E bine să știți că citind acest text veți găsi descrieri ale violenței, torturii și ale războiului.

Mulți dintre noi credem că războaiele încep cu bombe, cu atacuri, tancuri și pistoale. Și într-adevăr, partea foarte materială, concretă, în mod direct resimțită începe așa. Însă războaiele stau cu noi, latent, zi de zi, prin cultura militarismului. În acest eseu arăt legătura dintre procesele și practicile din jurul discursurilor civilizaționale în conexiune cu așa-zisa civilizația europeană sau occidentală și o cultură militaristă colonială. Acea cultură militaristă colonială, care în numele civilizației a omorât și distruge în continuare milioane de vieți.

Discursul aspirațional al aparținerii în Europa

În românia, precum și pe o scară mai largă, în Europa de Est, clasele conducătoare anticomuniste contemporane adesea revendică un discurs aspirațional al aparținerii societăților locale de Europa și de Occident. Cercetătoarea feministă din polonia Ewa Majewska, în cartea ei Feminist Antifascism. Counterpublics of the Common, folosește terminologia lui Immanuel Wallerstein pentru descrierea lumii în funcție de dinamicile geopolitice. Majewska vorbește despre centru, semi-periferie și periferie. Acești termeni, în mare, corespund și terminologiei folosite în timpul Războiului Rece, adică Lumea Întâi, Lumea a Doua și Lumea a Treia, pe care după discursul „sfârșitul istoriei” nu s-a mai folosit așa de mult¹. Însă există cercetătoarx feministe post- și decoloniale care în continuare folosesc și terminologia aceasta într-un mod critic, desigur, dar cu scopul de a atrage atenția asupra stratificării mai complexe decât este capabilă să exprime opoziția Nord/Sud. În împărțirea lumii în Nordul și Sudul Global dispare semiperiferia și Lumea a Doua, chiar dacă, în practică, procesele aferente acestor teritorii nu doar că nu dispar, ci se intensifică după sfârșitul Războiului Rece și odată cu începerea perioadelor interminabile de tranziție la neoliberalism în Europa de Est. 

În acest eseu folosesc atât împărțirea occidental/neoccidental, cât și centru/semiperiferie/periferie, respectiv și Lumea Întâi/Lumea a Doua/Lumea a Treia, în funcție de procesele despre care vorbesc. În etosul teoriei dezvoltate de cercetătoarea postcolonială Chandra Talpade Mohanty, în cartea ei Feminism without Borders. Decolonizing Theory, Practising Solidarity, nu consider că ceea ce numim Occident ar fi o categorie monolitică, ci „este posibil să trasezi o coerență a efectelor care rezultă din asumarea implicită a «Occidentului» (în toată complexitatea și contradicțiile sale) ca referentul primar al teoriei și practicii”. Această asumare implicită vreau să o critic și eu. Simplificând ideea: orice gând sau proces are începutul și sfârșitul în „Occident”, pentru orice gând sau proces ajută să ne uităm doar la „Occident,” iar această asumare are niște consecințe materiale grave.

Despre semiperiferie, folosind teoria lui Wallerstein, Majewska observă că „mereu încearcă să devină parte a centrului și pentru aceasta mereu face un efort enorm, uneori chiar brutal, să-și taie orice legătură cu periferia”. Însă, cum am explicat într-un alt articol, „Occidentul” este o categorie relațională și are nevoie de acele grupuri subalterne care niciodată nu ajung să devină parte din el. Așa cum spune Majewska, în Europa de Est rămânem mereu „cetățeni de clasa B” și tranziția la neoliberalism rămâne un proces interminabil. 

Unul dintre momentele când discursul aspirațional de a arăta aparținerea la Occident și Europa a devenit mai vizibil în românia în istoria recentă, a fost în timpul mișcării Uniți Salvăm, din 2013, al protestelor anticorupție din anii 2017-2019 și, mai nou, în timpul protestelor împotriva candidaturii la prezidențiale a lui Călin Georgescu. Ovidiu Țichindeleanu, gânditor decolonial local, într-un număr tematic despre decolonialitate și Europa de Est al Gazetei de Arte Politice, observă că mișcările anticorupție sunt „sinonime cu lupta pentru un capitalism și o Românie  «curate», adică o luptă de civilizare a capitalismului românesc”. Deși textul e din 2016, el rămâne actual pentru că discursurile anticorupție au continuat în aceeași măsură. Așadar, protestele anticorupție au un ton puternic de anticomunism și clasism: protestatarii denunță așa perceputa „ciumă roșie” și identifică drept problemă a țării persoanele sărace și needucate. Ca și cum din cauza lor s-ar perpetua corupția care ne oprește să aparținem de Europa și Occident. Mai departe, discursul aspirațional se poate observa și în procesele violente de urbanizare, cum ar fi evacuările forțate ale persoanelor rasializate și/sau sărace, prin care se întâmplă occidentalizarea sau așa perceputa „civilizare” a orașelor, despre care scrie Veda Popovici, activistx, artistx și teoreticianx decolonial autohton. 

