În acest articol și cel al Ioanei Florea [în curând], încercăm să cuprindem vastitatea războiului care ne înconjoară – pentru a căuta moduri de a ne opune și de a rezista colectiv. Explorăm câmpuri de luptă care nu sunt neapărat vizibile, câmpuri de luptă care nu arată ca războiul convențional, ci sunt în strânsă legătură și complementare acestuia. Explorăm tema monopolului legitim al violenței – cei care dețin capitalul, puterea și privilegiile, asupra celor care nu o dețin. Vorbim despre cum capitalismul nu poate exista fără războaie.
Războiul înseamnă distrugere în masă, pierderea de vieți și reducerea speranței de viață. Am văzut asta și în ceea ce s-a numit „the war on drugs” și „the war on terror” inițiate de Statele Unite ale Americii în ultimele decenii – forme convenționale și hibride de război care s-au extins aproape în întreaga lume și au transformat-o. Au însemnat utilizarea de armament, soldați, tactici militare, dar și tortură, privarea de libertate, hărțuire, exploatare în muncă inclusiv sexuală, confiscarea dreptului la existență pentru sute de mii de persoane precare în America de Nord, America Latină, Orientul Mijlociu.
Războiul de clasă stă la baza capitalismului – între cei care au proprietate și avere, și cei care sunt nevoiți să muncească ca să trăiască. Acest război ia adesea forme convenționale (război între țări sau formațiuni politico-administrative), ia forma războaielor civile, și ia forme mai puțin vizibile precum moartea prin epuizare în muncă, moartea persoanelor fără adăpost în frigul iernii sau în arșița verii, violența asupra corpurilor exploatate și devalorizate (femei, minorități etnice rasializate, lucrătoare sexuale, persoane trans, persoane migrante, persoane vârstnice sau cu dizabilități), moartea la naștere sau refuzul nașterii corpurilor devalorizate. Acestea din urmă par cazuri și povești individuale, drame disparate. Dar ele sunt forme de ucidere în masă – chiar dacă „masa” acestor victime nu este compactă sau nu se află în linia întâi a războiului.
Războiul nu poate exista fără „efortul de război” – care are loc în spatele liniei întâi, de la sediile guvernelor și palatele președinților, până în casele noastre. „Efortul de război” presupune munca constantă a oamenilor nevoiți să își vândă mâna de lucru, exploatarea lor pentru tot ceea ce înseamnă militarizare, apărare, tehnologie, infrastructură, capital acumulat. Dar înseamnă și munca grea de reproducere – nașterea și îngrijirea și menținerea în viață a celor care pot să devină „carnea de tun” și mâna de lucru a mașinăriei de război. Cum putem construi solidarități reale care să oprească mașinăria de război, traversându-i toate aceste linii și câmpuri de luptă? Cum putem rezista într-o lume fragmentată de capitalism, rasism și patriarhat?
*
Pe scurt, despre experiențe de discriminare intersecțională
În vara anului 2023, o tânără romă năștea pe trotuar, în fața Spitalului Municipal din Urziceni, pentru că i se refuzase îngrijirea medicală. Cazul a stârnit multe reacții la nivel de societate, dar și la nivel politic. În general, tendința este de a trece rapid cu vederea, de a găsi justificări sau de a tolera discriminarea, violența sau încălcarea drepturilor omului, mai ales când e vorba de persoane vulnerabile, rasializate, precarizate și alte categorii marginalizate. Ne-am revoltat puțin pe social media, s-au demarat anchete, s-au făcut câteva demiteri simbolice, s-au dat și câteva amenzi, însă după câteva zile, cazul s-a dat uitării, iar atenția noastră se va fi mutat pe alt subiect.
Ce rămâne însă după un astfel de caz? Același sistem inert, captiv în propriile-i practici și limite păguboase, un sistem care, din nepăsare, nu vrea să aibă grijă de cele mai vulnerabile categorii.
