Această Barbie e damnată de discursul neoliberal. Despre filmul Barbie și feminism

de Andy Andreea și Carolina Vozian

Artă digitală de Nicoleta Mureș

Acest text face parte din seria de articole jurnalistice „AS REALITY UNFOLDS – O perspectivă feministă digitală asupra contemporaneității”, un proiect care promovează răspunsuri feministe asupra evenimentelor de actualitate și acoperă mai multe macro-arii de analiză: Socio-politică locală și din regiune, Socio-politică internațională, Literar-artistică și Pop-cultura Internetului.

***

Următorul articol conține spoilere pentru filmul Barbie (2023).

 

În lumea urgenței climatice adusă în acest stadiu de extractivismul capitalist, în lumea temperaturilor înalte nemaiîntâlnite până în prezent, care pur și simplu atacă viața și aprind focuri peste focuri, distrugând vieți de animale umane sau nonumane, în vara anului 2023, compania Mattel alături de Warner Bros. ne adună în număr foarte mare la adăpostul aerelor condiționate, în cinemaurile de mall și alte cinemauri majoritar private, de la București la Barcelona la New Delhi, să vedem o utopie feministă girlboss (neoliberală)*. 

*Feminismul (neo)liberal, cum explică foarte bine și Laura Sandu, se referă la neoliberalism, care, foarte pe scurt, este o ideologie politică ce susține privatizarea serviciilor publice, dereglementări ale corporațiilor și reducerea cheltuielilor statului prin scăderea taxelor corporațiilor. Practic, ideologia care însoțește economia capitalistă.

Barbie, regizat de Greta Gerwig și scris împreună cu Noah Baumbach, colaborator frecvent și partenerul ei, a avut deja încasări de peste 1.4 miliarde de dolari și este filmul cu cele mai mari încasări regizat de o femeie. În același timp, Barbie este și un film feminist. Ce înseamnă asta pentru feminism în general și cum poate un film inspirat de o jucărie produsă de o companie multimiliardară (Mattel) să fie feminist, am vrea să explorăm în continuare. 

Știm că Barbie a avut un buget de marketing de 150 de milioane de dolari. Așadar, cum vorbești despre un film ca Barbie fără să cazi în plasa de a îi face reclamă în mod gratuit? Este important oare să o faci chiar și cu riscul ăsta? Că filme ca Barbie profită de pe urma criticii lor, indiferent dacă ar fi pozitivă sau negativă, este adevărat. O să te duci să vezi filmul feminist, să-ți confirmi sau să-ți infirmi bias-urile. Un caz asemănător, dar la o scară mult mai mică, a avut loc în scena literară din românia, când un activist rom a criticat pasajele rasiste dintr-o carte, acea carte a început să fie cumpărată și citită de multă lume, până s-au epuizat stocurile. 

În același timp, când discuțiile despre un anumit film sau carte ocupă atât de mult spațiu discursiv și devin teren de poziționare politică, într-o cultură locală sau chiar globală, devine important să căutăm a înțelege de ce se întâmplă asta. 

În cazul Barbie, putem observa un întreg fenomen social creat în jurul filmului, de la valul de tinerx care merg la cinema în haine roz la trendul de meme This Barbie…. De la posibilele despărțiri în relații hetero post vizionare, la reacțiile ultraconservatoare ale reacționarilor și până la, cum era de așteptat, creșterea vânzărilor companiei Mattel sau ceva mai puțin așteptat, apariția pe bursă a companiei Birkenstock, după ce papucii făcuți de aceasta au apărut în film. 

Interesant este și viralul Barbenheimer. Data de lansare a filmului a coincis cu data de lansare al altui film: Oppenheimer, regizat de Christopher Nolan și de aici și apariția acestui viral. Multe proprietăți intelectuale se folosesc de viralizarea unor meme ca să-și vândă produsele. Rămâne de dezbătut dacă chiar a fost un viral organic de care s-au folosit cele două companii sau viralul a fost lansat chiar de ele, oricum, ambele filme au profitat de pe urma memelor aferente. 