Aspiraționismul se vede și într-o parte din protestele și discursurile împotriva candidaturilor lui Călin Georgescu și a lui George Simion. În aceste proteste s-a observat cum opoziția la fascism a fost articulată discursiv și prin dorința de aparținere de Europa. În acest fel, fascismul e caracterizat  doar ca „o boală” a „Estului” adică a influențelor rusești, iar „Europa” se arată ca un dătător al libertăților – ceea ce este extrem de reductiv și incorect. Dar hai să vedem cum arată, de fapt, acea „Europă” de care vrem să aparținem.

„Bastionul apărător al Europei” și discursurile și practicile anti-imigrație

Discursurile și practicile anti-imigrație, din Europa și din Occident, care au devenit mult mai vizibile după valul de refugiați din 2015, repetă des ideea de a proteja „civilizația europeană” de pericolul „barbar”. Ele pot duce chiar la paradoxuri. De exemplu, putem să ne gândim la afirmațiile prim-ministrului ungariei, Viktor Orbán: „Trebuie să ne apărăm nu numai din [direcția] sudică, ci și din [direcția] vestică și va veni momentul când va trebui să-i acceptăm pe creștinii care sosesc și să-i introducem în viața noastră. Astfel de lucruri s-au mai întâmplat, iar pe cei pe care nu dorim să îi acceptăm, Schengen sau nu, va trebui să îi oprim la frontierele noastre vestice.”² În cazul Europei de Est, importanța discursurilor și practicilor anti-imigrație stă și în procesul de a „ne” arăta apartenența de la „Occident” și „Europa” și de a tăia orice posibilă legătură cu ceea ce e perceput ca „neoccidental.” Așa ajunge Orbán să aibă afirmații că ungaria ar fi devenit „bastionul apărător al Occidentului”. Prin acest discurs ungaria devine mai occidentală decât Occidentul în sine, mai ales când este folosită și în opoziție față de „decadența liberalismului” vestic, cel care dorește să aducă „multiculturalismul” și „homosexualitatea”. Ungaria capătă, astfel, funcția de apărător al „civilizației europene”, nu doar față de ceea ce e perceput ca „neoccidental”, dar și față de „Europa”, o parte a căreia a ajuns pe căi „greșite,” conform acestui discurs, cum am putut vedea în citatul de mai sus, când Orbán afirma că este necesar să ne apărăm și din direcția sudică și din cea vestică. 

Există o imagine atrăgătoare propagată de liberalismul occidental, care îi face pe subiecții semiperiferiei și ai periferiei să vrea să aparțină acelei lumi. Această imagine este caracterizată de valori ca libertate și egalitate sau de ideea unui loc cu posibilități pentru o viață bună pentru toată lumea, atât pentru localnici, cât și pentru imigranți, sau de ideea multiculturalității orașelor mari occidentale, de ideea libertății sexuale, ș.a.m.d.. Iar această imagine în politica de dreapta radicală a politicienilor ca Orbán este considerată o minciună – ceea ce de altfel și este, dar nu din motivele susținute de partidele de dreapta. Este o minciună pentru că capitalismul colonialist și rasist, sub egida imaginii liberale, de fapt întreține status quo-ul opresiv și inegalitățile dintre oameni. Însă politicile de dreapta radicală consideră imaginea falsă pentru că e văzut țapul ispășitor în imigranți și persoanele queer, vinovați pentru problemele economice cauzate de capitalism. 

Despre așa-zisa „criză a refugiaților”, Ovidiu Pop și Veda Popovici scriu că este o criză „ce unește Europa în adevărata-i față, cea de stăpână – de moșieriță ce își apără moșia”. Această față de stăpână, această fațadă albă a Europei ni se arată și acum în militarizarea ridicată a societăților și în fortificarea hotarelor Uniunii Europene. Ideea protejării „civilizației europene” o găsim în general la dreapta radicală din Europa, pentru a exprima sentimente anti-imigrație și islamofobe. Un studiu de Joseph Cerrone care analizează peste o mie de manifeste ale partidelor politice din mai multe țări din Europa, între 1990 și 2020, dar și sute de mii de tweet-uri ale partidelor din mai multe țări europene occidentale, între 2019 și 2021, dezvăluie că partidele de extrema dreaptă folosesc discursul civilizaționist significant mai multca alte partide. Cerrone observă că, fiindcă „civilizația” europeană este des asociată cu valori liberale ca libertatea, egalitatea și diversitatea, la prima vedere pare contradictorie folosirea civilizaționismului în agenda partidelor iliberale. Însă studiul ne arată cum, prin două mecanisme discursive, partidele de extrema dreaptă împacă dedicația lor față de identități naționale cu identități supranaționale: este vorba despre abstracție și încorporare. Prin abstracție se generalizează ideea de civilizație și astfel aceasta se alătură unor tradiții comune care nu arată amenințător față de naționalisme. Încorporarea contextualizează civilizația prin alăturarea la elemente familiare din discursul naționalist, care invocă civilizația drept ceva complementar naționalismului. 