Sunt activistă feministă romă și lucrez în comunități, alături de colegele și surorile mele de cauză de la E-Romnja, și nu de puține ori, femeile rome cu care lucrăm ne împărtășesc experiențe umilitoare, rasiste, clasiste în relație cu sistemul de sănătate: asistente sau medici care refuză să pună mâna pe ele sau pe copiii lor pentru a le consulta, care țipă, le insultă, le ignoră ore în șir sau le amenință cu paza. Ai putea spune că așa se poartă doctorii și asistentele cu toată lumea, însă în momentul în care un cadru medical îți aruncă-n față: „așa sunteți voi, *igăncile, faceți mulți copii, unul după altul”, „voi, *igăncile nu vă spălați/epilați când veniți la control”, „nu-ți fac niciun calmant, că voi *igăncile sunteți rezistente”, „când s-a urcat bărbatul tău pe tine, nu mai țipai”, „lasă, nu mai plânge după copil, că faci altul, voi rămâneți gravide imediat” – vorbim de paternuri clare de rasism, discriminare intersecțională și violență instituțională, nu de toanele unui medic sau ale vreunei asistente. Vorbim de probleme sistemice, repetitive care se manifestă constant de-a lungul timpului și în mai multe contexte. Pentru mai multe despre discriminarea multiplă și intersecțională a femeilor rome în domeniul educației, sănătății, locuirii și angajării, vă încurajez să citiți cercetarea din 2021 a lui Carmen Gheorghe și a Cristinei Mocanu, Challenging Intersectionality: Roma women’s voices and experiences.
Profit de ocazie să lămuresc pe scurt ce înseamnă discriminare intersecțională: conceptul ne ajută să înțelegem faptul că diferitele sisteme de opresiune (rasism, sexism, abilism, clasism, homofobie, transfobie etc.) nu funcționează independent unele de altele, ci se intersectează și se suprapun, creând experiențe unice și complexe de marginalizare, inegalitate și discriminare. Istoria intersecționalității creditează inventarea termenului cercetătoarei și profesoarei de drept Kimberlee W. Crenshaw (1989), dar intersecționalitatea nu a început când a fost denumită, ci datează din anii ’60 și ’70, când activistele feministe afro și mexicano-americane discutau despre identitate printr-o lentilă intersecțională în contextul rezistenței împotriva opresiunii. Spre exemplu, o femeie romă va avea acces limitat la servicii de sănătate din cel puțin două motive care coexistă, și anume, pentru că este femeie și romă, în același timp. Dacă adăugăm și alte dimensiunii identității acestei femei, cum ar fi faptul că are pielea închisă la culoare și background socio-economic precar, toate aceste layere identitare se suprapun și conduc la și mai multă stigmatizare, marginalizare și excludere. Intersecționalitatea nu este despre a defila cu identități și nici nu presupune o competiție între categoriile marginalizate, ci este despre a înțelege complexitatea opresiunii, cum se intersectează și cum influențează experiențele, nevoile unei persoane și accesul la diferite tipuri de servicii.
O graniță între viață și moarte
Într-o lume dominată de capitalism, statul are o relație trainică cu rasismul, discriminarea, segregarea pe criterii etnice, violența intersecțională împotriva femeilor rome. Segregarea în educație, saloanele separate pentru bebeluși și femei rome, sterilizările forțate fac parte din același patern de violență sistemică și rasism structural. Nu sunt evenimente izolate sau întâmplătoare, ci manifestări intenționate ale unei mașinării opresive care produce și menține inegalitățile. Nașterea unui bebeluș rom pe trotuar nu este doar un eșec previzibil al întregului sistem medical, ci expresia violenței simbolice care afectează grupurile vulnerabile. Când o femeie romă însărcinată este lăsată să nască în spațiul public, fără intervenție medicală urgentă, nu este doar rezultatul lipsei unui medic de gardă sau a unei ambulanțe întârziate, ci rezultatul unui reflex instituțional care decide, în mod tacit, că viața și demnitatea acelei femei valorează mai puțin decât a altora.
Mai grav, acest tip de violență este raționalizat și invizibilizat în discursul public. Managerii de spital invocă lipsa de personal, cadrele medicale se ascund în spatele procedurilor, iar responsabilitatea se pierde în birocrație. Tocmai acest mecanism face ca violența simbolică să fie extrem de „eficientă” în sens de normalizare și de reproducere a practicilor discriminatorii: nu are un autor clar, dar are victime reale. Este, de fapt, o formă de reproducere a dominației, în care sistemul pare să funcționeze doar pentru persoanele care corespund „normelor” – de cele mai multe ori, pacienta dezirabilă fiind albă, educată, din mediu urban și de clasă socio-economică (cel puțin) de mijloc.
