„Oamenii câștigă rar războaiele, guvernele le pierd rar. Oamenii sunt uciși. Guvernele se transformă și se regrupează, ca hidra cea cu multe capete. Mai întâi steagurile sunt folosite pentru a înfășura mințile oamenilor și a le sufoca gândirea, iar apoi ca giulgiuri ceremoniale pentru a acoperi rămășițele mutilate ale celor morți de bunăvoie.”
„Atâta timp cât vom continua de-a fi docili, atâta timp cât vom avea netrebnicia de-a le servi de carne de tun, tunul va bubui. Să refuzăm acest lucru și tunul va tace. Dezarmarea visată de pacifiști nu se poate înfăptui decât prin voințele noastre să ne dezarmăm noi înșine. RĂZBOI RĂZBOIULUI!”
Cercul independent Propaganda Sindicalistă din Ploiești — manifestul Răsboi răsboiului, 1912
(redactat de Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și Alexandru Vodă)
„A fi demn de doliu înseamnă a fi interpelat într-un asemenea mod încât să știi că viața ta contează; că pierderea vieții tale ar conta; că trupul tău este tratat ca unul care ar trebui să poată trăi și prospera, a cărui precaritate ar trebui redusă, pentru care ar trebui să existe condiții care să-i permită înflorirea.”
Judith Butler — The Force of Nonviolence
Vara 2025, e tot mai cald peste tot, iar ochii politicienilor nu sunt spre mediu și susținerea vieții. E tot mai cald peste tot, și Europa alege austeritatea și războiul, nu pacea și binele comun. Europa alege să scadă din salariile lucrătorilor din învățământ, bursele studenților, indemnizațiile mamelor singure și multe susțineri financiare esențiale, doar ca să se înarmeze până în dinți, la cererea NATO, iar fețele politicienilor devin din ce în ce mai mult ca niște păpuși robotice distorsionate care ne repetă că înarmarea nu înseamnă război, ci protecție și siguranță. Fețe din ce în ce mai distorsionate de politicieni repetă beneficiile înarmării, amintind de reclamele la țigări din anii ‘60 care vorbeau despre beneficiile fumatului. Cuvintele lor robotice sunt mestecate și regurgitate de media, de discursurile populare, de la un capăt la altul al spectrului politic. Se fabrică un inamic, o serie de inamici, cineva urmează să ne atace, o mare putere, cineva ne atacă deja. Trebuie să ridicăm arme și fortărețe. Trebuie să păzim această bucată de pământ cândva îngrădită, cândva inventată drept stat-națiune – o ficțiune – cu viețile noastre și trebuie să apărăm acest gard de fier de alți oameni, care vin din alte furtuni și războaie. Totul este un pericol și mâncarea noastră e frica. Toate forțele lor se adună să fabrice arme, toate forțele lor se adună să fabrice… importanța unui război, inevitabilitatea lui. Și totul devine un haos, se împrăștie prin rețele și comentarii, niște grupuri de oameni se dezumanizează, altele se aliază, populația acceptă, din ce în ce mai ușor, iminența omorului și chiar, teoretic, să moară pentru țară. Băieți tineri sunt antrenați, pregătiți să devină hrană războiului. Prăzi și monștri deodată. Băieți tineri, care adesea vin din familii precare, și sunt luați la adăpost de universitatea militară, băieți tineri cu terenul deja pregătit, antrenați de masculinități patriarhale să taie din ei până devin soldățeii cu care se jucau în copilărie. Băieți mici pentru care copilăria e deja primul câmp de bătălie – învățați bine să-și extirpe emoția, să înghețe totul, să amorțească harta internă sensibilă până în jurul unei bombe de furie – singura floare permisă – care acuș detonează. Învățați să întrupeze putere. Acești soldăței vor merge la școli militare, școli care sunt fundamentul civilizației dominării. Îi vor desensibiliza sistematic, vor învăța strategie și tehnică de război, ochii le vor sclipi la toate invențiile progresului tehnologic de secol XXI – precum abilitatea de a omorî de la o distanță atât de mare, apăsând un buton mic, încât totul devine o scenă din Warcraft, jocul video pe care îl știi atât de bine și ți-a eliberat entuziasm în corp când, ascuns în scaun, în față la laptop, fugeai în acea lume ca să te simți adevărat și puternic. Acum, nimic nu te mai oprește.
Direcția economică a duetului austeritate-militarizare merge cu o viteză uluitoare împotriva direcției vieții.
În limba guvernelor, în limba politicii de stat, în limba poliției, armatei, jandarmilor și industriilor de armament – cuvintele trec printr-o oglindă unde își schimbă sensurile și formează o realitate opusă. Acolo, ceva e mereu altceva. Acolo, armele sunt pentru pace, omorul este pentru siguranță, genocidul este protecție și apărare. Acolo, înarmarea nucleară e o garanție împotriva războiului atomic. Acolo, inamicul e mereu în spatele ușii și privirea îți e antrenată să-l cauți și mereu să-l găsești. Acolo, se bombardează pentru pace, acolo, se omoară copii pentru democrație. Niciodată intenționat, și totuși, majoritatea persoanelor ucise în războaie nu sunt cei care le planifică la mese rotunde în costume, și nici măcar cei care le pun în acțiune… majoritatea persoanelor ucise sunt victime „colaterale”. Precum copiii din Gaza care aleargă după pâine și acel alergat devine ultima oară, fiindcă iadul e pe pământ și realitatea asta e iadul, realitatea în care un soldat israelian – care e învățat de mic că menirea lui e să apere prin ucidere, că uciderea e cel mai etic lucru pe care îl face, că pe cine omoară nu sunt în niciun caz oameni, și nu sunt oameni pentru că forțele biopolitice coloniale își aruncă ucișii în afara realității umane – fiindcă iadul e pe pământ și realitatea asta e iadul, realitatea în care un soldat israelian apasă un buton și un copil e distrus de o armă probabil finanțată de SUA, probabil produsă aici, în România. Fabricarea perpetuă a consimțământului global pentru cel mai sinistru coșmar al copilului care aleargă pentru ultima oară, sau care își pierde toată familia, sau care își pierde toată copilăria, sau care trăiește nonstop în teroare, coșmar pe care mii și mii de proteste globale de milioane de oameni încă n-au reușit să-l oprească.