Prin referirea la cercetarea lui Andrea Mammone, Cerrone ne amintește și că civilizaționismul în discursurile de extremă dreapta nu este ceva nou, discursuri similare au apărut și în fascismul interbelic și în neofascismul postbelic. Așa cum au dovedit mai mulți cercetători, accentuarea conceptului de civilizație sprijină eforturile extremei drepte de a stigmatiza musulmanii, prin alăturarea lor la o viziune esențialistă și orientalistă a Islamului. Partidele de extrema dreaptă construiesc un „noi” european versus un „ei” musulman, iar demonizarea unui adversar civilizațional justifică violența împotriva acestuia.

Conform unui sondaj din 2000, în ungaria, 71% din respondenți consideră că aceasta a fost, timp de 1000 de ani, „bastionul apărător al Europei.” Același discurs pe care acum guvernul fascist a lui Orbán îl folosește împotriva imigranților. Același discurs care nu este nici nou, nici unic teritoriului ungariei. Discursul „bastionul apărător al creștinității” a devenit mai răspândit în ungaria, în timpul luptelor împotriva Imperiului Otoman din secolul al XV-lea,  însă deja regele Béla al IV-lea invocase acest trop într-o scrisoare adresată Papei Inocențiu al IV-lea, în 1250, după invazia mongolă. O copie a acestei scrisori a oferit-o cadou Orbán lui Papa Francisc, în toamna anului 2021, cu ocazia vizitei acestuia în Budapesta. Gest sugestiv din partea lui Orbán, cum observă și jurnalistul Ádám Kolozsi. Kolozsi ne amintește și că discursul acesta a fost folosit nu doar împotriva otomanilor, ci și de către catolici împotriva protestanților, în secolul al XVI-lea, sau  chiar împotriva maghiarilor de către habsburgi, în secolul al XVII-lea. De asemenea, pe lângă maghiari, multe dintre popoarele de pe teritoriul Europei de Est, inclusiv românii, au susținut la un moment dat că ei ar fi fost „bastionul apărător”. După 1919, și în Războiul Rece, discursul era folosit împotriva „barbarismului estic”, adică împotriva socialismului.

De la „bastion” la frontieră, în cel mai crunt mod posibil

Discursul „bastionul apărător al Europei” reflectă totuși niște procese materiale care se întâmplă în zona Europei de Est și a Balcanilor. Ovidiu Țichindeleanu citează o prelegere a filosoafei Marinei Gržinić din Slovenia, care observă că Europa de Est, o regiune asociată cu o relevanță epistemică redusă, a devenit o frontieră a Europei sau chiar a „lumii occidentale” – „atât în sensul de zonă tampon față de teritoriile non-europene, cât și ca teritoriu definit de condițiile de trecere a frontierei și de punctele de control”. Această idee susține și teoria cercetătorului decolonial din Kosovo, Piro Rexhepi, care numește „îngrădiri albe” (white enclosures) integrarea țărilor post-socialiste în UE pentru a consolida opresiunea rasială a imigranților de-a lungul frontierelor, și pentru a exclude comunitățile locale de romi și musulmani. Dacă ne uităm la procesele de excludere a corpurilor rasializate de-a lungul acestei zone de frontieră, ne confruntăm cu realitatea cruntă că, într-adevăr, teritoriul este folosit pentru un fel de „apărare a Europei”, adică pentru menținerea supremației albe din UE. Acesta ne costă mii de vieți. 

Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă sau, pe scurt, Frontex nu numai că gestionează apărarea frontierelor externe a teritoriilor Schengen și UE, dar și cooperează cu țările din afara UE pentru a externaliza cât mai multe procese violente care țin imigranții și refugiații în afara teritoriului UE. Printre sarcinile Frontex se numără: trimiterea echipelor de „gestionare a frontierelor”, formate din polițiști de frontieră europeni, în țări care nu sunt membre ale UE; sprijinirea formării polițiștilor de frontieră din țările care nu sunt membre ale UE; sprijinirea cooperării în legătură cu de expulzările și readmisiile; precum și sprijinirea cooperării tehnice și operaționale între statele membre ale UE și cele care nu sunt membre ale UE. În practică, acestea înseamnă adeseori pushback-uri ilegale la frontierele externe ale UE. În mod foarte concret, vă puteți imagina  imagina, de exemplu, bărci pline de sute de refugiați lăsate să se scufunde, ca în cazul bărcii Adriana, din 2023, în care aproximativ 400-750 de refugiați călătoreau, și din care doar 104 au supraviețuit. Atât Frontex, cât și paza de coastă elenă se află sub investigație pentru că nu au luat măsuri preventive pentru a evita naufragiul. 
Un studiu detaliat de Sea Watch, încă din 2021, ne arată: „În zona centrală a Mediteranei, Frontex nu este prezentă în acest moment cu mijloace navale, ci operează aeronave de recunoaștere aeriană care zboară, în principal, din statele membre europene. Recunoașterea aeriană permite Frontex să adune informații detaliate despre evoluția situației în zona centrală a Mediteranei și să transmită informații despre ambarcațiunile aflate în pericol către `autoritățile competente`, fără a fi nevoită să se implice ea însăși în operațiuni de salvare. Atunci când observă o ambarcațiune în zona de căutare și salvare (Libyan Search-and-Rescue, SAR) a Libiei, Frontex (așa cum s-a observat în mai multe rânduri de către echipajele Airborne Operations) informează adesea doar autoritățile libiene despre acel caz, în ciuda faptului că în apropiere se află și nave ale ONG-urilor sau nave comerciale. Prin transmiterea informațiilor către Centrul comun de coordonare a operațiunilor de salvare (JRCC) din Libia și, uneori, chiar prin ghidarea directă a așa-numitei Gărzi de Coastă Libiene către poziția unei ambarcațiuni, Frontex coordonează și facilitează interceptarea și retragerea persoanelor aflate în pericol în Libia, îndeplinind astfel obiectivul principal al UE de a împiedica persoanele să ajungă în siguranță în Europa. Returnarea persoanelor în Libia înseamnă readucerea lor într-un loc în care sunt expuse la grave încălcări ale drepturilor omului și constituie o încălcare a dreptului internațional.”

Discursul civilizațional și colonilitatea

Discursul „bastionul apărător a creștinismului sau al Europei” este o formă concretă a discursului despre protejarea „civilizației europene” care apare și în alte contexte coloniale. Discursul despre protejarea „civilizația europene” îl putem identifica ca un discurs civilizator sau civilizațional. Veda Popovici, într-un eseu despre activism decolonial în Europa de Est în numărul patru a revistei CUTRA, definește astfel discursul civilizator: „[discursul] acela prin care bunăstarea pe care ne-o dorim are chipul și asemănarea occidentului și tot el este cel care ne și învață cum să-i semănăm. Iar conform normelor acestui discurs, chipul și asemănarea întotdeauna înseamnă a fi alb și de clasă mijlocie, adoptând un stil de viață bazat pe consumul capitalist și adunat în familii nucleare, mai degrabă patriarhale, cis- și heteronormative”. Procesul acesta reprezentat de  discursul civilizator, observă autoarx, îl putem denumi și colonialitate. 

Colonialitatea este un concept care provine din gândirea sociologului peruvian Aníbal Quijano. Quijano definește colonialitatea ca o putere care persistă pe tot globul, proces care a început odată cu colonizarea a teritoriilor astăzi denumite America Latină. Chiar dacă în majoritatea globului (dar nu peste tot!) administrația colonială s-a sfârșit, colonialitatea continuă să organizeze relațiile atât la nivel global-geopolitic, cât și la nivel local-interpersonal. Iar discursul civilizator sau civilizațional este unul dintre formele în care colonialitatea se manifestă. Colonialitatea menține „împărțirea lumii făcută de Europa în secolul al XVI-lea”, o ordine a lumii pe care Europa, cum observă gânditoarea decolonială franceză Françoise Vergès³, o reafirmă folosind „spada, pana, credința, biciul, tortura, amenințarea, legea, textul, pictura, iar mai apoi fotografia și cinematograful”. Adică, prin discurs și prin procese materiale, prin fabricarea consimțământului și prin frică. Colonialitatea marchează și „vieți bune de aruncat”, humans as waste, continuă Vergès.

Discursul civilizațional și ideea frontierei în ocupația sionistă

Discursul civilizațional îl auzim și din gura conducerii israeliene în contextul ocupației sioniste din Palestina. După cum observă Ihsan Yilmaz și Nicholas Morieson, Benjamin Netanyahu portretizează islamul ca o „ne-civilizație” care amenință să distrugă evreii și „civilizația europeană”. Discursul lui este caracterizat și de o idee a frontierei în care israelul apare ca zidul protector al „civilizației occidentale” – un discurs asemănător cu cel al „bastionului apărător al Europei.” Acesta nici nu este ceva specific populismului de dreapta radicală a lui Netanyahu, ci o caracteristică a sionismului sau, mai specific, a colonialismului sionist. Autoarea feministă palestiniană Nada Elia, în cartea ei Greater than the Sum of Our Parts. Feminism, Inter/Nationalism and Palestine, arată că principala problemă nu este extremismul unui politician, nici ocuparea ilegală de după 1967, ci colonialismul, adică ideologia colonială sionistă și existența statului colonialist sionist susținut de mari puteri imperiale occidentale.

