Ordinea Speciei. Antispeciisme către alte lumi

de Maria Martelli

Contribuție vizuală: Mina Mimosa

I. Există o graniță a speciei

… apoi o observi pe Artemis, care constant pune întrebări lumii, cu mintea, cu simțurile, dar și cu restul corpului, folosindu-l ca instrument cultural pentru a explora lumea, nu doar pentru a o trăi; apoi o întâlnești pe Pandora, întâlnești atitudinea ei de a sări dincolo de specie, de a-și imagina alte haine, alte perspective, intrând într-o puternică interacțiune … și cu noi, animalele mane…

— Francesco De Giorgio, etolog

Cum altfel să scriu uman despre specie, dacă nu ghidată de o alta? În textul acesta se ascunde căutarea unei voci multiple. Se ascunde ascultarea dincolo de specie, a grohăitului, chițăitului și sorbitului unei specii apropiate lui homo sapiens, o specie care a apărut aproape deodată cu noi, și cu care avem o lungă istorie, îmbârligată și violentă, împreună: sus scrofa domesticus. Etologul antispeciist Francesco De Giorgio scrie despre cum trăitul împreună cu cele cinci surori suine (Eos, Rhea, Artemis, Pandora și Astrea), preluate dintr-o crescătorie ilegală, îi permite să le cunoască ca și indivizi, ca și subiectivități. Curiozitățile lor, felul în care se mișcă prin lume, personalitățile lor se arată când explorează liber, când aleg cât și cu cine să stea. Însă pentru majoritatea oamenilor, spune De Giorgio, „porcii nu există”. Ei sunt niște categorii abstracte, niște corpuri imaginare și roz cu care nu se întâlnesc aproape niciodată – decât ca obiecte transformate, consumabile, rămășițe din ceea ce erau inițial. Invizibilitatea lor nu e accidentală, ci un produs cultural și istoric, al relației oamenilor cu ei, care a dus la închiderea lor în spații tot mai mici pentru producții tot mai mari. Pentru De Giorgio, atât timp cât viziunea noastră va rămâne prinsă în speciism, porcii vor rămâne „ceva de consumat, nu cineva cu care să comunici”, „absențe, nu prezențe”, numere, kilograme.

În limbajul nostru există două categorii: om și animal. Deși omul e, biologic vorbind, tot un animal, social nu e recunoscut ca atare. Omul, cu O mare, e văzut ca desprins de natură, separat, dominant, protector sau stăpân, rațional. El nu aparține unei specii, pentru că nu aparține Naturii, ci Culturii. El e văzut ca fiind ne-determinat, Omul se auto-determină. Când se întâmplă, totuși, să fie făcut omul animal, acolo e un spațiu al pericolului, al insultei, al nedreptății. Animalul e acela căruia poți să-i faci orice. Când omul e animalizat, când e dezumanizat, poate fi maltratat. Exploatat. Ucis. La această graniță dintre Noi și Ele, dintre Oameni și Animale, se află tehnica de ordonare a lumii după specie, tehnica ce permite torturi inimaginabile și totuși prezente în continuu, tehnica ce duce la înmulțirea a miliarde de animale pentru a fi omorâte apoi, tehnica ce permite marginalizarea celor ne-conformi, celor altfel Omului, fie ei chiar și oameni. O poți numi după multe nume și privi de pe diverse poziții. Aici, însă, o voi numi speciism.

După Oscar Horta, speciismul e un „tratament în mod nejustificat dezavantajos față de cei ce nu sunt clasificați ca aparținând uneia sau mai multor specii” (2009). El merge mână în mână cu antropocentrismul, care e un fel de-a spune că Omul e măsura tuturor lucrurilor, la centrul centrului, cel după care se ordonează toate și care dictează toate valorile. Cele două se fortifică una pe cealaltă, funcționând împreună, așa cum vom vedea, cu multe alte moduri de a categorisi toată lumea ca subordonată unei imagini singure, normative, a ceea ce înseamnă Om.

Dar cine este acest Om? Imaginea Omului ce constituie Umanitatea și Civilizația a fost, cel mai des, făcută după chipul și asemănarea bărbatului alb, cisgender, heterosexual, abil, neurotipic și rațional, adesea creștin, cetățean și deținător de proprietate. Cine „contează” ca și om e dictat și prin norme de gen, rasiale și de abilitate (Probyn-Rapsey, 2018). Așadar, acest antropocentrism, în jurul căruia se învârte lumea, e unul al unui Om anumit, nu al tuturor oamenilor. La fel, și granița dintre oameni și celelalte animale a fost jucată, interpretată și susținută diferit în timpuri și culturi diferite, căci omul n-a fost tot timpul același; însă Omul cel de-acum a ridicat un zid atât de adânc înrădăcinat în istorie și atât de înalt, că pare de netrecut.