În acest context, spațiul public – trotuarul din fața unui spital – devine o scenă a excluderii sociale absolute, o graniță între cine are dreptul la îngrijire și asistență medicală și cine este lăsat pe dinafară. O graniță între viață și moarte. Cazul de la Urziceni nu este singular, ci face parte dintr-un tipar mai larg în care femeile rome, femeile sărace, fără adăpost, cu educație precară, cu dizabilități sau cu probleme de sănătate mintală sunt tratate ca „probleme sociale” și nu ca ființe umane care merită respect, demnitate și drepturi egale. În loc să fie tratate și protejate, aceste femei sunt patologizate, marginalizate și excluse, iar bebelușii lor supraviețuiesc printr-un hazard sau nu au nicio șansă la viață, așa cum s-a întâmplat la începutul anului 2025, în plină iarnă, când o altă femeie, săracă și fără adăpost, a născut pe o stradă din sectorul 2 al Capitalei, în apropierea Institutului Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului. Bebelușul nu a supraviețuit. Ironic și cinic unde s-a întâmplat, nu-i așa?
Subiectul a trecut aproape neobservat în presă, la fel și la nivel de societate. Un motiv pentru slaba preocupare și reflectare în presă a tragediei ar putea fi climatul politic tensionat determinat de anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024. Dar în același timp, realitatea este că nu toate tragediile devin subiecte de indignare colectivă sau de presiune pe clasa politică, ci sunt condiționate de interesele momentului și, cel mult, se transformă în statistici, note de subsol sau paranteze.
De ce nu s-a viralizat moartea unui bebeluș provenit din pântecul unei femei necăjite? Din prea mult zgomot politic? Din prea puțină umanitate și empatie? Din prea puțină disponibilitate a celor care decid cine trăiește și cine nu? Din toate acestea la un loc? Într-un oraș cu multe resurse, în care se găsesc suficiente maternități, spitale și ambulanțe, care în alte orașe nici nu mai există sau nu mai sunt publice, o femeie fără adăpost naște pe stradă, în plină iarnă, iar bebelușul ei nu are nicio șansă. Cum ne oglindim în această imagine care spune totul despre noi?
Povestea ei devine previzibilă și inevitabilă într-o realitate în care devalorizarea până la distrugere a vieților persoanelor sărace, a celor fără adăpost, a celor cu probleme de sănătate mintală, a celor aparținând minorităților etnice, a celor aflate la intersecția mai multor vulnerabilități este fără doar și poate structurală. Chiar absența vizibilității acestui caz, dar și a multor altora despre care nu o să știm niciodată, este o formă de opresiune în sine.
Un altfel de război
Adevărul este că atunci când ai prea multe etichete sociale negative, dispari pe tăcute, fără prea mult zgomot. Dispari ca și când nu ai fi existat vreodată. De cele mai multe ori, vizibilitatea este o condiție pentru a supraviețui sau pentru a ți se face dreptate, dar nu singura. Dacă ajungi în presa scrisă sau la TV sau dacă te distribuie cineva pe social media și suferința sau nedreptatea ta se viralizează peste noapte, posibil să ai mai multe șanse. Însă trebuie să concurezi serios pentru accesul la atenția publicului sau al autorităților. Competiția pentru a fi luată în seamă este acerbă, pentru că nu toate durerile, nedreptățile, poveștile sunt tratate la fel. Există o selecție a solidarității, a empatiei și a compasiunii care face ca anumite povești și persoane să treacă prin filtrul critic și cinic al audiențelor. Poveștile care nu au putere mobilizatoare se pierd în zgomotul de fundal. Ba mai mult, aș spune că trebuie să-ți performezi durerea și nevoia într-un anume fel digerabil, estetic și disciplinat pentru a nu deranja, tulbura sau declanșa fragilități sau oricare alte emoții negative care ar pune și mai multă distanță între tine ca victimă și potențialii tăi salvatori. Sau din contră, trebuie să te expui cu toate vulnerabilitățile și identitățile tale pentru a stoarce compasiune, atenție și validare din partea cuiva cu putere care decide că meriți să fii ajutat(ă). O loterie, până la urmă.