Elia face referire la cercetătoarea Amy Kaplan și la cartea ei Our American Israel, în care Kaplan ne arată cum narativa fondatoare a israelului îi imaginează pe sioniști ca pe niște „coloniști pionieri”, cu o mentalitate de „frontieră” similară cu cea din statele unite și „vestul sălbatic”: conform acesteia, coloniștii alungau persoanele indigene în numele progresului” pe care îl aduceau pe un pământ „incult.” Kaplan analizează impactul romanului bestseller al lui Leon Uris, din 1958, și apoi ecranizat în 1960, Exodus, care prezintă israelul pentru audiența americană în termeni familiari: ca un western cu cowboys care se luptă cu „barbarii”. Violența cowboy-lor este legitimată de „barbarismul” Celuilalt. În alte cuvinte, violența coloniștilor, considerată o violență legitimă, se perpetuează în termenii dualiști „civilizați vs. barbari” și în „numele civilizației”. Această perspectivă este prezentă la baza colonialismului de pretutindeni, așa că o găsim și în scrierile lui Theodor Herzl, unul dintre primii gânditori sioniști din secolul al XIX-lea. Cum citez și într-un alt articol despre colonialismul sionist, în 1896 Herzl scrie despre colonizarea sionistă a teritoriului istoric al Palestinei, astfel: „ar trebui să formăm acolo o parte a unui bastion al Europei împotriva Asiei, un avanpost al civilizației în opoziție cu barbaria”.

Discursul „ciocnirea civilizațiilor”

În anii nouăzeci, după sfârșitul războiului rece, politologul american Samuel P. Huntington lansează ideea că de atunci încoace rădăcina fundamentală a conflictelor va fi „ciocnirea civilizațiilor”, în loc de motivele ideologice sau economice. Argumentul lui Huntington, în mare, se bazează pe ideea lui foarte vagă de „identitate civilizațională”, și cum observă intelectualul palestinian Edward Said, cea mai mare atenție o primește conflictul dintre două din cele opt civilizații mari denumite de el, anume dintre Occident și Islam. Ca și cum Occidentul și Islamul are fi niște monoliți stabili și omogeni. Ca și cum un singur om din statele unite are putea vorbi în numele unei întregi religii sau „civilizații”. Parțial, aceasta este ignoranța asupra căreia atrage atenția Said în articolul său care îl critică pe Huntington: „Ciocnirea ignoranței” (The Clash of Ignorance) din revista The Nation. Este tulburătoare „presupunerea lui Huntington că perspectiva sa, care este de a examina întreaga lume de pe o poziție în afara tuturor atașamentelor obișnuite și a loialităților ascunse, este cea corectă”, remarcă Said. Așa face Huntington din așa-zisele civilizații și identități ceea ce nu sunt: entități bine izolate. În restul articolului său, Said ne arată cum, de fapt, nu se poate trasa o linie așa sigură și definitivă între așa-zisele Occident și Islam.

Ideea de „ciocnirea civilizațiilor”, însă, a fost reluată în discursurile de după atacul asupra World Trade Center, din 11 septembrie 2001, care a ajuns să fie prezentat ca o justificare pentru teoria lui Huntington, observă Said. Teoria despre „ciocnirea civilizațiilor” repetă și retorica războiului rece, în care Occidentul se confrunta cu „restul lumii” (West vs. „the Rest”), continuă autorul. Dar unde este de fapt originea cuvântului civilizație?

Despre originea noțiunii de „civilizație”

Istoricul Larry Wolff scrie, în cartea Inventarea Europei de Est. Harta civilizației în Epoca Luminilor (1994/2000), că noțiunea de „civilizație” este un neologism al Iluminismului din secolul al XVIII-lea: „La 23 martie 1772, James Boswell l-a găsit pe Samuel Johnson „ocupat cu pregătirea celei de-a patra ediţii a Dicționarului său in folio”. Au discutat un neologism contemporan pe care Johnson nu-l includea în dicționar, considerîndu-1 incorect: „Nu voia să admită cuvîntul «civilizație» (civilization), ci doar cuvîntul «civilitate» (civility). Cu tot respectul pentru el, părerea mea a fost că «civilizație», de la «a civiliza» (to civilize), era un cuvînt mai bun ca antonim al lui «barbarie» (barbarity).” (…) Dicționarul doctorului Johnson insista cu mîndrie asupra sensului legal, acum învechit, al cuvîntului civilization: transformarea unui proces penal într-unul civil. Dar în deceniul al optulea al secolului al XVIII-lea, alte dicționare din Franța şi din Anglia acceptau deja noul sens al cuvîntului: Dictionnaire de Trevoux al iezuiților (Paris, 1771), New and Complete Dictionary of the English Language (Dicționar nou și complet al limbii engleze) de John Ash (Londra, 1775)” .