Pare uneori chiar și de nerostit – cum să fie oamenii animale? Da, sunt animale, dar sunt animalul „unic”, „special”, diferit, care folosește unelte, râde, se joacă, face artă! În doar câțiva ani de științe un pic mai feministe și mai critice, de etologie practicată de femei precum Jane Goodall și Barbara Smuts, aflăm că și cimpanzeii și unele păsări folosesc unelte, și gorilele râd, și majoritatea animalelor se joacă, printre care și porcii – unii abia așteaptă să le arunci câte o minge. Dar arta?! În capitolul „Oare păsările fac artă?”, Vinciane Despret (2016) explorează tocmai această idee, arătând cât de inadecvat poate fi să folosești o singură definiție culturală, umană, asupra artei. Cum am putea spune cu siguranță că superbele cuiburi ale păsărilor Bower sunt doar un produs al instinctului? Doar revenind iar la Om, care e în afara instinctelor, care are și Altceva. Obsesia asta constantă de a căuta diferența, de a întări granița, de a clădi zidul dintre specii, tot mai înalt, până la cer, pare a crește, până când vom fi singura specie de pe o altă planetă, singura care și-a distrus planeta pe care s-a născut.

Porcii sunt un ghid bun – ei nu „transpiră ca porcii”, pentru că nu transpiră deloc, nu sunt murdari și nici vulgari, ei nu sunt mai nimic din ceea ce, cultural, stereotipic, ni se spune că ar fi. Porcii caută cu râtul lor cu curiozitate, explorând mediul, motiv pentru care, în condiții agriculturale, deseori li se pune sârmă sau belciug, pentru a evita ca ei să scape sau să facă pagube. Sârma le provoacă durere, durerea îi împiedică să facă ceea ce ar face în mod normal – să cunoască lumea prin intermediul propriului corp, prin miros, prin scurmare. Chiar și închiși, chiar și incapacitați, ei rezistă categorisirii lor, distrug, cresc prea mult sau prea puțin; corpurile lor, după mii de ani de domesticire, nu se încadrează exact în standardele industriei pentru a automatiza uciderea – de aceea încă există muncitori umani în abatoare, muncitori cel mai des precari, migranți, supuși unor munci grele și periculoase. Industria creșterii animalelor e o industrie a morții, oricum ai privi-o. Iar porcii, ei totuși rezistă, rezistă cât pot – așa cum aflăm de Matilda, o scroafă care a fugit din fermă pentru a da naștere porcușorilor ei și care, prin presiunile activiste, a ajuns, ulterior, în sanctuar.

A fi antispeciist înseamnă a fi de partea lor – a celor ce nu se încadrează în imaginea Omului. A refuza să te asimilezi Lui, oricât i-ai semăna. Pentru activistx Giulia di Loreto, antispeciismul înseamnă „recunoașterea antropocentrismului și refuzarea figurii umane ca și autoritară… La fel cum feminismul refuză figura masculină ca și arhetip și model de referință.” (2021)

II. Există legături în afara Omului

Grr gră gră gră grr gră gră! grăăăăă!

— Suină necunoscută

Porcii domesticiți din industrie, sunt, de fapt, deseori, scroafe. Ele sunt acelea care dau naștere porcușorilor ce urmează a le fi luați pentru a fi îngrășați, a căror cozi sunt tăiate pentru a nu fi mușcate de nervi și stres, care sunt castrați, uneori fără anestezie, și ținuți închiși toată viața înainte de a fi uciși în diferite feluri. Majoritatea animalelor din industrie sunt femele, cu sistem reproducător, pentru că acest sistem e acela care produce profitul, acela de pe care se extrag resursele: pentru scroafe, resursele sunt însăși purcelușii lor, pentru găini, resursele sunt ouăle, pentru vaci, resursele sunt vițelușii și laptele lor. Corpurile lor sunt „producătoare” de resurse și resurse în sine. Instrumentalizarea sistemului reproducător e esențială capitalismului și dominării – indiferent de specie. În cazul scroafelor, s-a produs secvențierea întregului genom suin pentru a obține un animal ușor calculabil, pentru a ști că vor fi „prolifice”, vor avea „atitudine maternă” și vor rezista condițiilor de creștere (Timeto, 2021).

Ceea ce nu-i evident, la prima vedere, devine tot mai pregnant după o privire lungă: practicile de exploatare ale animalelor merg împreună cu capitalismul, câștigând teren tocmai prin structurile prin care își trage el profitul – patriarhat, rasism, colonialism. Când, prin anii ’70, ecofeministele au început să sugereze legăturile dintre dominația asupra naturii, a animalelor și a femeilor, reacțiile au fost multiple, dar nu foarte pozitive. Cu timpul, însă, argumentele lor s-au arătat ca fiind indispensabile unei bune înțelegeri a situației. Unele dintre ele au văzut patriarhatul, dominarea femeii, ca un rezultat al asumpției bărbatului de a fi distinct și superior animalelor, o dualitate pe fondul căreia stă accesul Lui nemărginit la cunoaștere și rațiune (Adams & Donovan, 1995). Cu timpul, mai multe conexiuni s-au arătat între patriarhat și speciism: „coerciția și alienarea muncii, cultura violului, caracterul socio-cultural ale acestor opresiuni, ce se prezintă ca și naturale și normale”  (Di Loreto, 2021). Printre lucrările cele mai cunoscute de atunci, publicată în 1990, e cartea lui Carol J. Adams, The sexual politics of meat: A Feminist-Vegetarian Critical Theory, care expune legături profunde și, inițial, neintuitive, dintre structurile de gen și de specie.