Și mai departe de-atât, pentru câteva luni toată lumea din jur, mame, cupluri, tați, mătuși, sau grupuri de prietenx pe la terase, au vorbit despre Barbie. Chiar în vara asta, cât timp stăteam la o terasă cu o prietenă, am auzit în spatele nostru un grup de persoane în care bărbații le menexplicau femeilor cum Barbie este un film ok de fapt, că nu e „feminist de ăla turbat care urăște bărbații”.

Noi credem că un film feminist atât de popular, care a stârnit valuri în populația generală, nu e un fapt de ignorat, ci dimpotrivă, de luat în serios, discutat și analizat critic ca fenomen social.

 

Despre film, pe scurt

Păpușile Barbie trăiesc în lumea Barbie unde totul e perfect. Barbie se premiază singure cu premii Nobel în diverse domenii, explorează spațiul, au momente coregrafiate de dans. Totul se schimbă când Barbie stereotipică începe să își pună întrebări existențialiste despre rolul ei în societatea Barbie. Astfel, Barbie începe să se gândească la moarte, îi apare celulită, începe să-i miroasă gura, iar tălpile ei se aplatizează, schimbându-și forma modelată perfect pentru pantofii cu toc. Pe scurt, lumea Barbie începe să-și piardă din „perfecțiune”. 

De la aceasta premisă se desfășoară acțiunea filmului, care o duce pe Barbie în lumea reală, fiind sfătuită de Weird Barbie (Barbie Ciudată) să meargă să-și găsească persoana care se joacă cu ea. În lumea reală, Barbie observă că totul nu este așa cum își imagina ea și că existența Barbie nu a rezolvat toate problemele, așa cum credeau ele. Este hărțuită pe stradă, observă cum bărbații au toate rolurile de putere, fetele pe care le întâlnește o critică că a setat standarde feminine imposibil de atins.

Pe de altă parte, Ken nu o duce atât de roz în Lumea Barbie. Cum zice și naratoarea: „Barbie are o zi bună în fiecare zi, Ken are o zi bună doar când Barbie se uită la el”, acesta căutând mereu validarea ei. Ajuns și el în lumea reală, Ken vede că aici bărbații au cu adevărat puterea și află de patriarhat și se întoarce în lumea Barbie ca să-l pună în aplicare și aici. Aici apare și CEO-ul Mattel, care încearcă să o captureze pe Barbie. Barbie se întâlnește până la urmă cu cea care se joacă cu ea: Gloria (jucată de America Ferrera), o muncitoare Mattel care a început să se joace cu păpușa fiicei sale Sasha. Barbie împreună cu Gloria, Sasha și celelalte Barbie reușesc să dea jos patriarhatul Ken și să refacă lucrurile așa cum au fost înainte, cu câteva mici schimbări. În final, Barbie își dau seama că nu s-au comportat tocmai în regulă cu Ken și le dau niște drepturi acestora. Drepturile pe care le primesc Ken sunt un fel de analogie cu drepturile pe care le au femeile în societatea reală, adică câteva, dar nu foarte multe. 

 

Barbie și binaritatea de gen 

Lumea Barbie este construită în jurul binarității de gen. O avem pe Barbie și diferitele variațiuni ale ei și pe Ken și pe diferitele variațiuni ale lui. În același timp, îl avem și pe Allan, amicul lui Ken, care nu are nicio varațiune. Barbie pe care o urmărim în film este jucată de Margot Robbie și este o Barbie stereotipică. Nu este președintă, scriitoare, fiziciană, doctoră și nici sirenă. Ken, jucat de Ryan Gosling, este doar Ken și are ca ocupație plaja. În film, nu avem explicit o Barbie sau un Ken queer, deși Hari Nef, actriță trans, o joacă pe Dr. Barbie și avem mai multe personaje „queer-coded”, printre care Allan, Weird Barbie și Earring Magic Ken, cel din urmă fiind o păpușă Ken creată în anii 90 ce avea o estetică stereotipică gay – nefiind creată special pentru comunitatea queer – ceea ce a și dus la vânzarea păpușii în număr record, în mare parte cumpărată de bărbați gay. Asta ne arată doar că filmul Barbie nu își asumă reprezentarea queer ci doar face un wink wink pentru cunoscătorx, încercând să împace și capra și varza.