Wolff observă și că acest nou sens al cuvântului civilizație se naște în același timp în care se naște și ideea Europei de Est, ca opoziția complementară, subdezvoltată și înapoiată a Europei de Vest. Însă „Europa de Est nu era localizată la antipodul civilizației, scufundată în ignoranță, ci mai degrabă pe scara progresului undeva între civilizație și barbarie” , barbaria fiind reprezentată de Asia. Dacă ne uităm la tratamentul imigranților din Europa de Est și al celor din Asia și Africa, în Occident, putem observa această gradație de diferență negativă și astăzi. Și cu cât mai departe te afli de întruchiparea subiectului conceput ca „civilizat”, adică bărbatul alb occidental de clasă mijlocie sau „superioară”, cu atât mai mult viața ta este dispensabilă. Opoziția dintre „civilizație” și „barbarism” se află la rădăcina colonialității, și am văzut deja cum colonialitatea marchează „vieți bune de aruncat”, humans as waste. Și dacă ne gândim la inventarea Europei de Est ca opusul Europei de Vest, dar totuși parte din Europa, chiar dacă o parte „mai sălbatică,” „mai barbară,” putem vedea că Europa de Est și Balcanii au funcționat ca zonă de frontieră în sensul explicat de Gržinić (chiar dacă nu existau încă puncte de control, ca acum), deja din secolul al XVIII-lea.  

Scrierea istoriei în modernitate a fost un proiect colonial. Quijano, citat mai sus, observă că, în modernitate, „istoria a fost concepută ca un continuum evolutiv de la primitiv la civilizat, de la tradițional la modern, de la sălbatic la rațional, de la proto-capitalism la capitalism etc”.. 

Feminismul civilizațional

Un alt fenomen discursiv de tip civilizațional, care portretizează Islamul ca un pericol pentru „civilizația occidentală”, este ceea ce Françoise Vergès numește feminism civilizațional. Vergès, în cartea Un feminism decolonial, se întreabă cum a ajuns feminismul să susțină ideologia liberală, ideologia naționalist-xenofobă și ideologia de extremă dreapta. Ea propune conceptul de feminism civilizațional pentru a critica acest proces. Feminismul civilizațional, pentru Verges, înseamnă procesul de impunere, în numele drepturilor femeilor, a unei gândiri unice  „ce contribuie la perpetuarea dominației de clasă, de gen și de rasă” . Astfel, feminismul civilizațional transformă „drepturile femeilor într-o ideologie a asimilării și a integrării în ordinea neoliberală, reduce aspirațiile revoluționare ale femeilor la revendicarea a jumătate din privilegiile acordate bărbaților albi de supremația albă”. Feministele civilizaționale susțin politici imperialiste, islamofobe și negrofobe, observă Vergès. Cu alte cuvinte, ceea ce discursul civilizațional face pe o scară mai generală în numele civilizației , feminismul civilizațional face în numele drepturilor femeilor, văzute ca stâlp al valorilor occidentale. Ceea ce se bazează pe presupunerea greșită că feminismul ar fi o invenție occidentală. La fel de greșită presupoziția că prin occidentalizare ne-am elibera toatx, când, de fapt, e chiar invers, occidentalizarea a adus sclavagism, colonizare, extractivism și exploatare, opresiune cis-heteropatriarhală asupra multor populații indigene și nu numai.

Feminismul civilizațional, în analiza lui Vergès, apare odată cu nașterea coloniei, pentru că feministele europene din Vest au comparat propria lor opresiune cu sclavia. Asta în ciuda faptului că, chiar dacă femeile albe nu aveau dreptul la vot sau alte drepturi fundamentale, aveau dreptul de a lua în proprietate ființe umane. Cu alte cuvinte, puteau deține persoane rasializate ca sclavi: „în narațiunea hegemonică a luptelor pentru drepturile femeilor, o anumită amnezie pune în lumină refuzul luării în considerare a privilegiilor conferite de faptul de a fi albă. Această narațiune pune în scenă femei lipsite, la început, de drepturi, dar care le obțin progresiv, până ajung să beneficieze de dreptul care este emblema democrațiilor europene, dreptul de vot. Or, dacă o perioadă îndelungată, femeile albe au fost într-adevăr private de numeroase drepturi civice asociate, ele au avut, în schimb, dreptul de a poseda ființe umane; au avut în posesie sclavi și plantații și, ca urmare a abolirii sclaviei, au condus plantații coloniale unde munca forțată făcea ravagii. Accesul la dreptul de proprietate al unor ființe umane nu le-a fost refuzat; din contră, acest drept le-a fost acordat în virtutea faptului de a fi albe”.