Referentul absent, conceptul la care face referință Adams, lucrează în trei feluri. Primul, animalele devin absente prin consumul cărnii, pentru că sunt deja moarte. Al doilea, prin cuvinte, animalele care ajung să fie mâncate primesc alte nume, cum în engleză pig se transformă în pork. Și în română sunt numite prin felul în care sunt de folos oamenilor, după capacitatea reproductivă: porc, vier, scroafă gestantă. Al treilea e prin metaforă, când devin simple simboluri culturale pentru sensurile pe care oamenii le aplică. Adams face referire mai ales la felul în care experiențele de violență domestică, viol și hărțuire ale femeilor sunt ilustrate prin referințe la animale, la „a fi tratată ca o bucată de carne”. Această folosire a metaforei face ca experiențele animalelor reale să dispară, să devină doar un instrument retoric prin care este descrisă o violență – eu nu sunt o bucată de carne/ nu trebuie să fiu tratată ca o bucată de carne/ o bucată de carne e, însă, o bucată de carne.

Adams scria cu dezamăgire despre cum feministele refuzau deseori să vadă legăturile dintre aceste tipuri de violență, uneori preferând să tragă linie și mai adânc între ele și animale, tocmai pentru că până și simpla alăturare cu animalele e foarte periculoasă. Te face vulnerabilă, fragilă, consumabilă – pentru că așa sunt văzute ele. Acest refuz nu aduce decât o mică protecție, temporară, pe spatele, ceafa, uterul și coastele altora. Femeile umane și celelalte animale nu sunt la fel, nu ăsta e argumentul, ci mecanismele prin care ele sunt oprimate sunt asemănătoare. Sunt considerate mai puțin raționale, aparținând „Naturii”, munca lor reproductivă nu e la fel de „valoroasă”, corpurile lor sunt obiectificate (discursiv sau cât se poate de material), consimțământul lor e ignorat.

Nu demult, am trecut pe lângă un food truck care vindea pui (mai exact, aripioarele lor), a cărui motto era: Even chicken recommend us. Aceasta nu-i o practică ieșită din comun, ci la ordinea zilei – animalele ce ne sunt vândute spintecate sunt reprezentate ca fiind fericite și chiar dornice de a fi consumate. Consimțământul lor există doar atât cât să spună: Da. Pentru ele nu există nu, așa cum și pentru femeile umane, „nu-ul” e încă o luptă de purtat. În plus, carnea e genizată: unele cărnuri sunt considerate „feminine” (carnea albă, de pui), altele „masculine” (vedeți reclamele la barbeque, la carnea de animal vânat). Adams și alții chiar arată că „masculinitatea” se păstrează prin consumul cărnii, iar refuzul cărnii e considerat anormal, scoate bărbatul din norma sa, îl pune imediat sub lupa patriarhală și heteronormativă – oare ce e neînregulă cu el? Ce îi lipsește? Femeile din jocul ăsta binar de gen trebuie, așadar, să îi gătească bărbatului „carnea”, iar Adams subliniează că, atunci, dar și acum, acesta era un motiv pentru care ele nu pot uneori să devină vegetariene, chiar când își doresc. Iar când nu caută, există carne ce le este livrată în normele de gen binare, șuncă „din ce în ce mai fină”, „pentru femeia modernă”, carne – corpul procesat al unei alteia, carne, „fără grăsimi”, carne, corpul bine împachetat și sigilat, de pe raft.

Carol Adams, Josephine Donovan și altele au arătat legături diverse între feminism și mișcările pentru animale. În fond, de cel puțin o sută de ani, acestea se întretaie, de când primele sufragete luptau concomitent pentru propriile drepturi și împotriva vivisecției, fiind ridiculizate dublu pentru luarea acestor poziții. Coral Lansbury argumentează că activistele se identificau cu câinele vivisecționat, că imaginea lui le amintea de propria lor condiție (Donovan, 1990). În cazul Brown Dog Affair, Lizzy Lind af Hageby, feministă și activistă pentru drepturile animalelor, documentează cum într-o sală de clasă a facultății de medicină, câinele vivisecționat era conștient, zbărându-se cu disperare. În 1906, Activistele ridică o statuie în memoria câinelui terrier și a celor 232 de câini vivisecționați în 1902, întrebând în inscripție „bărbați și femei ai Angliei, pentru cât timp vor continua acestea?”. Statuia pornește o aprinsă controversă, cu certuri între studenții de la medicină și establishment, pe de-o parte, și activistele feministe și socialiști, pe de alta. Lupta e văzută ca o luptă între feminism și machism. Statuia e dată jos, peste patru ani, cu protecția polițiștilor, în ciuda protestelor a câteva mii de anti-vivisecționiste.

Într-un interviu, Adams subliniază că ceea ce vrea să arate e felul în care feminismul antropocentric devine, de fapt, androcentric (centrat pe bărbat), prin toate modalitățile în care atitudinile patriarhale au modelat atitudinile față de celelalte specii (Adams, Filippi, Timeto, 2020). În fond, nu doar denigrarea animalității și consumul cărnii e o chestiune patriarhală, ci chiar și producția cărnii, practica uciderii. Erika Cudworth (2011) documentează cum, în fermele industriale din Anglia, animalele sunt feminizate prin limbaj (bitch), selectate genetic să fie „arătoase” și „mame bune” și ucise cel mai des de bărbați prost-plătiți, din clasa muncitoare, a căror masculinitate e reverberantă, practica măcelăriei întârindu-le machismul. Animalele consumate sunt, uneori, și sexualizate, așa cum ne arată cazul Ursulei Hamdress. E o imagine a unei ființe cu picioarele întredeschise provocator, cu mâna în chiloți, cu capul pe spate – o poză de copertă a unei reviste pentru crescătorii de porci. Poate că e o glumă, da, o glumă a patriarhatului, a cărei punch line e să ne arate cine e consumabil.