În niciun caz, nu vedem pe ecran relații queer și persoane de diverse genuri. Binaritatea de gen Barbie-Ken nu este pusă la îndoială, ba chiar „feminitatea” lui Barbie este confirmată printr-o vizită la ginecolog în scena care încheie filmul. De la discuțiile de la începutul filmului, în care Barbie și Ken spuneau că nu au organe genitale, de unde am fi putut extrage discursul că organele genitale nu-ți determină genul, Barbie ajunge să fie definită tocmai prin prisma bioesențialismului și să ajungă „femeie adevărată” pentru că primește vagin. Nu se pune problema aici de păpuși fără gen sau non-binare, cum e cazul lui Janet din serialul The Good Place, un ghid robotic care deși femme-presenting, de fiecare dată când este genizatx ca femeie, afirmă că nu este una.

Este revoluționar că actriței trans, Hari Nef, care joacă una dintre Barbie, nu îi este pusă feminitatea la îndoială. În același timp, pentru persoanele care nu o cunosc, poate fi și ușor trecută cu vederea, mai ales că rolul ei este scurt. De ce oare persoanele trans nu joacă roluri principale, ci apar doar câteva secunde pe ecran? Susținem ca persoanele trans și non binare să joace roluri diverse, fără să fie nevoie să-și facă coming out-ul, și visăm la o lume unde și persoanele trans vor avea roluri principale în filme, care nu vor fi doar despre cum își descoperă identitatea sau despre cât de greu ne este ca persoane queer. În același timp, considerând contextul actual, ni se pare important ca existența persoanelor trans în artă să fie recunoscută.

Barbie creează o utopie matriarhală tip girlboss, unde diferitele Barbie au poziții de putere, iar diferiții Ken sunt de decor. Acordarea unor drepturi și pentru Ken, la finalul filmului, urmărește logica conform căreia pare mai ușor cumva să răstorni situația actuală și femeile să ia locul bărbaților, decât să îți imaginezi o societate nouă fără ierarhie și binarități de gen. 

Acest tip de utopie girlboss, însă, are niște limite clare: arată feminismul ca o luptă de putere între două genuri, fără nicio vorbă despre clasă, în loc să arate cum patriarhatul, mână în mână cu rasismul și capitalismul, ne afectează pe toatx în varii moduri. Astfel, în loc să propună o lume în care patriarhatul este văzut ca un sistem de dominație inamic al tuturor, și să creeze spațiu pentru niște lumi dincolo de binarități, dar și exploatare, Barbie creează un univers esențialist unde ești ori femeie realizată (girlboss) și perfectă din punctul de vedere al standardelor de frumusețe, ori Ken, ori nu exiști (femeilor care fac curat, de exemplu, nu li se oferă o subiectivitate ca personaje). 

Ecuația lumii Barbie e putredă de la început, fiind o narațiune reducționistă în care un univers se construiește doar din extremele genurilor binare polarizate, fără nicio altă nuanță posibilă – ceea ce e de înțeles, fiind o lume fantasy se poate întâmpla orice – dar e teribil de simplist. Poate fi văzut ca o satiră la feminism și ca o bagatelizare a luptelor pentru justiție socială. Din acest punct de vedere, putem înțelege viziunea care spune că e o reclamă de 2h a companiei Mattel. 