Faptul că puterea politică a maselor e neputincioasă în a pune stop genocidului – transmis live, știut de tot globul – îngheață speranța.
În urmă cu un secol și puțin, în timpul primului război mondial, Emma Goldman scrie eseul Pregătirea – drumul către măcelul total și cita un militar german de la 1880, care spunea: „Germania deasupra tuturor. Dorim pace; de aceea trebuie să ne pregătim pentru război. Numai o națiune bine înarmată și pregătită temeinic poate menține pacea, poate impune respectul și poate fi sigură de integritatea sa națională”. Goldman scrie cum pregătirea militară e ca sămânța unei plante otrăvitoare – odată sădită, va crește fructe otrăvite. Cum nu există pregătire de război fără război – pregătirea e un spre război.
Un secol după Emma Goldman, Arundhati Roy răspunde cu un eseu din cealaltă parte a globului, Războiul e pace. Acum știm, adresând mecanismele discursive ale politicienilor care inversează termenii, declarând public că armata ocupă pentru a elibera, omoară pentru libertate, bombardează pentru democrație. Roy citează discursul lui Bush despre libertate și nonviolență, înainte de invazia în Afganistan care va provoca sute de mii de morți din 2001 până în 2021. „Când a anunțat atacurile aeriene, președintele George W. Bush a spus: «Suntem o națiune pașnică»” – scrie Roy – așadar, „când guvernul Statelor Unite botează un război cu nume precum Operațiunea Justiție Infinită sau Operațiunea Libertate Durabilă, noi, cei din lumea a treia, simțim mai mult decât un fior de teamă.”
Discursul public aparent inocent, care susține înarmarea „pentru a proteja pacea”: propagandă pro-război reușită și înspăimântătoare.
În limba guvernelor, în limba politicii de stat, în limba poliției, armatei, jandarmilor și industriilor de armament – cuvintele trec printr-o oglindă unde își schimbă sensurile și formează o realitate opusă. Puterea care atacă e autoapărare. Violența statelor e autoapărare. Violența armatelor e autoapărare. Mișcarea antimilitaristă, pentru pace, e numită terorism – când e un pic periculoasă. Și e numită prostie, când circulă doar la nivel de idei.
„Viețile contează în sensul că ele capătă formă fizică în sfera aparenței; viețile contează pentru că trebuie să fie prețuite în mod egal. Și totuși, explicația de autoapărare venită din partea celor care dețin puterea este, prea des, o apărare a puterii în sine, a prerogativelor sale și a inegalităților pe care le presupune și le produce.”
Judith Butler — The Force of Nonviolence
„Trebuie să ne opunem fabricării consimțământului pentru război.”
Kaveh Akbar — At Least We Are Many: Resisting the Drums of War
Omorul în masă nu e posibil fără consimțământul maselor.
Omorul în masă nu e posibil fără să crezi că ești de partea bună a istoriei. Omorul legal nu e posibil fără să crezi și să existe un consimțământ social care te asigură că întrupezi binele. Că ești protectorul, salvatorul unor vieți selecte din multe. Poate doar viețile cu o anumită culoare a pielii, cu o anumită religie, cu un anumit statut social, dintr-o anumită parte de glob.
Omorul legal e posibil printr-o cultură care îl adeverește: filmul cu veteranul de război din Afganistan care se întoarce acasă, la familia lui americană, și e un tată iubit, iar cu corpul lui mare își apără fiica așa cum – ne zice filmul aprobat de guverne și armate – și-a apărat țara.
Omorul în masă nu e posibil fără pregătire sistematică și fără ca viețile celor uciși să fie scoase în afara vieții de dinainte să moară.
Omorul în masă nu e posibil fără o doză mare de negare și fără toate strategiile de a ascunde maselor realitatea omorului & brutalitatea & efectele. Violența aplicată de state și armate ne proiectează într-un soi de irealitate în care noi, cetățenii, știm și nu știm ce se întâmplă – în același timp. Așa cum știm și nu știm ce se întâmplă în abatoare. Așa cum bunicii noștri știau și nu știau ce se întâmpla în Holocaustul din Transnistria. Așa cum știm și nu știm ce se întâmplă în Gaza – chiar dacă azi e diferit față de acum 100 de ani și propaganda de dezumanizare trebuie să se reinventeze constant, chiar dacă azi instagramul nostru e plin de case și corpuri distruse.
Omorul în masă nu e posibil fără un mod colectiv de negare și absolvire de responsabilitate.
Omorul legal e făcut posibil de consimțământul social că facem bine cuiva. Că salvăm viața. Așa cum politicile pro-viață au moartea cuiva ascunsă în ele.
Care sunt cuvintele care fabrică consensul popular pentru omor și violență acceptată & acceptabilă? Și care sunt legăturile dintre ele?