În secolul al XIX-lea, majoritatea feministelor europene susțin imperiul și văd în el o posibilitate de a „civiliza” femeile colonizate. Fondează școli pentru fete, susțin angajarea femeilor colonizate din domeniul serviciilor și din cel domestic, dar niciodată nu critică colonialismul și colonizarea în sine, observă Vergès. Feminismul civilizațional Vergès îl numește și feminism alb sau burghez. Este alb pentru că se revendică din Europa, care s-a construit pe o împărțire rasializată a lumii, atât prin identitate, cât și într-un mod foarte concret și material, cum spunea și Frantz Fanon, citat de Vergès: „Europa este literalmente creația Lumii a Treia”. 

În ultimele decenii, feminismul civilizațional, în numele apărării drepturilor femeilor, a contribuit în întreținerea discursurilor și practicilor islamofobe în occident. Feminismul civilizațional, în continuarea tradiției orientaliste, vede Islamul printr-o lentilă unilaterală și colonială și îl identifică ca inamicul drepturilor femeilor. Această „cruciadă” este foarte vizibilă în lupta împotriva voalului islamic. Ajunge să ne gândim la interzicerea voalului islamic în școlile franceze în 2004, după care și alte țări europene au implementat măsuri împotriva femeilor musulmane, remarcă Vergès. 

Autoarea scrie cum misiunea civilizatoare a feminismului civilizațional, precum și a altor fenomene conexe, ca femonaționalismul, împarte lumea în două: în culturi „deschise egalității femeilor” și în culturi „ostile egalității femeilor”. Un aspect foarte important al acestui antagonism este relația Occidentului față de Islam și de teritoriul Asiei Vestice, numit în termeni coloniali și Orientul Mijlociu. Interesul economic în teritoriu, care a dus și duce în continuare la nenumărate războaie, în principiu pentru resurse extractiviste, este mascat în termeni „culturali”.  

Epilog

Scriind aceste eseu am citit din cartea One Day Everyone Will Have Always Been Against This, unde jurnalistul și scriitorul Omar El Akkad vorbește despre genocidul din Palestina, și cu cuvintele lui vreau să închei:

„Și limbajul forțează aerul să iasă din plămâni. Dincolo de zidurile înalte, sârma ghimpată și punctele de control care înconjoară acest loc, se află imperiul. Și imperiul este, la rândul său, învelit în propria fortăreață lingvistică – un limbaj prin prisma căreia clădirile nu sunt niciodată distruse, ci mai degrabă ard spontan, în care exploziile vin și pleacă ca Chinook-urile⁴ peste munte, iar oamenii sunt uciși de parcă moartea ar fi singura ordine naturală și legitimă a existenței lor. De parcă a trăi ar fi o aberație. Și acest limbaj ar putea proteja marginea cea mai sângeroasă a imperiului, dar marginea nu are nevoie de malpraxis lingvistic. În schimb, este mijlocul, mijlocul liberal, bine intenționat, ușor de supărat, care are nevoie disperată de protecția pe care o oferă acest tip de limbaj. Pentru că mijlocul imperiului trebuie să privească acest lucru și să spună: Da, este tragic, dar necesar, pentru că alternativa este barbarismul. Alternativa la nenumărații uciși, mutilați, orfani, rămași fără casă, fără școală, fără spital, la țipetele din sub dărâmături, la cadavrele mâncate de vulturi și câini și la bebelușii de câteva zile lăsați să țipe și să moară de foame, este barbarismul”.

„Pentru a păstra valorile lumii civilizate, este necesar să dai foc unei biblioteci. Să explodezi o moschee. Să incinerezi măslini. Să te îmbraci în lenjeria intimă a femeilor care au fugit și apoi să faci poze. Să distrugi universități. Să jefuiești bijuterii, opere de artă, bănci, alimente. Să arestezi copii pentru că culeg legume. Să împuști copii pentru că aruncă cu pietre. Să defilezi pe cei capturați în lenjerie intimă. Să spargi dinții unui om și să-i bagi o perie de toaletă în gură. Să dai drumul câinilor de luptă asupra unui om cu sindrom Down și apoi să-l lași să moară. Altfel, lumea necivilizată ar putea câștiga” .

Nota autoarei: Vreau să mulțumesc pentru sugestiile atente asupra acestui text, Mariei Martelli și Vedei Popovici. 