Deși a fost tratat ca un fapt oarecare și prea puțin relevant, fără a fi considerat o bună oportunitate de poziționare sau de capital electoral pentru politicieni, fără a servi vreunei agende, fără ONG-uri care să amplifice tragedia, fără a genera empatie colectivă, cazul este similar în gravitate cu cel al femeii rome care a născut pe trotuar, ambele fiind expresia unui sistem care discriminează și eșuează în a oferi îngrijire echitabilă celor mai vulnerabile categorii. Și cum ar putea fi altfel, din moment ce discursul clasist, anti-sărăcie, anti-rom domină societățile capitaliste, în care deseori persoanele precarizate și rasializate sunt invizibilizate, dezumanizate sau criminalizate. Sau toate la un loc.
Cazul femeii care a născut pe o stradă din București, dar și cel al femeii rome care a născut pe trotuar în fața spitalului din Urziceni se înscriu în același model de excludere structurală în care persoanele sărace, de etnie romă etc. poartă întreaga vină și răspundere pentru starea în care se află, ignorându-se contextele istorice și politice opresive. Astfel, grupurile marginalizate nu sunt văzute ca victime ale unui sistem social inechitabil, ci ca singurele și eternele vinovate pentru statutul lor social. A fi sărac este o vină personală și colectivă, o rușine și o povară pentru ceilalți, așa cum au scris și Anca Nica și Ioana Florea în Gazeta de Artă Politică. Mai mult, din cauza prejudecăților și stereotipurilor, sărăcia este percepută ca o trăsătură etnică, specifică persoanelor de etnie romă. Tot ce e mai negativ și mai rău se citește în cheie etnică şi se impută romilor.
Adesea, sărăcia devine o chestiune vitală, de viață și de moarte, și nu în termeni metaforici, ci în sens cât se poate de propriu. Sărăcia nu doar că limitează accesul la resurse de bază, ci pune persoanele vulnerabile în fața unui pericol constant de moarte prematură din cauza lipsei de îngrijiri medicale, a condițiilor de locuit precare, a violențelor, abuzurilor și exploatărilor la care sunt expuși, a malnutriției și înfometării sau a stigmatizării sociale.
Toate aceste lupte pe care persoanele care se regăsesc la intersecția mai multor identități vulnerabile (femei rome, sărace, fără adăpost, fără acte de identitate, cu dizabilități fizice sau mintale etc.) le poartă zilnic, nu sunt simple cazuri izolate, singulare, ci reprezintă un adevărat război structural cu urme și consecințe grave. Un război care nu se poartă cu arme convenționale, ci cu elitism și multă birocrație, cu indiferență, precaritate, excludere și reducere la tăcere. Un război care se practică cu arme care pot lua forme variate, unele mai subtile, altele dure și evidente, precum: spitale care nu te primesc sau care te tratează fără pic de umanitate și demnitate, maternități care segreghează femei și bebeluși de etnie romă sau care te lasă să te sfârșești de durere, hârtii pierdute sau plimbate pe la uși care ți se trântesc în față sau care nu se deschid pentru tine niciodată, priviri care te anulează ca ființă. Poliție sau jandarmerie care te brutalizează (cum ne arată și Justice Initiative, Equal Rights Trust sau European Roma Rights Center), primărie care ridică ziduri între comunitatea ta și restul cartierului] sau care te aruncă literalmente la groapa de gunoi.
Câteva exemple: în 2011, primarul de atunci din Baia-Mare a dispus ridicarea unui zid despărțitor între blocurile sociale locuite de persoane de etnie romă și restul cartierului. În februarie 2024, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, primăria Baia-Mare a fost obligată să demoleze acest simbol rasist și discriminatoriu. Hotărârea judecătorească nu a fost niciodată pusă în aplicare, zidul continuând și astăzi să separe două lumi. Între timp, primarul rasist Cherecheș execută o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani pentru fapte de corupție (luare de mită în formă continuată).