Putem vedea asta la scară mai mică, locală, putem vedea cum se face cu urșii. Putem urmări știrile, frica, construcția unui mare inamic din urșii din pădurile Prahovei. Urșii, pădurile cărora au fost golite de mâncare și marginile tot mai populate de hoteluri, de turiști și de zgomot de ATV-uri, anotimpurile cărora au fost golite de ciclicitate în urma crizei climatice provocate de om și nu mai e deloc clar momentul cel vechi în care se intra în hibernare. Urșii care, foarte rar, atacă omul – când se apără, când sunt înfometați, când își apără copiii. Iar atunci putem urmări cum tot orașul, toată țara, toți vorbesc despre un monstru, și cum toate vorbele sunt ca o drojdie pe care monstrul crește și crește. Vedem cum se (re)trasează linia falsă de demarcație dintre om și animal, în care se neagă animalitatea biologică a omului, omul e deasupra naturii, o stăpânește și consumă cum vrea, omul e cultură, e civilizație – iar toate celelalte animale sunt „sălbăticiuni” sau „cărnuri” de controlat, folosit, consumat. Vedem cum procesul de animalizare a celorlalte animale (și de umanizare a omului, cu precădere a unui om anumit) ia multe forme, dar ce rămâne constant e că ele sunt plasate mereu în inferioritate. Sau de domesticit și consumat, sau de controlat și omorât că sunt prea „sălbatice” sau prea „în plus”, adică mereu de folosit sau de nefolosit cumva de către om. Vedem cum este înălțat, dintr-o sămânță de adevăr, monstrul în imaginația noastră, și cum, la polul opus, sunt desenate și folosite niște ființe inocente – copiii oamenilor, în special copiii oamenilor albi, respectabili, cei considerați civilizați – gândiți mereu în pericol de ajunge în ghearele monstrului, monstru care crește și crește, hrănit de flăcări de frică, frică pe care se clădește puterea, dominația, politica. Vedem cum viețile de la polul monstruos sunt puse cu ușurință sub semnul inevitabilității omorului – legea din 2024 care dublează numărul urșilor împușcați în România, în următorii 2 ani, în scop de prevenție –, și înainte de asta sunt puse în spațiul liminal în care nu mai sunt chiar vieți (o idee din cartea Precarious Life, de Judith Butler) – pentru că sunt văzute drept „animale sălbatice”, sunt povestite drept „sălbăticiuni”, deci departe de om, iar oricine e pe acel drum de la om încolo devine din ce în ce mai aproape de resursă, de obiect, de obstacol și din ce în ce mai departe de suflet, de ființă, de simțire. Pentru că dacă iei viața cuiva care nu e chiar viață, e parcă nici nu o iei, nu? Pentru că dacă iei o viață care e ținută în spectrul non-vieții, e doar o piedică de înlăturat din calea bunăstării omului. Și în acordul social nu e loc să fie recunoscută. Și în acordul social nu e loc să fie plânsă.
Putem vedea asta la scară mai mică, locală, putem vedea cum se face cu urșii și de aici, cu orice ființă încadrată la „animal” sau văzută în apropiere de animalitate. În povestea asta iluminist-umanistă europeană, care a împărțit lumea în două – om/animal, bărbat/femeie, alb/non-alb, rațiune/emoție, natură/cultură – a doua parte din binom fiind mereu mai prejos; în povestea asta umanistă care a clădit Civilizația europeană și a folosit-o ca armă pentru a subjuga jumătate de glob, pentru a ocupa pământuri, a exploata toate viețile ca pe resurse și a forma colonii din care doar se extrage la infinit, în povestea asta „animalul” (ceea ce „omul” se preface că nu e) e folosit ca injurie și orice apropiere discursivă de animalitate a unor popoare e folosită ca justificare pentru genocid. Asta se-ntâmplă fiindcă în paradigma speciistă, unde lumea se împarte în omul și restul, animalele sunt duse cât mai aproape de non-vieți, acolo unde e permis și e acceptabil să li se facă orice. Acolo, unde locuiește negarea, acolo, unde sunt ascunse la margini de orașe în hale închise și în abatoare, acolo, unde întoarcem capul pentru a nu vedea ceea ce știm deja – simțirea lor, autonomia lor, viața și diferențele de noi, da, dar și atât de multe asemănări.
Putem vedea astfel, cum palestinienii sunt constant animalizați în discursurile politicienilor israelieni și în alte diverse narațiuni rasiste globale. Vedem cum populații din așa-zisa lumea a treia, populații de culoare, populații sărăcite de imperialismul și extractivismul Europei Occidentale, populații care caută refugiu în state europene vinovate pentru războaie, sărăcie sau colaps climatic dezlănțuit la ele acasă – sunt constant comparate cu animalele, ca un mod de degradare. Știm că rasismul în sine, la baza lui, de la invenția acestei ficțiuni precum rasele care, dintr-o fabulație fondată pe minciuni aparent biologice a devenit o realitate socială și culturală, pe care s-au bazat și încă se bazează atrocități greu imaginabile, a fost clădit pe separarea sinistră dintre om și mai puțin om, dintre om și aproape animal. Putem vedea cum această animalizare hrănește acordul social pentru genocid.
Să fie popoare de oameni comparate cu animale devine un pericol și un precursor pentru genocid în lumea asta, pentru că pune în scenă o poveste veche, cea care e și calea pierzaniei noastre, cea care țese cultul morții din ură, teroare, asuprire și bani, o poveste veche, care e dihotomia complet inventată, dar groaznică, a dominației oamenilor asupra naturii, altor oameni văzuți ca mai puțin oameni, universului și celorlalte animale.