Un antispeciism feminist practică grija față de celelalte ființe, refuză obiectificarea și sexualizarea neconsimțită a corpurilor, refuză controlul reproductiv și domesticirea, își asumă propria întrupare și o apără pe a celorlalte, împreună cu independența lor și a noastră, mergând spre o interdependență care ne lasă, ne permite, ne încurajează să respirăm singure.

III. Există alte moduri de a fi și a face

Să faci pe cineva „animal” e să-l aduci în starea de a fi o ființă față de care nu există responsabilitate, o ființă ce poate fi obiectificată fără rușine.

— Sunaura Taylor, artistă, scriitoare și activistă

Porcii sunt considerați îndeajuns de diferiți pentru a fi folosiți și îndeajuns de asemănători pentru a fi folositori.

Oamenii de știință vorbesc de zeci de ani despre transplanturi de organe dintre animalele non-umane și animalele umane, o cursă cu o singură direcție și un singur câștigător. Aceste transplanturi au fost considerate o idee bună și din motivul că celelalte animale sunt atât de „disponibile” (Rémy, 2009).

Inițial, candidatele principale au fost primatele, tocmai datorită asemănării lor genetice și evolutive cu alte primate, noi. Însă, după anii ’70, s-au produs scandaluri morale legate de aceste practici, care în orice caz, aveau mici șanse de reușită. Primatele ne erau prea asemănătoare, dar erau și prea puține și de mărimi nepotrivite. Nu se cuvenea să facem așa ceva unei ființe care ne era aproape o rudă. Așa că porcii au fost selectați în schimb. Porcii puteau fi modificați genetic pentru a avea sisteme imunitare mai asemănătoare celor umane. În plus, porcii erau deja „de consum”, deja „sacrificabili” și, deci, nu era necesar un salt moral major pentru a experimenta pe ei. Organele lor sunt similare în mărime cu cele ale oamenilor, iar anatomia lor nu diferă atât de semnificativ (Rémy, 2009). Porcii sunt și foarte jucăuși și sociabili (Marino & Colvin, 2015), dar aceste informații au fost comod ignorate în scopul obiectificării lor ca și carne, reproducătoare de carne, țesuturi sau organe.

Porcii sunt doar una dintre speciile asupra carora specia noastră a dominat agresiv în lumina și imaginea Omului. Dar ce umbră aruncă această imagine și ce formă ia? Omul din imaginea Omului este abil, rațional, separat de cele animalice, capabil să modifice mediul și propria viață. Omul din imaginea Omului este sănătos, fără dizabilități, neurotipic. Asta înseamnă că cei ce ciobesc în imaginea Omului, cei ce au „lipsuri”, „diformități”, cei „strâmbi” sau prea „altfel” nu se potrivesc, nu încap prea bine, și trebuie să lupte, să urle dacă pot, pentru a primi ceea ce primește Omul majoritar – drepturi, de exemplu, dar și respect, și spațiu pentru a se desfășura potrivit.

Abilismul este o prejudecată și o practică împotriva „persoanelor cu dizabilități, ce poate duce la nenumărate feluri de discriminare, de la lipsa accesului la muncă, educație, locuință, la stereotipuri opresive și inegalități sistemice care marginalizează indivizii cu dizabilități”, scrie Sunaura Taylor în cartea ei Beasts of Burden: Animal and Disability Liberation. Abilismul și speciismul poartă o luptă comună, pentru că ambele subliniază că valoarea unei vieți nu depinde de capacitățile mentale sau fizice ale individului în cauză. Mai mult, ambele mișcări propun ca tocmai aceste diverse capacități sunt valoroase, că ele nu trebuie văzute ca niște „lipsuri”. Pentru Taylor, tendința Omului de a valorifica doar anumite „întrupări”, doar anumite abilități, e ceea ce ajunge să oprime atât persoanele cu dizabilități, cât și animalele non-umane. Corpul abil pe care îl susține abilismul „este întotdeauna nu doar abil, ci uman”.

În industria „mâncării”, animalele sunt crescute pentru a avea dizabilități – tocmai acestea sunt cele de pe care se face profit. Ugerele văcuțelor exploatate pentru lapte sunt prea pline, curcanii și găinile nu-și pot susține apăsarea pieptului uriaș și piciorușele porcușorilor sunt prea slabe pentru a ține greutățile lor crescânde (Taylor, 2019). Pentru că sunt selectați să fie cat mai grași și pentru că sunt ținuți închiși, fără să poată să se miște, porcii pot face un număr mare de boli, printre care artrita și sindromul stresului porcin, ce poate duce la atac de inimă. În fermele industriale, scroafele sunt ținute constant în ciclul reproductiv, alăptând sau gestante, deseori în cuști atât de mici încât nu se pot ridica deloc (Taylor, 2019).