Un moment puternic în film, însă, și cumva atipic față de filmele Hollywood comerciale, apare spre final, când Ken își mărturisește sentimentele față de Barbie și încearcă să o sărute, dar ea refuză, spunând că nu e cazul. Ken spune că el există doar pentru Barbie, dar Barbie îl încurajează să se descopere pe sine și să fie propria persoană, să nu mai fie definit de relația lui cu ea. Dacă acest film ar fi fost făcut cu mai mult de zece ani în urmă, probabil Barbie și Ken ar fi ajuns să formeze un cuplu la final, iar acum fiecare o ia pe căi separate, mergând împotriva acestui laitmotiv clișeic din filme, în care personajele principale încep o relație romantică. Barbie chiar afirmă că nu este îndrăgostită de Ken, când CEO-ul vrea să-i dea un final al poveștii în care să fie alături de Ken. 

 

Influența Barbie asupra publicului

În același timp, Barbie este și un film care a ajuns la foarte multă lume. Rar vedem filme cu un mesaj feminist explicit să aibă o popularitate atât de mare. Greta Gerwig și Margot Robbie (care este și producătoarea filmului) îl consideră un film feminist, dar Mattel a refuzat ca filmul să fie descris astfel. Totuși, este un film feminist neoliberal, și, deși e făcut ca o acțiune de PR pentru corporație, îi putem observa câteva efecte pozitive asupra unor categorii de public. Filmul familiarizează un public larg cu termeni precum patriarhat și faptul că trăim într-o lume patriarhală. Chiar dacă noi ne dăm ochii peste cap că se folosește de noțiunile unor mișcări sociale într-un fel simplist și single issue, filmul are potențialul de împuternicire pentru fete și persoane tinere, care se întâlnesc cu acești termeni, poate, pentru prima oară.

Barbie dă permisiunea fetelor, care au fost crescute în tradiția normelor de gen, jucându-se cu păpuși, să intre din nou în acel teritoriu ludic și fantezist, reproducându-le la dimensiuni reale păpușile de plastic, Barbie sau altele, cu care își petreceau zilele când erau mici. După cum bine observă autoarea unui eseu critic online, bărbații au o multitudine de filme care le repun în scenă universurile jucăriilor din copilărie, în timp ce filmele Hollywoodiene „pentru femei” sunt adesea romance-uri sau diverse drame tulburătoare. Așa se-ntâmplă că femeile cis, constant infantilizate în patriarhat, nu primesc de fapt jucării prin care chiar să se bucure câteva ore să fie copilăroase. Dar vine Barbie să salveze situația, coborându-ne în nostalgia dinamicii liniștitoare dintre fetițe și păpuși. 

Însă, lumea fanteziilor Barbie e un escapism nostalgic din realitate – de care avem, uneori, nevoie – și nu e ficțiune speculativă cu potențial revoluționar, de a transforma realitatea. Mai multe despre legătura dintre filmul Barbie și nostalgie a scris Flavia Dima pentru Films in Frame.

Faptul că un film atât de popular ca Barbie este explicit feminist (chiar dacă liberal) este rezultatul mișcărilor sociale feministe și antirasiste, precum #metoo sau Black Lives Matter, ceea ce ne arată că atât cât permite capitalismul, reprezentarea din media se schimbă în dependență de creșterea progresismului social. Acest fapt are avantajele și dezavantajele sale. Pe deoparte, e un semn bun că filme ca Barbie cu un mesaj clar feminist sunt populare printre generațiile curente. Filmele populare printre persoanele tinere în generația noastră erau comedii tip bro, American Pie sau Scary Movie, pline de misoginism. Pe de altă parte, filme ca Barbie vor rămâne mereu neoliberale, fiind imposibil să te încurajeze să distrugi structura care le creează. Scopul lor final, de fiecare dată, e să facă cât mai multe vânzări, nu să inspire să chestioneze sistemele de opresiune și dominație. Sau chiar dacă încurajează revolta populară, cel mai des e împotriva unor structuri dictatoriale, iar finalul e mai mereu neemancipator, alternativa fiind mereu o formă sau alta de liberalism. 