Care sunt corpurile din start condamnate să nu fie jelite și plânse? Care sunt corpurile care încă din viață sunt trimise în spectrul fantomelor, așa că atunci când sunt dispărute devin aproape ca și cum n-au existat niciodată?
Știm și nu știm. Înveliți în iluzia irealității, nu știm. Dacă alegem să deschidem ochii, știm, și neputința ne cuprinde. Știm, și nu știm – mecanismul puterii. Știm, și nu știm – mecanismul de apărare al creierului nostru, când tragedia devine prea mult. Cum facem să știm și să putem duce durerea fără să copleșească?
Un pas – să începem să ieșim din negare, să ne revendicăm animalitatea comună, diversă, pe care oricum o împărtășim. Toate suntem niște animale vii și pulsânde, simțitoare și iubitoare, înfricoșate și înfricoșătoare, grijulii și agresive, protectoare, calde și periculoase, adaptate și adaptabile, inteligente, mereu în schimbare.
Un pas – doliul pentru toate viețile pierdute, ucise, distruse – oricât de nenumărate ar părea. Butler scrie că revendicarea publică a doliului și trăirea acestuia e o formă de a reda vieților viața, în sensul vieții care e egală cu restul, demnă și unică, nici mai presus, nici mai prejos, în sensul vieții inegalabile, prețioase, pentru care vom face totul ca să o protejăm cât există și care va fi jelită dacă dispare.
Un pas – să mergem spre alte animale ca noi, să împărtășim doliul și disperarea – n-au fost niciodată menite să le trăim în singurătate. Nu putem să le trăim în singurătate, organismele noastre individuale nu ne vor lăsa să conținem imensitatea unui genocid a unor ființe ca noi, cu aceleași vise, supărări și speranțe, cu aceleași vieți posibile în față. Suntem animale sociale făcute să fim într-un schimb continuu cu altele, făcute ca rădăcinile noastre să se separe și totodată să se împletească. Chiar dacă nu știm cum și chiar dacă ne-au dezamăgit de sute de ori, chiar dacă putem doar parțial – să mergem spre alte animale ca noi, spre o interdependență posibilă.
Așa cum suntem cu toatx împreună la un protest anti-genocid și durerea împărțită poate într-un final să pulseze, e un colectiv care o ține, când vedem toate pozele cu copii omorâți, când vedem alți copii veseli alergând printre noi, sub un cer liniștit și în siguranță.
*
Când consensul social devine unul al războiului, pacea devine o idee absurdă și naivă, de copil, de femeie, de ființă care îngrijește viața și are ochii deschiși și sensibili spre fragilitate. Spre dependență – dependența completă de un alt corp în care ne naștem și nu o depășim complet niciodată. Spre cum împărtășim cu toții o vulnerabilitate primară – putem muri sau supraviețui la mâna altuia. Mâna alteia ne îngrijește și crește spre viață și lume. Mâna altuia ne poate distruge.
Nu e așa simplu, ni se spune.
Cine caută pacea e prostuț, e naiv.
Cine caută pacea nu înțelege politică.
Cine caută pacea susține agresorul.
Cei care caută pacea sunt paria – trebuie delegitimați în câmpul social. Să pară că spun sau lucruri absurde, sau că susțin idei teroriste. Se lipesc de ei imagini violente sau imagini ridicole. Iar lucrurile pe care le spun devin „de nespus” în piața publică. Ca în textul lui Judith Butler despre pervertirea socială a procesului în care cineva reclamă violența colonială a Israelului: când în cercuri academice americane orice asemenea critică primește acuzații de antisemitism. Ceea ce produce: 1) imposibilitatea de a critica Israelul fără să devii „nefrecventabil”; 2) duce în inexistență genocidul și toată violența sistemică istorică exercitată de Israel pe teritoriile pe care le ocupă, asupra oamenilor pe care îi terorizează; 3) duce în derizoriu antisemitismul real, care există în lume și este în creștere, și este un fenomen îngrijorător de adresat separat – nu un instrument de a refracta orice critică adusă statului Israel care desfășoară un genocid.
Nu e așa simplu, ni se spune. Nu te pricepi.
Cine caută pacea e antisemit.
Cine caută pacea e putinist – singura cale corectă e ca băieții de 20 de ani din armatele ucraineană și rusă să moară la infinit. Nu ești de acord? Then move to Russia you fucking Putin lover. Du-te în Gaza și fii gay dacă îți place așa de mult să îi aperi.
Să revendicăm militantismul pentru viață de la conservatorii pro-viață care susțin, de fapt, cultul morții și dominației.
Militantism pentru viață, o practică radicală a nonviolenței.
Protestele din 2002-2003 împotriva invaziei în Iraq au adunat milioane de oameni în 600 de orașe de pe glob. Invazia nu a fost oprită.
Ce este o politică globală în care puterea populară este atât de limitată?
Cum ar arăta un militantism pentru pace țintit să spargă acest văl de neputință?
Și totuși speranța e singura decizie care mișcă viața în față, odată cu toate atrocitățile pe care nu le putem opri instant, dar putem decide sa sperăm – și să realizăm că nu știm când și dacă vom reuși.
Speranța nu e nici optimistă, nici pesimistă, e abandon în necunoscut și încredere și pași înainte – cum scrie Rebecca Solnit în Hope in the Dark.