Sunt puțini porci domestici care scapă exploatării din partea umanilor, însă există. Sunt cei ce evadează din ferme, precum Matilda, și sunt cei care sunt rescumpărați, luați sau găsiți de către alți oameni care reușesc să le găsească o casă. În lumea aceasta, mai toți au nevoie de sprijin uman, iar acest sprijin trebuie să vină sub forma unei solidarități, unei alianțe comune împotriva speciismului, nu ca și milă. Sunaura Taylor ne arată cum conceptul dependenței a fost folosit pentru a justifica „sclavia, patriarhia, imperialismul, colonizarea și oprimarea celor cu dizabilități. Limbajul dependenței este un strălucit instrument retoric, permițând celor ce-l folosesc să pară plini de compasiune și grijulii, în timp ce continuă să-i exploateze pe cei de care se presupune că le pasă.” Acesta e un răspuns bun acelora ce vor spune că, fiindcă animalele domesticite depind de noi, trebuie să „contribuie și ele cu ceva”, că ne „datorează” ceva și că uciderea lor, după o viață plină de bunăstare, e în regulă. Dar e și o ocazie pentru a ne gândi cu atenție la ceea ce înseamnă dependență și interdependență în toate relațiile noastre, cu umani sau non-umani. Mișcările celor cu dizabilități ne arată că noi toate suntem ființe vulnerabile care navigăm diferite nevoi și dependențe de-a lungul vieții, și ne cer să luăm în serios „ce înseamnă să fim responsabile față de cele care sunt vulnerabile” (Taylor, 2019).

Imaginea Omului nu proiectează doar un corp ideal, ci mai ales, o minte, căci Omul le vede pe cele două separate, iar mintea e ceea ce îl face Om. Neurotipicalismul privilegiază „o formă de procesare cognitivă caracteristică celor ce au o structură neurotipică (non-autistă) a creierului, considerând, cel puțin implicit, alte forme de procesare cognitivă ca fiind inferioare – spre exemplu, cele ce le sunt naturale autiștilor și animalelor non-umane”, scrie Daniel Salomon, autist și activist pentru animale (Salomon, 2010). Neurotipicalismul este o formă de abilism, bazându-și felul în care valorizează ființele umane și non-umane pe capacitățile lor cognitive. Acesta este deosebit de util în a înțelege cum funcționează denigrarea animalelor, căci exploatarea lor este deseori justificată tocmai prin presupusele lor incapacități cognitive. Pentru că celelalte animale au inteligențe diferite decât oamenii, acestea sunt considerate, mai simplu spus, „proaste”, iar asta e îndeajuns pentru a le face exploatabile. Cu cât sunt mai „proaste”, cu atât sunt mai desconsiderate, iar cele considerate „inteligente”, precum unele primate, încep să fie, încet încet, protejate pe baza acestui argument.

Salomon explică cum această societate ce privilegiază un anumit fel de gândire, și anume, cel neurotipic, discriminează atât persoanele umane neurodivergente, cât și persoanele non-umane, în felurite moduri: acestea sunt periferice în termeni de justiție socială, sunt considerate mai puțin valoroase, sunt tratate de sus, li se cere să se conformeze standardelor neurotipice, sunt pedepsite când nu se conformează și sunt supuse medicațiilor sau dresajului pentru a învăța să se conformeze. Atât Salomon, cât și Taylor, văd aceste mișcări fundamental legate, organizându-se contra unor opresiuni ce funcționează împreună: abilismul și neurotipicalismul întăresc speciismul. Mai mult, antiabilismul și antispeciismul ne propun să celebrăm diversitățile corpurilor și minților noastre, indiferent de specie, nu să le încadrăm într-o singură cutie și un singur fel de mediu.

„Când obiectificarea și omorârea animalelor e justificată prin poziții abiliste, veganismul devine o poziție radical anti-abilistă”, spune Sunaura Taylor. Un antispeciism antiabilist este atent, așadar, la ambele cauze, nu promovează un singur fel de minte/corp ca fiind „bun”, ci susține toate trupurile, umane sau nonumane, grase sau slabe, sănătoase sau nesănătoase, toate modurile de a comunica sau a gândi, se bucură de diversitatea felului în care existăm în lume și găsește soluții creative pentru fiecare – cere orașe accesibile, proteze indiferent de specie, ecosisteme nepoluate și minimizarea schimbărilor climatice.

IV. Există și un dincolo de ceea ce este deja

Rana pe care oamenii au provocat-o tuturor celorlalți de pe planetă – și pe care continuă să o provoace – este cea mai răspândită și durabilă rană imaginabilă. Se simte extrem de dificil să lucrăm pentru a o vindeca. Dar trebuie să o facem. Așa că înghite acel smoothie și să mergem la treabă.

— Miriam Jones, co-fondatoarea sanctuarului LGBTQ+ VINE

Antispeciismul e o contră, dar e și un spre – spre altceva decât Omul patriarhal, stăpân al naturii. Michelle Westerlaken (2021), cercetătoare și designer, vorbește despre acele lumi pe care le putem gândi dincolo de un „NU” la ceea ce există deja. Ea propune o gândire și o practică multispecii-istă, în care nu doar că sunt incluse mai multe specii, ci acestea „fac lumi … fără o anumită ordine, direcție sau ierarhie”. Nu doar umanii sunt făuritorii acestor lumi, ci și celelalte animale, despre care știm deja că pot, de fapt, să-și modifice mediul, că au vieți sociale și dorințe proprii.