Și chiar dacă ar avea un discurs pe alocuri anticapitalist, felul în care industriile de divertisment sunt parte integrantă a capitalismului ar face imposibil ca un film sau o serie de filme să împingă oamenii la acțiune de organizare politică radicală, așa cum scrie Mark Fisher în Capitalist Realism. Dimpotrivă, filmele Hollywood pot avea și un rol negativ de a păstra oamenii distrați și amorțiți într-un fel confortabil, fără să se mai implice în acțiuni de schimbare socială; acest lucru întâmplându-se totuși din mai multe motive asociate alienării capitalismului târziu – fie din lipsă de timp și energie, fie din defetism și lipsă de speranță, fie din burnout, fie din izolare socială, fie de la succesul propagandei individualiste neoliberale, fie din suprasaturație cu consum și divertisment ș.a..

Barbie, și alte filme de genul, nu încurajează solidaritatea de clasă și lupta de clasă, sindicalizarea și grevele, organizarea muncitoarxlor împotriva celor care le fură munca, ci dimpotrivă, într-o lume a exploatării și ierarhiilor, Barbie încurajează femeile să devină directoare. Adică reproduce același feminism individualist pentru femei privilegiate și le ignoră pe celelalte, dar și faptul că existența directoarelor se bazează direct pe munca acestora. Ar fi, totuși, de menționat că persoane individuale care au lucrat la Barbie (Margot Robbie sau Noah Baumbach) au susținut greva SAG-AFTRA și WGA, care se ține de mai multe luni în Statele Unite, pentru condiții mai bune la locurile de muncă și salarii mai mari. 

Pentru noi care scriem articolul ăsta și pentru multe alte persoane care îl citesc, filme ca Barbie nu sunt destul de radicale, dar pentru alte persoane (majoritatea bărbați conservatori), filme ca Barbie sunt extrem de radicale și considerate un atac direct asupra bărbaților. Ben Shapiro, un comentator politic conservator celebru din Statele Unite, a realizat un video pe YouTube de 40 de minute în care critică filmul Barbie pentru că este woke. Pe una dintre cele mai populare platforme românești de distribuție de torrente piratate, majoritatea comentariilor la torrent-ul cu Barbie sunt negative: „O noua porcarie feminista a religiei Woke”, „Propaganda feminista… nu recomand filmul pentru nimeni”, „Film de propaganda. Locul îi este la gunoi”, „S-a voit a transmite ceva, spălătură pe cap uăc”, plus alte comentarii homofobe și transfobe la adresa filmului. Cele care apără filmul fiind puține. Comentariile la articolul despre Barbie scris de Costi Rogozanu pentru Liberatea, sunt în același gen: „Corectitudinea politică, feminismul, sustenabilitatea, etc. nu sunt decât ideologii de spălat pe creier”, „Barbie, în afară de faptul că este un film prost, este o mizerie ideologică”. Asta arată, în pofida progresismului liberal prezent în multe produse culturale de divertisment, cât de conservator și reacționar încă este discursul mainstream. 

Producțiile artistice, indiferent cât de radicale ar fi ele, nu au puterea de a schimba în mod fundamental lumea în care trăim. Filmele, cărțile, muzica nu ne vor da drepturi reproductive, locuințe accesibile, condiții mai bune la locul de muncă, nu vor opri privatizarea serviciilor de bază ca sănătatea sau educația, nu vor da drepturi pentru comunitatea LGBTQAI+. Ele pot fi luate doar de noi, organizându-ne. Nu păpușile Barbie sau jucăriile în general influențează mișcările sociale, ci invers. Popularitatea acestor produse reflectă lumea în care trăim, felul în care anumite mișcări sociale progresiste de amploare au reușit să transforme discursurile în media măcar atât cât să se scandalizeze o bună parte din public la un film extrem de misogin sau rasist și ne pot oferi un cadru mai larg în care putem discuta aceste teme. Studiourile de filme nu ar fi învestit atâția bani în filme cu tematică feministă dacă discutarea acestor subiecte nu ar fi populară acum și nu ar genera la rândul ei profit. 