Am vrut nu scriu despre război. Să scriu despre pace. Să scriu despre nonviolență. Despre nonviolență ca o practică politică radicală a interdependenței. Ca o practică de grijă pentru viață, viața egală, demnă, oriunde din lume. Ca o paradigmă în care sinele nu mai e definit ca pur individual (și nici exclusiv prin alianțe locale sau identitare) ci și colectiv, ca un amalgam relațional, care e afectat și redefinit constant în relație. O paradigmă în care a omorî un om să fie simțit visceral ca atac asupra pânzei relaționalității comune, deci asupra unei părți in tine.
Practica nonviolenței la Butler înseamnă restabilirea interdependenței și restabilirea tuturor vieților aruncate la gunoi (de către procesele politice coloniale, umaniste, imperialiste, dominatoare) ca parte din ea. Practica nonviolenței se bazează pe o democrație radicală și pe ideea de egalitate nu în sensul de drepturi egale, ci egalitate în contextul social, relațional, economic și structural al interdependenței. Egalitate care înseamnă: toate viețile sunt vieți, toate viețile merită jelite, merită condiții să înflorească și merită să fie protejate de distrugere.
În eseul To preserve the life of the Other , Butler scrie – în termeni mult mai psihanalitici decât o voi face eu aici – că toți împărtășim o vulnerabilitate fundamentală în fața distrugerii și, într-un final, pe cea de a fi în viață. Iar a practica nonviolența nu înseamnă reprimarea agresivității – ci înseamnă în primul rând să acceptăm că agresivitatea și impulsurile distructive sunt parte din noi toți și să căutăm moduri de a le gestiona protejând viața celuilalt. Acestea pornesc încă din dependența primară de o altă persoană care ne-a adus pe lume și când soarta noastră era complet în mâinile ei – ambivalența s-a născut în psihicul nostru. Iubirea și ura, conexiunea și separarea, impulsul să distrugi și impulsul să protejezi coexistă foarte aproape unul de altul în inconștient. Deja felul în care suntem (sau nu suntem) socializate să gestionăm în lume aceste impulsuri primare e complet altă discuție, și una dintre rădăcinile problemei la care ne putem uita când ne întrebăm de ce există războaie.
„Unul dintre motivele din care nu putem pur și simplu să luăm viețile celor pe care nu-i suportăm e pentru că nu putem trăi consistent într-o lume în care fiecare persoană face asta”, scrie Butler.
A practica nonviolența e și un ideal, un orizont utopic – în care căutăm iar și iar moduri de a ne elibera agresiunea și pornirile distructive fără a ne distruge reciproc; ne recunoaștem, adică, interdependența. Corpul meu are nevoie de corpul tău, și al tău, și al tău, și de toată această infrastructură socială creată de alte corpuri pentru a supraviețui, pentru a crește, a înflori, a se actualiza. Chiar și atunci când nu mai vreau să văd un om niciodată, corpul meu e ținut în viață de o mulțime de oameni și alte ființe: cei care au lucrat pământul care îmi dă legumele, cei care îmi vând lucruri la magazin, cei care au construit case și șosele, cei care fac să am electricitate, internet, căldură în casă, cei care mi-au asamblat laptopul, telefonul, mobila, farfuriile, paharele. Pot să mă închid în casă cu lunile și să declar că m-am separat de oameni, însă non-separarea fundamentală e ce mă ține în viață, la modul cel mai pragmatic. Separarea este un mit.
Faptul că ne organizăm în societăți și ne distribuim părți de responsabilitate e modul în care ne ținem unele pe altele în viață – noi, aceste animale sociale la fel ca multe alte animale, noi, care folosim cuvântul „turmă” ca o înjurătură – biologic vorbind, să trăim în turmă e nevoia noastră primară. Da, faptul că societățile noastre sunt organizate nedrept și se exercită în ele o continuă dominație de către unele corpuri asupra altora e cealaltă fațetă, e inima problemei în care ne găsim.
Revenind la agresivitate și impulsurile distructive – Butler îi citează pe Freud și Klein, dezvoltând teoria despre cum acestea sunt parte din fiecare dintre noi (numite „porniri ucigașe”/ murderous wishes la Freud) și merge mai departe de atât, descriind că zona în care filosofia morală se întâlnește în mod direct cu gândirea psihanalitică este dimensiunea fantasmatică a substituibilității: ideea că o persoană poate fi înlocuită cu alta, un proces destul de comun în viața psihică. Dezvoltând această idee – o persoană care își simte impulsurile sale distructive față de cineva se va speria de posibilitatea că și celelalte persoane au aceleași impulsuri, deodată simțindu-se posibila victimă a lor, și va proiecta imaginea agresorului persecutor pe o persoană din afara sa. Ba mai mult, va folosi propria fantasmă în care e persecutată ca justificare a propriilor acte de persecuție.
În cuvinte mai simple, agresivitatea e parte din fiecare dintre noi și procesul psihic în care o proiectăm pe alte persoane, ca apoi să săvârșim acțiuni violente pentru a ne apăra de propria agresivitate proiectată – la fel. Iar acest proces devine din ce în ce mai tragic când monștrii unor întregi popoare sau grupuri de oameni sunt proiectați pe alte popoare, în special pe cele rasializate, și această proiecție e folosită ca justificare pentru discriminare, segregare, război sau genocid, numită de poliții, guverne și armate – autoapărare.
Din acest motiv, una dintre mișcările interne și relaționale esențiale, dacă alegem o practică și utopie a nonviolenței, este să ne uităm la propria agresivitate.
Agresivitatea noastră inerentă este, de fapt, neutră. Putem să ne uităm la ea nu ca la ceva negativ, de normat, reprimat și exilat în adâncurile subconștientului individual și colectiv, pentru a nu se întoarce (mereu se întoarce) în formă de monștri? Putem să ne uităm la ea fără să o distribuim inegal unui anume gen sau grup de oameni? Putem să ne uităm la ea ca la ceva similar cu forța noastră vitală?