Mai mult, filozoafa Eva Meijer (2019) ne arată și felul în care ele „vorbesc”, diferit de umani, dar la fel de valid – comunicând prin sunete, prin mișcările corpurilor, prin semnale vizuale, olfactive și tactile. Viețile lor nu se petrec în afara sferei sociale, în „Natură”, acolo, departe. Faptul că ele nu își pot expune alegerile într-un context politic determinat uman este tocmai pentru că ele sunt imaginate, înțelese și ținute forțat în afara sferei politice. Această excludere e instituționalizată adânc, nu doar legal și discursiv, ci material și epistemic – vocile lor nu se aud, pentru că nici nu sunt considerate voci, iar „cunoașterile lor nu sunt considerate valoroase de sistemul dominant de cunoaștere”.

Dar există și un spre, există și un dincolo de acestea. Există spații de refugiu, spații în care animalele domesticite își pot întinde liber picioarele, în care sunt îngrijite și își pot exprima dorințele. Aceste sanctuare sunt mici zone de refacere, de încercare de a atinge o altă lume – una în care există respect, grijă, atenție pentru toate aceste ființe care sunt desconsiderate. Ele nu sunt multe, dar sunt în creștere, apărând, în ultimii zeci de ani, ici colo, în diferite mărimi, sub diferite filozofii, fiecare proiectând spre o lume mai puțin speciistă. Putem să ne îndreptăm atenția spre VINE, un sanctuar din SUA, a cărui filozofie e bazată pe ecofeminism și intersecționalitate, ce e fondat și condus de persoane queer și care facilitează întâlniri și bookclub-uri pe diferite teme legate de animale, mediu și opresiuni interconectate. Putem să ne uităm la Agripunk Onlus, refugiu antispeciist și antifascist din Italia, care a transformat o fermă într-un sanctuar pentru animale, indiferent de specie, devenind un spațiu activist intersecțional. Și mai aproape spațial de noi, putem să observăm munca celor de la Sepale, adăpost pentru păsări și spațiu artistic din Timișoara. Așa putem respira un pic, putem ști că există alternative. Putem să ne gândim la Ruby, porcușoara din Sanctuarul Nima din Brăduleț, adusă cu mare dificultate la adăpost, dar în sfârșit bine-îngrijită, răsfățată, atât încât a fost chiar poreclită Belly Ruby, de cât de mult adoră să fie mângâiată pe burtică. Și putem vedea mai bine cum se leagă toate acestea, urmărind îndemnul scris de Andreea Balaurea, de la Spirit Animal Sanctuary, un sanctuar de lângă Curtea de Argeș:

Fiți vegani, fiți vocali, fiți antispeciiști intersecționali – suntem toți interconectați, animale umane, animale non-umane și planeta mamă. Când unul dintre aceste elemente este distrus și exploatat masiv ca o resursa materială, toate cad, inevitabil, și am început deja să vedem efectele dezastruoase ale antropocentrismului și ale, de departe, celei mai poluante industrii la care participăm în masă, cu ochii încă strâns închiși: agricultura animală.

Intersecționalitatea e un concept care își are originile în mișcările feministelor Black din SUA, mai exact, termenul a fost folosit de către Kimberlé Williams Crenshaw pentru a descrie felul în care opresiunea de rasă și cea de gen se intersectează în viața femeilor de culoare. Conceptul e destul de cunoscut acum în spațiile feministe, subliniind necesitatea înțelegerii granulare a opresiunilor în viața indivizilor – atât felul în care ele funcționează împreună, cât și felul în care funcționează diferențiat. Astfel, o femeie de culoare poate fi discriminată atât din cauza genului, cât și din cauza rasializării sale, iar cele două se leagă influențându-se reciproc și creând stereotipuri și, deci, agresiuni diferite de cele ce se abat asupra femeilor albe sau ale bărbaților de culoare. Recunoașterea intersecționalității opresiunilor a devenit, mai recent, importantă și în spațiile vegane și antispeciiste din afara mainstreamului, subliniiând legăturile dintre eliberarea umanilor și non-umanilor, și dificultatea – dacă nu imposibilitatea – de a reuși să ajungi la una fără cealaltă.

Nevoia unei viziuni de ansamblu se vede și mai clar când ne lovim de atitudini rasiste, homofobe sau sexiste în spațiile vegane, sau invers, de atitudini anti-veganism în spațiile queer sau de stânga intersecționale. Asta se poate petrece și doar dând scroll pe social media, așa cum ne arată postarea Andreeide la Spirit Animals Sanctuary care, printre postări pentru animale și împotriva abuzului lor, postează și mesaje anti-rasiste sau pro-LGBTQ+. Spre exemplu, într-o postare de apreciere față de Alok Vaid-Menon, scriitorx și artistx, persoană de culoare, non-binară și transfeminină, Andreea primește câteva comentarii transfobe și homofobe, de diverse feluri. Cineva scrie „Oribilă maimuță!” demonstrând direct, în două cuvinte, cum se poate lega transfobia și rasismul de speciism. Insulta la adresa neconformării la standardele de frumusețe genizate se alătură animalizării, care, împreună, încearcă să arate cât de deranjantă e persoana în cauză – nu e doar „urâtă” pentru că nu se încadrează normelor de gen, ci e chiar non-umană. Doar prin afișarea publică într-o îmbrăcăminte neconformă, lui Alok îi este disputată umanitatea. Iar de aici, de la ridicarea unui semn de întrebare asupra umanității – orice insultă devine permisibilă. Acesta e actul animalizării, căci, cum am spus deja, a face pe cineva animal înseamnă a-l pune în fața violenței.