Feminismul din Barbie nu e meritul corporației Mattel sau vreun indicator că aceste companii ar fi niște motoare de schimbare socială. Dimpotrivă, ne arată cum industria de divertisment preia tot ce devine popular la nivel social, pentru că ce e popular – vinde. Să nu uităm că filme cu mesaje radicale sau progresiste se fac de zeci de ani, doar că acestea nu au succesul comercial ca producții gen Barbie care au în spatele lor atât corporații, cât și campanii de marketing intensive. Filme ca But I’m a Cheerleader (1999) regizat de Jamie Babbit, care critică și ironizează terapia de conversie asupra persoanelor queer, sau Born in Flames (1983) regizat de Lizzie Borden, care arată tocmai cum un stat social democrat nu reușește să aducă de fapt eliberarea dorită de grupurile oprimate. Aceste filme, deși au primit statutul de filme cult pe scena feministă și queer, nu vor rămâne din păcate în memoria colectiva ca Barbie și nici nu vor avea aceeași influență. 

Un fapt important de notat ar mai fi și că un film ca Barbie apare în contextul politic, social și cultural american și, deși suntem foarte influențate de această cultură din cauza centrării și atotprezenței cunoașterii și industriei de divertisment americane multimiliardare, societățile noastre est-europene nu oglindesc parcursul istoric, social, politic al celor americane. Inclusiv noi, scriind acest articol, putem comite uneori eroarea de a recepta Barbie într-un soi de context cultural global uniform în care aterizează, lucru de care sunt de vină iarăși influențele americane care ne-au educat. Însă, ar fi util să ne readucem atenția la contextul local. Această diferență de percepție se observă în faptul că dacă, în SUA, Barbie ar putea fi receptată ca o reclamă corporatistă, spațiul respectiv fiind plin de reclame cu tentă progresistă, la noi ar putea fi văzut ca un film aproape radical, aceste mesaje nefiind încă atât de prezente în societatea largă și nefiind ultrafolosite de corporații în CSR-ul și reclamele lor. De asemenea, un film ca Barbie ar putea crea imaginea falsă a SUA ca locul final al progresismului, în timp ce există o mare prăpastie în reclamele corporațiilor și drepturile civile și progresul social, ca să ne gândim doar la exemplul anumitor state americane care au interzis dreptul la avort în ultimii ani. 

 

Cinematografe populare

Când vorbim de succesul unor filme ca Barbie, trebuie să menționăm și infrastructura cinematografică din România. Înainte de 1990, în România, existau 450 de cinematografe, iar acum există doar 90. Cinematografele de stat, cu prețuri accesibile, un bilet la 10-15 lei, au fost înlocuite de cinematografele tip multiplex din mall-uri, unde un bilet fără reducere trece de 30 de lei. Majoritatea cinematografelor de stat au fost închise, lăsate părăsite sau privatizate și transformate în clădiri cu alte scopuri, tot în contextul profitului. 

La momentul de față, cinematografele tip multiplex din mall-uri au căpat rolul cinematografelor populare, fiind cele mai frecventate în număr mare de populația largă, de muncitoarx din diferite clase sociale. Astfel, orice educație culturală, socială, politică care poate fi făcută prin intermediul cinemaului este accesată de un public larg prin filmele proiectate în cinemaurile de mall, adesea filme hipercomerciale americane, care urmăresc în principal un profit cât mai mare și reproduc, în diverse moduri, involuntar sau nu, ideologia neoliberală. De asemenea, în cinematografele din mall-uri rămân doar filmele care au succes și la care vine lumea, restul de filme fiind scoase după puțin timp. În ideal, am dori să vedem o rețea de cinematografe de stat cu infrastructură bine pusă la punct, prețuri accesibile și o diversitate de filme făcute mai degrabă pentru oameni decât pentru profit. 