Aici poate fi amintit și termenul de „agresivitate sănătoasă”/ healthy aggression din terapia psihosomatică Somatic Experiencing, care chiar e energia noastră vitală – psihosomatic vorbind, agresivitatea sănătoasă și forța vitală vin din același loc.
Iar agresivitatea nesănătoasă – adesea venită din monștrii ascunși – devine violență, devine război. Agresivitatea nesănătoasă devine reînscenare a răului care ni s-a făcut și aplicarea lui altor persoane, într-o feedback loop perpetuu de răzbunare, care nu se încheie niciodată. Așa cum să omori și mai mulți oameni nu încheie niciodată omorul. Așa cum nu bombardezi pentru pace.
Așadar, putem gândi și exersa o practică nonviolenței care nu e rigidă și nu e perfectă și nu e paternalist-liberală – în care apărăm persoanele „vulnerabile” dintr-o poziție superioară – ci una ancorată în interdependență, care recunoaște ambivalența noastră intrinsecă, care nu reprimă agresivitatea, ci o direcționează spre apărare legitimă și spre susținerea vieții, și autonome, și comunitare. Am încredere că în acest punct al textului, afirmația – militantismul pacifist poate fi și e nevoie să fie apărat cu agresivitate – nu mai e o contradicție. Să blochezi fabrici de arme sau corăbii care pleacă spre genocid e militantism pacifist, sunt corpuri vii care se leagă unul de altul (practică interdependența) și se pun în calea războiului. Sunt corpuri vii care apară – ferm, asertiv, exersându-și puterea comună.
„Periodic, un urlet uriaș se ridica din mulțime, un urlet al cărui motiv nu reușeam niciodată să-l identific, de parcă masa de oameni s-ar fi transformat într-o fiară imensă, jubilând nu într-o putere violentă, ci într-una a forței”, scrie Rebecca Solnit despre marșul de protest de pe 15 februarie 2023 din Seattle, „când am mărșăluit împotriva războiului din Irak pe toate continentele lumii, un noi care reprezenta antiteza proclamării lui Bush de după 11 septembrie: Ești cu noi sau împotriva noastră.”
Există putere care nu înseamnă violență. Există fermitate care nu înseamnă violență. Există militantism agresiv care nu înseamnă violență și nu o reproduce. Acesta e orizontul posibil. Treaba noastră e să nu încetăm să-l căutăm.
Doliul ca practică politică a păcii. Practică radicală a nonviolenței: tot ce e viu va fi jelit dacă dispare.
*
„Trebuie să ținem cu dinții de NATO și să lucrăm la sănătatea ei, iar pentru UE trebuie să murim dacă e cazul”, scrie pe Facebook (4 martie 2025) Nicu Ștefănuță, Vicepreședintele Parlamentului European, Europarlamentar independent din partea României. Mulți dintre noi l-am votat, pentru că într-un peisaj politic supercapitalist și conservator, apăruse cineva care atingea teme precum necesitatea locuințelor sociale, protecția animalelor, transportul public gratuit și ședințele de terapie decontată.
L-am votat fiindcă în ultimii ani de crize și dezastre, locale și globale, multe dintre noi căutăm toate instrumentele, compromise și imperfecte – de la organizarea anarhistă de la firul ierbii până la politicieni asumat progresiști de stânga, ecologiști sau social-democrați. Căutăm toate instrumentele, vrem orice șansă să-i dăm de capăt balaurului cu multe capete pe nume capitalism neoliberal & fascism. Vrem să se îmbunătățească cât de cât calitatea de viață a unui număr mai mare de oameni. Alegem mai puțin ca perfectul de aici în locul fantasmei revoluției care va să vină. Promisiunea unei singure căi de „salvare a lumii” nu prea a salvat niciodată – nu există o singură cale pentru o lume imensă, atât de diversă. Și l-am mai votat pentru că radical flank effect theory: teoria care sugerează că facțiunile radicale din cadrul unei mișcări sociale influențează pozitiv facțiunile mai moderate, cele două fiind interdependente în obținerea victoriilor politice.
Acum Ștefănuță scrie să murim pentru UE. „Dacă tot e să vărsăm sânge, începeți cu dvs, domnule vicepreședinte”, i-ar răspunde Boris Vian. Speranța e o practică riscantă, dar e o practică a curiozității, care îți ține inima deschisă și te răsplătește cu bucurii atât de intense, pe cât de tare te frânge.
Capitalismul este cultul morții.
Să recitim Răsboi Răsboiului: războiul este locul unde muncitorii mor păcăliți cu ficțiunea patriotismului, în timp ce capitaliștii se îmbogățesc.
De când mă gândesc la acest eseu, Israel a bombardat Iranul, același Nicu Ștefănuță a postat că poate aceste ucideri vor avea un efectiv pozitiv (vor demonta dictatura din Iran și vor aduce democrația), iar Israel înfometează sistematic împotriva populației din Gaza.
Războiul civil din Sudan, dintre forțele armate sudaneze (SAF) și forțele paramilitare Rapid Support Forces (RSF), continuă să provoace una dintre cele mai grave crize umanitare din lume.
Războiul început de Rusia în Ucraina continuă. Iar NATO cere insistent ca statele europene membre ale organizației transatlantice să crească cheltuielile militare până la 5% din PIB, ceea ce a dezlănțuit o cascadă de măsuri de austeritate care precarizează și vulnerabilizează și mai mult întregi societăți.