În mod nesurprinzător, una dintre insulte la postare era adresată chiar Andreei, presupunând că „are probleme la mansardă” dacă consideră că Alok e o persoană frumoasă, și că acestea „se datorează lipsei de carne”. Această afirmație e grăitoare pentru felul în care veganismul și queerness-ul, ambele, sunt văzute ca niște ipostaze „anormale”, neobișnuite, care, împreună, sunt o manifestare a „nebuniei” – a ceea ce mișcările Mad Pride revendică ca fiind cuvinte și practici menite să discrediteze persoanele cu suferințe mintale sau care se abat de la normă. „Nebunia” e asociată, în diverse instanțe, atât cu veganismul cât și cu queerness-ul, fiind un mecanism prin care ambele sunt catalogate ca fiind ne-înregulă, printr-o singură mișcare discursivă.

Sanismul, adică discriminarea persoanelor cu suferințe mintale, e pe același palier cu neurotipicalismul și abilismul, și e atât de adânc înrădăcinat în societatea noastră încât funcționează opresiv cu mare ușurință – când cineva e numit „sărit de pe fix” sau alte astfel de apelative, asta e îndeajuns pentru a sugera că nu merită luat în seamă la fel ca și ceilalți. Faptul că refuzul consumului animalelor sau a încadrării în normele de gen este văzut ca manifestare a „nebuniei” ne arată multiple lucruri: (1) că acestea se poziționează împotriva normelor, (2) că această poziționare „anormală” e îndeajuns pentru a duce la discreditare în anumite contexte, (3) că mecanismele de discreditare a ceea ce e „anormal” funcționează împreună, (4) că înțelegerea felului în care funcționează ne ajută să vedem mai departe.

Și cum vedem mai departe? Pentru a păși înspre necunoscut, trebuie să ne asigurăm că e, într-adevăr, altfel, că nu se reproduc aceleași violențe din trecut.

Când veganx și antispecistx devin vocali în spațiile în care, până atunci, erau invizibilizatx, nu sunt primitx cu mare încântare. Existența online a Comunității Veganilor Queer, din care fac parte, produce uneori discuții aprinse și deranjează, căci „ce legătură are orientarea sexuală cu alimentația”? Simpla prezență duce uneori la reacții precum „veganismul este o alegere personală, să nu ni se impună” (asta e deosebit de grăitoare, căci sună aproape precum „să fie < vegani > la ei acasă”), „agenda LGBT nu are legătură cu ce bagă oamenii în gură” și glumițe de tipul „adică nu mănâncă decât animale queer?”.

Aceste reacții, împreună cu multe altele, sunt un indicator bun despre cât de depolitizate au ajuns anumite mișcări sau mesaje în spațiul public. Veganismul a fost înțeles doar ca vorbind despre mâncare (iar mâncarea e înțeleasă ca ceva personal, nu politic), iar queerness-ul doar ca vorbind despre orientare sexuală și libertate în viața privată a indivizilor. O reținere vine, desigur, și din faptul că multiplicarea pozițiilor marginale duce la și mai multă marginalizare – astfel, pentru persoanele queer, să practice veganismul, poate fi înțeles ca o dificultate în plus la o viață deja dificilă.

Dar lucrurile nu trebuie să stea așa. În descrierea Comunității Veganilor Queer (CVQ) se explică cum cele două poziții se leagă și creează mai multă coerență împreună. Spre exemplu:

CVQ dorește să deconstruiască conceptul de „natură” și apelurile la „natură”, care produc injustiție atât față de persoanele non-umane, cât și față de persoanele umane și queer.  Fie nu se recunoaște existența relațiilor queer la alte animale: „nu este natural ca omul să fie gay, ai văzut tu animale gay în natură?!”, fie recunoașterea acesteia duce la argumente precum „oamenii nu sunt gay pentru că sunt civilizați (adică heterosexuali, monogami), doar animalele nu se pot abține (sălbatice, gay, promiscue)”. CVQ se poziționează ferm împotriva unei gândiri care capturează tot ce consideră „natural”, ca să folosească apoi „apelul la natură” în  mod opresiv.

Despre cât de eronat e apelul la „natură” scrie și S. Marek Muller (2020), asistent universitar în retorică și vegană queer autistă. Muller subliniază incoerența acestui tip de apel, prin care orice fel de afirmație poate fi susținută – fie Oamenii sunt mai buni sau total separați de Natură, fie ei trebuie să se conformeze regulilor „naturale”, altfel sunt „pervertiți”. Aceste reguli „naturale” sunt o multitudine, în funcție de cine le rostește, dar deseori sunt folosite pentru a întări status-quo-ul, făcând practicile minoritare să pară „ne-naturale” și, deci, neînregulă. Ele se aplică atât veganismului, care este uneori văzut ca un refuz al naturii, pentru că „animalele se mănâncă între ele”, cât și queerness-ului, prin felul în care persoanele queer, trans, nonbinare, lesbiene, gay, bisexuale sau asexuale sunt văzute ca deviații de la norma cis și hetero a reproducerii „naturale”.