 

Barbie și limitele corporației

Barbie începe criticând într-un mod ironic impactul pe care jucăriile Barbie l-au avut asupra drepturilor femeilor, cu un monolog al unei naratoare ce descrie pe scurt istoria Barbie. Astfel, mulțumită diverselor meserii pe care jucăriile Barbie ar putea să le facă, acestea „au rezolvat orice probleme legate de feminism și drepturi egale”. Naratoarea continuă zicând „sau cel puțin asta cred Barbie, care locuiesc în Barbieland”. Pare un început bun pentru un film care ar urma să critice modul în care companiile se folosesc de diverse lupte sociale pentru a-și vinde produsele. Pare că filmul admite că discriminarea sistemică nu poate fi rezolvată printr-o jucărie, oricât de progresistă și inclusivă ar fi aceasta. Pe parcurs, însă, vedem cum discursul acesta devine din ce în ce mai diluat. 

Tot la început, filmul devine auto-reflexiv și asistăm la un proces judecătoresc unde o avocată Barbie argumentează că corporațiile nu au dreptul la liberă exprimare, pentru că exprimarea lor sunt banii, iar banii nu reprezintă discursul. Ulterior în film, Barbie ajunge la sediul Mattel și se întâlnește cu board-ul de conducere, care au un plan malefic pentru ea. Ea cere o întâlnire cu femeia care conduce firma, CEO-ul. CEO-ul bărbat jucat de Will Ferrel îi răspunde că el conduce firma, iar apoi ea enumeră diverse funcții de conducere și este surprinsă că toate sunt ocupate tot de bărbați. Intern-ul aflat de față face un comentariu ironic: „Eu sunt un bărbat fără putere. Asta înseamnă că sunt femeie?”. CEO-ul începe un discurs în care afirmă că au avut o femeie CEO în anii ’90, că fiecare membru al board-ului iubește femeile, că este fiul unei mame, toate „argumente” date de bărbații în putere când sunt trași la răspundere că nu fac loc și pentru femei.

La final, se încearcă umanizarea CEO-ului Mattel care ține un discurs în care spune că ar vrea doar să se gâdile cu ceilalți membri din board în loc să stea în ședințe, cumva parodiindu-l ca această persoană neîndemânatică, stângace, infantilă – ceea ce un CEO evident că nu este. La final, când Gloria îi propune o idee CEO-ului, acesta spune că e o idee foarte proastă, dar unul dintre membrii board-ului spune că ar face o grămadă de bani și CEO-ul acceptă. 

Filmul, deci, alternează între satirizarea corporațiilor, dar și menținerea lor la putere. În lumea reală CEO-ul unei companii nu este această persoană copilăroasă cringe de care râde lumea, ci este o persoană cu putere reală, care ia decizii ce afectează mii și zeci de mii de persoane, chiar miliarde de persoane, știind foarte bine că multe corporații contribuie la distrugerea planetei prin poluare, extractivism și exploatare.

 

Concluzie 

S-a scris mult despre Barbie, din toate părțile ale spectrului politic. Citim articole atât pe platforme liberale, cât și pe platforme de stânga, unde filmul este analizat din puncte de vedere diferite. Este ba lăudat, ba criticat și desființat. 

Ce nu putem nega este că Barbie aduce în mainstream teme ca feminismul, hărțuirea sexuală, patriarhatul, criticarea standardelor de frumusețe aplicate femeilor. Acesta e motivul pentru care am vrut și noi să scriem despre film. Cum am spus și mai devreme, ni se pare important ca aceste teme să ajungă la publicul larg și credem că filmul deschide un spațiu în care acestea pot fi discutate, chiar dacă este un spațiu facilitat de industria cinematografică bazată pe profit. 

Să nu uităm totuși că succesul Barbie este datorat atât mișcărilor sociale care au pavat drumul pentru un asemenea discurs, cât și tuturor filmelor radicale din trecut care au făcut posibil ca acest film să existe. Să nu uităm, de asemenea, că interesul marilor companii e profitul, nu creșterea progresismului social, dar se pot folosi de discursuri progresiste populare deja pentru a-și amplifica, iarăși, vânzările; ceea ce poate e puțin mai bine decât să promoveze discursuri bazate pe ură. Voi ce credeți?