În SUA sunt vânate persoanele migrante și Trump amenință protestatarii cu războiul.
Lista poate continua infinit și produce doar dezolare.
Lista poate continua infinit până când creierul tău refuză să o mai proceseze și devine doar o listă, care trece prin tine așa cum citești o instrucțiune la detergent.
Sistemul nostru nervos individual nu e făcut să conțină atâtea tragedii concomitent, nici nu are acum să le găsească soluții. E o cale sigură spre disperare și renunțare.
Despre solidaritate: ce este ceva ce poți face și ce chiar vei face? Care e cel mai mic pas următor pe care îl poți face în afara ta, din aproape-n aproape?
În podcastul lor despre solidaritate, surorile Brown vorbesc despre felul în care oamenii se consumă și ard prin expunerea online la toate tragediile și policrizele globale, iar asta le creează impresia că „au făcut ceva” activist, pentru că efectul în corp și în sistemul nervos este unul de copleșire și consumare. Pe bună dreptate, energia vitală se consumă ca un motor pornit infinit.
În podcast, ele ne îndeamnă să ne readucem atenția în relațiile și conexiunile noastre imediate.
Ce am în jur și unde am putere să contribui, să afectez, să am impact?
Ce acțiune mică pot să fac și să simt satisfacția că „asta e în puterile mele”?
Cine sunt vecinii mei, au nevoie de ceva? Și animăluțele din jurul blocului? Care e protestul următor alături de care pot să străbat străzile Bucureștiului, sau Clujului, sau Iașiului, împreună cu alții, spre o nouă politică sau măcar spre o nouă speranță? Care e organizația care chiar are nevoie de implicare și ce timp am să-i ofer? Care e sindicatul în care pot intra sau, ce sindicat pot începe?! Ce pot scrie, ce pot povesti, cânta, desena, pe cine pot mângâia și pentru cine am puterile să-i conțin o parte din suferință? (O persoană de aici, de lângă mine, nu un reel pe instagram.) Care e cea mai apropiată viață cu care-mi împart existența și pe care o pot afecta?
Fantezia și necesitatea solidarității. Solidaritate locală & speranță = antidot la disperare.
De asemenea, să nu-i uităm umbra. Ambivalența noțiunii de solidaritate. Un cuvânt răsfolosit, uneori golit de sens. Un cuvânt uneori instrumentalizat pentru a ataca, a rușina, a învinovăți oameni care fac destule lucruri deja. Un cuvânt neînțeles și, de multe ori, ne-simțit. Un cuvânt care e un sentiment visceral, somatic, sinonim cu interdependența – care adesea e prezentat ca o idee, o filozofie abstractă, o normă și un „trebuie să”. Dar nu toate cuvintele care înseamnă mult sunt așa? De exemplu, iubire.
E ok să simți și să nu simți. Să simți și să nu simți și să simți iar – uite-l, chiar aici, chiar așa – e pulsul vieții.
*
Mișcări pentru pace au existat și există.
În 1915, în numeroase orașe din România au avut loc mitinguri împotriva războiului, organizate de mișcarea muncitorească. Demonstrațiile pentru salarii mai mari, condiții de muncă mai bune și împotriva scumpirilor au fost combinate cu protestele antimilitariste. În august 1915, cărăușii din Brăila au intrat în grevă, fiind susținuți de mulți dintre muncitorii din port și alți lucrători în transporturi care au ieșit la marș în solidaritate – în jur de 6000, 50 dintre care au fost răniți în urma atacului armatei – dezlănțuită de stat împotriva civililor protestatari.
De 1 mai 1916, în București au ieșit 20.000 de muncitori pe străzi, iar în Ploiești, 10.000 – tema centrală a demonstrațiilor era legată de scumpiri și de cine profită de pe urma războiului. În iunie 1916 – cu câteva luni înainte de intrarea României în război – la Galați, muncitorii au făcut o grevă de protest de 24 de ore împotriva măririi prețurilor și a războiului care se anunța. Armata a deschis focul fără avertizare, omorând 9 oameni și rănind 100. Cu toate că guvernul a făcut tot posibilul să înăbușe, distrugă și intimideze mișcarea muncitorească, atunci când în iulie 1916 s-a anunțat recrutarea și mobilizarea forțată a celor „apți pentru serviciul militar”, au avut loc numeroase proteste în diferite orașe din România. Deși au fost dispersate de armată, rezistența muncitorească anti-război a rămas în istoria mișcărilor sociale locale.
Pe 15 februarie 2003, a avut loc, la nivel mondial, o zi coordonată de proteste, în cadrul căreia oameni din peste 600 de orașe din lume și-au exprimat opoziția față de iminentul război din Irak. A fost parte dintr-o serie de manifestații și evenimente politice care începuseră în 2002 și au continuat pe parcursul invaziei, războiului și ocupației. Ziua a fost descrisă de cercetătorii mișcărilor sociale drept „cel mai mare protest din istoria omenirii”, care a adunat milioane de oameni doar în Europa, cu un record atins de Italia – 3 milioane de oameni la protestul de la Roma!
„Călugărițe și preoți catolici au mărșăluit alături de tineri cu dreaduri, inele în nas și eșarfe palestiniene. Creștini, anarhiști și comuniști s-au amestecat unii cu alții” scria publicația Green Left Weekly (GLW), despre cum protestul anti-război a reunit întreaga societate italiană.