Sau un alt exemplu. Situația gravă a romilor din Pata Rât este de notorietate internațională, însă nu este singulară. Aceleași practici abuzive, rasiste și discriminatorii din partea statului de a evacua forțat familii întregi de romi și de a-i împinge în afara orașelor, în zone periculoase și improprii locuirii, fără a li se oferi alternative viabile, se întâmplă recurent în țară. Rasism, discriminare și violență din partea tuturor sistemelor care ar trebui să-ți ofere protecție. Violența simbolică, lipsa de acces la servicii de sănătate sexuală și reproductivă, politicile eugeniste împotriva femeilor rome și altor categorii se circumscriu aceluiași război tăcut, purtat împotriva celor mai vulnerabile categorii. Un război care se poartă din start de pe poziții inegale, în care se urmărește menținerea privilegiilor celor cu putere și capital, menținerea unei ordini sociale în care cei care nu contează sunt excluși sau condamnați definitiv la cel mult supraviețuire. Un război în care este vorba despre cine are voie să trăiască în demnitate și drepturi, și cine trebuie eliminat.
Sărăcia, identitatea romă, culoarea închisă a pielii, dizabilitatea, lipsa de acte de identitate și de adăpost, maternitatea indezirabilă ce nu merită celebrată pentru că provine din corpuri și contexte nerespectabile, nepotrivite și neconforme – toate acestea devin nu doar criterii de excludere, ci și justificări tacite pentru violență instituțională, abuzuri, lipsă de intervenție sau abandon din partea statului și instituțiilor. Acest set de criterii (fără a le fi menționat pe toate) funcționează de fapt ca filtru social pentru umanitate, demnitate și drepturi, când practic ți se impută ție toată vina de a fi în afara normelor, de a nu te fi integrat, de a nu te fi conformat, de a nu-ți fi depășit condiția. Suferința și excluderea ta nu sunt percepute ca nedreptăți istorice rasiste și coloniale, ci drept consecințe „firești” ale locului pe care-l meriți în acest ecosistem. Astfel, rasismul, discriminarea, violența instituțională sunt recirculate sub formă de raționalitate administrativă și folosite ca arme pentru invalidarea sau negarea inegalităților, suferințelor și nevoilor persoanelor de etnie romă și a altor grupuri marginalizate. Drept consecință, statul, instituțiile și societatea se spală pe mâini și nu se mai văd obligate, nici moral, nici legal, să intervină – de ce să primești sprijin, tratament egal, protecție, dacă oricum „nu contribui cu nimic”, „nu te integrezi”, „nu ai acte”, „nu ești o prioritate pentru locuință socială”, „ești doar un/o asistat(ă) social și nimic mai mult”, „faci copii iresponsabil” sau „faci copii pentru alocații”?
În această logică, inegalitățile sociale, rasismul, discriminarea, clasimul, violența nu doar că sunt normalizate, dar devin și instrumente raționale de guvernare opresivă pe cât de eficiente, pe atât de greu de contestat.
Cei 500 de ani de Sclavie a romilor, Holocaustul și deportările în Transnistria, politicile eugeniste reprezintă sisteme de opresiune care au generat contexte istorice și politice în care femeile rome au fost în mod sistematic persecutate, abuzate, marginalizate, invizibilizate și chiar ucise.
Corpuri care nu contează
Corpurile femeilor rome, sărace sau cu alte vulnerabilități sunt depozitare de multe traume și istorii prea puțin spuse. Control. Experimente. Sterilizare coercitivă. Anularea agentivității. Una din obsesiile și fricile recurente ale gadjeilor este că romii se înmulțesc prea repede și că, în acest ritm, vor depăși numeric populația majoritară. Narațiunea a fost deseori instrumentalizată politic pentru a legitima intervențiile eugeniste asupra corpurilor femeilor rome. Alături, desigur, de argumentul inferiorității rasiale. Sterilizările forțate împotriva femeilor rome, dar și împotriva altor categorii (de exemplu, în alte contexte actuale din lume, dar și în diferite epoci, au fost sterilizate femei de culoare, femei indigene, femei cu dizabilități fizice și mintale etc.) considerate „neconforme”, sunt printre cele mai violente și sistemice manifestări ale opresiunii. Deghizate în măsuri de sănătate publică sau intervenții necesare, aceste acte medicale abuzive au rădăcini în politicile eugeniste conform cărora anumite femei nu trebuie să facă copii din motive etnice sau rasiale, economice, de sănătate fizică sau mintală. Când corpul unei femei devine terenul deciziilor altora, fără consimțământ, fără protecție legală, fără explicații clare, vorbim despre violență structurală și control social.