***

_{Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.}

1. În cartea sa Sfârșitul istoriei și ultimul om (1992), filosoful politic Francis Fukuyama afirmă că prin răspândirea democrației liberale occidentale, după sfârșitul Războiului Rece și destrămarea Uniunii Sovietice, umanitatea a ajuns nu doar la sfârșitul unei perioade istorice, ci și la sfârșitul istoriei. Adică Fukuyama argumentează că democrația liberală occidentală ar fi ultima etapă a evoluției ideologice a omului și ultima formă de guvernare. Foarte multe gânditori și gânditoare anticapitaliste și anticoloniale, însă, au criticat vehement această idee, dar scopul eseului de față nu este să prezint criticile în detaliu. Ajunge să spun că și eu mă raportez în mod, evident, critic la teoria lui Fukuyama. Dacă ne uităm la citatul din Mohanty (la sfârșitul paragrafului din text), găsim în Fukuyama un exemplu perfect pentru a vedea cum „Occidentul” (orice ar însemna asta) este luat ca începutul și sfârșitul ideilor și proceselor politice, iar această asumare are consecințe materiale. Până la urmă, ideea că democrația liberală occidentală ar fi ultima și cea mai perfectă formă de guvernare stă latent și la baza faptului că atâtea spații geopolitice, printre care și Europa de Est, sunt menite să se transforme, să aibă fața „Occidentului”. Acest proces este menit să eșueze  mereu, și așa se păstrează status quo-ul și opresiunea. ↩︎
2. Traducerea mea: „Nemcsak délről, hanem majd nyugatról is védekeznünk kell, illetve eljön majd az idő, amikor onnan a hozzánk érkező keresztényeket valahogyan be kell fogadnunk, és be kell illesztenünk az életünkbe. Ilyen volt már, és akiket meg nem akarunk beengedni – Schengen ide, Schengen oda –, a nyugati határainknál majd meg kell állítani.” În articolul în limba engleză din link este tradus greșit și scrie [direcția] estică în loc de vestică. ↩︎
3. Cartea recent tradusă, Un feminism decolonial, semnată de Françoise Vergès, este un text ușor de citit și înțeles care poate fi o bună introducere în tema feminismului decolonial. Totuși, după mine, în carte lipsesc mai multe referințe concrete și mai bine dezvoltate la feministe decoloniale și anticoloniale și/sau indigene din alte părți ale lumii decât teritoriul francofon, cum sunt , de exemplu, María Lugones, Gloria Anzaldúa, Cherríe Moraga, Chela Sandoval, Yuderkys Espinosa Miñoso, Xhercis Méndez, Sylvia Marcos, Sylvia Wynter, Gloria Wekker, Chandra Talpade Mohanty, Leanne Betasamosake Simpson, Madina Tlostanova, Marina Gržinić (ultimele două exemple din spațiul post-socialist) – și astea sunt doar cele pe care le cunosc eu. Recomand persoanelor care citesc cartea și articolul meu, să caute autoarele respective, dacă tema feminismului decolonial le interesează. Din păcate, ele nu sunt foarte cunoscute în românia și, citind doar textul lui Vergès, nu ajung să capete mai multă atenție, chiar dacă munca lor este semnificativă într-un context transnațional.
   Cartea menționează, în mai multe rânduri, că la nivel transnațional a apărut un feminism de politică decolonială, însă nu prea examinează în mod concret de unde și cum. Din acest motiv, un titlu mai potrivit pentru carte ar fi putut fi „o critică a feminismului civilizațional francez”, ceea ce textul critică și analizează. 
   Traducerea în română nu este contextualizată de către editori, ceea ce ar fi putut aduce o mai mare claritate cititoarxlor. Textul se concentrează , în principal, pe teritoriul francofon și cititoarx este lăsată să-și găsească singură punctele de conexiune cu feminismul decolonial din spațiul Europei de Est – care, de altfel, există. Mențiunile despre Europa de Est lipsesc complet din carte, ceea ce ar fi putut fi remediat cu o introducere. O recomandare ușor de citit pentru românia și gândirea decolonială ar fi numărul tematic al Gazetei de Arte Politice din 2015 coordonat de Veda Popovici și Ovidiu Pop. 
   Mai departe, cartea lui Vergès se traduce momentan în mai multe limbi peste tot în lume fără să se traducă și alte texte sau cărți pe aceeași temă scrise de persoane rasializate și mai puțin cunoscute în mainstream. Totuși, în românia, la Editura Idea, a apărut deja o serie de cărți traduse pe tema decolonialității, printre care și o carte semnată de Sylvia Marcos. Poate, în viitor, se vor traduce și mai multe/x autoare/x feministe/x în română – ar fi nevoie! Această scurtă recenzie am scris-o pentru pagina mea pe Goodreads, însă simțeam nevoia să includ și aici o voce critică înainte să folosesc mai mult ideile lui Vergès. Mi se pare importantă menționarea criticilor asupra unei autoare care are și anumite privilegii, fiind o femeie albă franceză și, în același timp, este și tradusă în multe limbi și citată adesea în ultima perioadă, când vine vorba de feminismul decolonial. Preferința mea personală ar fi să nu mai fac referiri la Vergès în legătură cu feminismul decolonial, mai ales că există atât de multe alte referințe menționate mai sus. Însă, pentru tema articolului legat de civilizaționism, ar fi o ratare să nu aduc în discuție ideile sale despre feminismul civilizațional.  ↩︎
4. Chinook este și un tip de vânt montan în Munții Stâncoși și un tip de elicopter de transport militar. ↩︎