Sindicatul italian de bază Unione Sindacale di Base (USB) a lansat o grevă generală vineri, 20 iunie 2025, pentru a intensifica mobilizarea națională împotriva armamentului și războiului. Reluând un slogan din campaniile mai ample pentru pace – „Abbassate le armi, alzate i salari” („Jos armele, sus salariile”) – lucrătorii greviști au dorit să expună consecințele agendei militare-industriale din ce în ce mai ample a Europei și, mai specific, a Italiei, inclusiv reducerile suplimentare ale serviciilor publice din regiune.
Acum, occidentul se organizează pentru pace. Alianțe foarte ample între partide de stânga, sindicate și organizații cetățenești pun la cale un contra-summit NATO la Haga, un Forum Internațional pentru Pace la Bruxelles, un colocviu cu motto-ul „Dacă vreți război, duceți-vă voi!” la Madrid, precum și manifestații uriașe pentru pace și pentru Palestina, de la Londra până la Paris, Bruxelles, Berlin și Roma.
În iunie 2025, muncitorii portuari dintr-un port de lângă Marsilia, Franța, au blocat un transport de componente pentru mitraliere fabricate de compania Eurolinks, care era destinat Israelului. Sindicatul lucrătorilor, CGT, a declarat că acțiunea lor a fost un refuz de a participa la „genocidul în curs de desfășurare orchestrat de guvernul israelian”.
Foarte recent, facilitatea companiei israeliene Elbit Systems din Bristol, Marea Britanie, a fost închisă neașteptat. Centrul, situat în parcul de afaceri Aztec West, fusese vizat de multiple proteste organizate de grupul Palestine Action – blocaje, stivuire pe acoperiș, spargere de geamuri și vopsire cu culoare roșie – înainte ca grupul activist să fie declarat ilegal. Închiderea acestei facilități e victoria acțiunilor lor! Protestul, boicotul și acțiunea directă – deși de multe ori suntem prea dezamăgiți ca să mai credem – chiar funcționează! Elbit Systems UK, filială a unuia dintre cei mai mari producători de arme din Israel, a anunțat pierderi de ~4,7 milioane de lire sterline, o scădere semnificativă față de profitul de ~3,8 milioane în anul precedent.
„Producătorul israelian de armament închide o facilitate din Marea Britanie vizată de Palestine Action” se numește știrea și uite așa arată o speranță împlinită.
Și tot așa, și tot așa, și tot așa.
Prin timp, din România 1914 până în Marsilia acum, până la toate corăbiile care pornesc pe mare spre Gaza să ducă mâncare, știind sigur că vor fi interceptate de militarii israelieni.
Sunt muncitori care refuză să trimită arme. Erau muncitori care împrăștiau broșuri pacifiste în armată și făceau închisoare pentru asta.
Sunt oameni care refuză să lase alți oameni pur și simplu să moară și dimpotrivă, fac tot ce le stă în putere să le protejeze viața.
În lumea asta, cu atâtea atrocități și războaie, sunt atât de mulți oameni, copaci, plante și alte animale, sunt atât de multe oceane și alge și stele, sunt atât de multe rădăcini și râușoare, sunt atât de multe flori și insecte care ne arată, în fiecare secundă, interdependența și ne cheamă în ea – unde desigur, suntem deja…
…e nevoie doar să ne ridicăm privirea.
Știm și nu știm. Înveliți în iluzia irealității, nu știm. Dacă alegem să deschidem ochii, știm, și neputința ne cuprinde. Știm, și nu știm – mecanismul puterii. Știm, și nu știm – mecanismul de apărare al creierului nostru, când tragedia devine prea mult. Cum facem să știm și să putem duce durerea fără să copleșească?
Un pas – să începem să ieșim din negare, să ne revendicăm animalitatea comună, diversă, pe care oricum o împărtășim. Toate suntem niște animale vii și pulsânde, simțitoare și iubitoare, înfricoșate și înfricoșătoare, grijulii și agresive, vulnerabile și protectoare, calde și periculoase, adaptate și adaptabile, inteligente, mereu în schimbare.
Un pas – doliul pentru toate viețile pierdute, ucise, distruse – oricât de nenumărate ar părea. Butler scrie că revendicarea publică a doliului și trăirea acestuia e o formă de a reda vieților viața, în sensul vieții care e egală cu restul, demnă și unică, nici mai presus, nici mai prejos, în sensul vieții de neînlocuit, prețioase, pentru care vom face totul ca să o protejăm cât există și care va fi jelită dacă dispare.
Un pas – să mergem spre alte animale ca noi, să împărtășim doliul și disperarea – n-au fost niciodată menite să le trăim în singurătate.
Nu putem să le trăim în singurătate, organismele noastre individuale nu ne vor lăsa să conținem imensitatea unui genocid a unor ființe ca noi, cu aceleași vise, supărări și speranțe, cu aceleași vieți posibile în față. Suntem animale sociale făcute să fim într-un schimb continuu cu altele, făcute ca rădăcinile noastre să se separe și totodată să se împletească. Chiar dacă nu știm cum și chiar dacă ne-au dezamăgit de sute de ori, chiar dacă putem doar parțial – să mergem spre alte animale ca noi, spre o interdependență posibilă.
Așa cum suntem cu toatx împreună la un protest anti-genocid și durerea împărțită poate într-un final să pulseze, e un colectiv care o ține, când vedem toate pozele cu copii omorâți, când vedem alți copii veseli alergând printre noi, sub un cer liniștit și în siguranță.
„Speranța nu exclude simțirea tristeții, a frustrării, a furiei sau a oricărei alte emoții care are perfect sens. Speranța nu este o emoție, știi? Speranța nu este optimism. Speranța este o disciplină… trebuie să o practicăm în fiecare zi.”
Mariame Kaba — Hope is a Discipline
***
Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
