care le folosesc. Cu toate astea, cred că nuanțele sunt importante și că presiunea pe individ, atât de promovată de neoliberalism, aduce deja mult mai multă stigmatizare decât ar putea să genereze vreodată o atitudine de politizare și responsabilizare colectivă. În momentul în care eu sunt singura responsabilă pentru propria mea fericire, dar în același timp unica opțiune de ajutor vine dintr-un sistem medical care nu are nicio componentă de grijă reală – și pe care, oricum, e posibil să nu-l pot accesa – șansele să fiu considerată un eșec, să fiu stigmatizată și marginalizată sunt foarte mari. În schimb, în momentul în care recunoaștem și începem să arătăm eșecul sistematic al capitalismului de a acomoda sau de a fi benefic pentru sănătatea mintală a celor pe care îi exploatează… abia de aici poate începe un drum spre solidaritate și găsirea unor soluții structurale.
Scrie câteodată, dar de cele mai multe ori face muzică, muncă emoțională sau politică. O pasionează teoria feministă și revoluția anarho-queer <3 Este veșnic călcată pe nervi de capitalism.