În același timp, o altă față a aceleiași monede ideologice este reprezentată de lipsa accesului la servicii de sănătate sexuală și reproductivă cu care se confruntă femeile rome. Nu numai că sunt considerate nepotrivite pentru maternitate, dar sunt lăsate și fără sprijin și împiedicate să se îngrijească de propria sănătate. În această cheie, maternitatea nu mai este un drept universal, ci devine un lux și un privilegiu pentru femeile rome cu vulnerabilități multiple și intersecționale, ba chiar se poate transforma într-o chestiune de viață și de moarte la propriu. Atunci când nu ai asigurare medicală, când ți se refuză internarea sau îngrijirea, când actul medical este condiționat de plăți informale, de o anumită culoare a pielii sau de un anumit accent, granița între a trăi și a nu supraviețui este foarte fragilă. În astfel de realități, a ajunge pe mâinile medicilor nu înseamnă a fi în siguranță. Înseamnă în primul rând să fii judecată și etichetată înainte de a primi îngrijiri medicale. Înseamnă să îți înghiți lacrimile și să-ți dorești în gând să se termine mai repede. Maternitatea, dar și alte experiențe în relație cu sistemul de sănătate, înseamnă să demonstrezi că meriți să fii îngrijită, înseamnă să te justifici pentru numărul de copii pe care-i naști, înseamnă multă umilință și drepturi încălcate.
Pentru multe femei rome, sărace, fără adăpost, cu educație precară etc., maternitatea nu este un drept, ci un teren de luptă. În acest context, fără a nega presiunea patriarhală, din partea comunității și a familiei pentru a deveni mamă, nașterea unui copil rom sau sărac în condiții demne, de siguranță atât pentru nou-născut, cât și pentru mamă, devine o declarație politică și o formă de rezistență pentru că a naște nu înseamnă doar a da viață, ci și a supraviețui, a sfida și a înfrunta un sistem care le contestă femeilor rome, sărace și altor categorii indezirabile dreptul la îngrijire adecvată, dreptul de a fi mame și de a exista ca ființe umane cu drepturi depline. A garanta sănătatea reproductivă sau maternitatea femeilor rome, sărace sau din alte categorii vulnerabile ca drept și nu ca privilegiu este un test de umanitate colectivă. Unul pe care, astăzi, încă îl picăm.
Cum am putea trece proba umanității? Ce am putea face la nivel colectiv? A contesta toate aceste realități injuste nu înseamnă doar a le documenta sau a le face vizibile, ci înseamnă a critica cât se poate de asumat ordinea și structurile dominante care le produc și le perpetuează de generații întregi. Înseamnă a recunoaște sistemele opresive sub toate formele de manifestare împotriva femeilor rome și altor categorii vulnerabile. Înseamnă mai mult decât a le numi ca atare: înseamnă să avem curajul de a ne pune în joc propriul confort și propriile privilegii, de a fi dispusx să le pierdem, pentru că solidaritatea reală și lupta feministă intersecțională nu caută confort și performanță discursivă, ci adevăr, justiție reparatorie și transformare pentru noi, toate. În lipsa acestor acțiuni, câmpul de luptă rămâne mereu același: corpuri sterilizate, corpuri aruncate la gunoi, corpuri care nu contează. Evacuări forțate, segregare, ziduri, drepturi încălcate, excludere. Nu dintr-o întâmplare nefericită, ci prin decizii politice, violență sistemică și rasism instituțional. Lupte pe viață și pe moarte. Fără metafore și stilizări, ci realități trăite zilnic.
***
Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