Legăturile dintre queerness și antispeciism nu se sfârșesc aici, ci ele abia încep să se concretizeze. Săvârșind o practică diferită de majoritate, persoanele queer vegane deranjează, și uneori doar prezența lor la masă poate duce la apariția unor comentarii din partea celorlalți – pentru că, spre deosebire de ceea ce se zice, cel mai des non-veganii încep discuțiile conflictuale din viața de zi cu zi. Autorul Manifestului Queer Vegan (2012), Rasmus R. Simonsen, povestește despre cum veganismul s-a simțit queer în copilăria lui, prin felul în care mama lui și-a văzut rolul protector pus în primejdie la ora mesei. Refuzul cărnii a dus la un impas în felul de a fi împreună al familiei tradiționale și la împlinirea normelor de gen.

Refuzul zilnic al produselor bazate pe exploatarea animalelor le aduce în discuție – ceea ce înainte era invizibilizat nu mai poate fi ignorat atât de ușor. Carnea din farfurie se transformă într-o parte sfâșiată a unui trup odată viu, pentru că cineva pe care-l recunoști ca fiind viu o vede așa, de față cu tine. Curgerea laptelui în pahar răsună acum ca urletele vițelușilor desprinși de mamele lor, în ciuda oricăror împotriviri. Tăierea brânzei îți amintește de ugerele lor uriașe, bolnave, pe care abia și le pot susține. Sfârâitul ouălelor înseamnă modificarea genetică a găinilor ce le stoarce de viață în câțiva ani, distrugându-le sistemul reproducător. Privirea goală a peștelui o întâlnește în sfârșit pe a ta, și îți amintești zbaterea lui pentru apă, pentru supraviețuire, pentru propria viață. Niciun animal nu ți se așează în gură deja mort, plin de dorința de a fi devorat.

Motto-ul veganismului queer, pentru Simonsen, e „împărtășește negativitatea!”. Tulbură, pentru că lumea asta e tulburătoare, iar revelația suferinței lumii aduce suferință. E însă mai bine să o privești decât să întorci capul.

Un antispeciism queer merge spre ceea ce nu poate fi încă cunoscut, o lume neetichetabilă, necategorisibilă, în care viețile noastre sunt eliberate de ordinea Omului, de privirea patriarhală cisheteronormativă. Antispeciismul queer refuză separarea de natură și imaginarea ei ca și cognoscibilă și plină de reguli ușor traductibile. Acesta recuperează animalitatea „ca fiind parte a ființei noastre, niciodată ceva inferior sau consumabil.” (CVQ, 2020)

V. Există mecanisme ce trebuie recunoscute

Când tratăm veganismul ca doar o chestiune legată de ceea ce se mănâncă, se simte ca și cum am avea cheia către eliberarea rasială în propriile mâini, dar o concepem doar ca pe-o lingură.

— Aph Ko, teoreticiană și activistă Black vegană

Se spune că în Carolina de Nord din Statele Unite ale Americii există mai mulți porci închiși în ferme industriale decât există oameni. Porcii își așteaptă moartea strâmtorați pe podele de ciment, dormind și mâncând printre propriile fecale. Poluarea provenită din această industrie afectează profund mediul înconjurător, lagunele de bălegar contaminând aerul și apa. Rezidenții umani din acele zone suferă de iritații la ochi, nas și gât, o creștere a afecțiunilor respiratorii și a altor probleme de sănătate. În mod sistematic, aceste comunități sunt constituite din persoane din clasa muncitoare și de culoare. Practicile de întrebuințare ale terenurilor, segregarea locativă și felul în care rasa influențează dezvoltarea și accesul la resurse fac în așa fel încât rasismul de mediu să fie exacerbat (Food Empowerment Project, 2021).

Activiștix Black și veganix precum Tyra (2020) atrag adeseori atenția asupra felului în care industria exploatării animalelor are un impact disproporționat asupra persoanelor de culoare, atât prin rasismul de mediu cât și prin existența unor food deserts, inaccesibilitatea mâncării sănătoase și vegane în anumite spații și folosirea forței de muncă a persoanelor migrante și de culoare. Mai departe, Aph Ko, scriitoare, activistă și creatoare a proiectului Black Vegans Rock, explorează teoretic cum binaritatea uman/animal susține, de fapt, rasismul, explicând că supremația albă este atât anti-Black cât și anti-animal prin termenul de „rasism zoologic”.

Scrierile și prelegerile lui Aph Ko sunt foarte populare în SUA pentru felul accesibil în care îmbină teoria cu studiile media și activismul. Ea subliniază că avem nevoie de unelte conceptuale noi pentru „a face sens” din lumea în care trăim – cele vechi nu ne servesc, iar  înțelegerile ce au ajuns în mainstream sunt, deseori, dăunătoare. Spre exemplul, felul în care veganismul e popularizat uneori de corporații îl face să fie înțeles ca o dietă mult prea scumpă. Ko atrage atenția la cât de absurd e asta: „Imaginează-ți dacă ai fi auzit pe cineva spunând <Nu pot fi un activistx pentru Black Lives Matter pentru că costă prea mult> sau <Să fii feministx e prea scump!>”. Ea propune înțelegeri critice față de termeni precum veganism și (anti)speciism. Veganismul nu e „doar o dietă”, iar conceptul de speciism pe care ea îl critică spune că discriminarea de specie funcționează ca și rasismul sau sexismul, fără o bună analiză a cauzelor. Aph Ko insistă că trebuie să fim la fel de „critici față de mișcările noastre de eliberare așa cum suntem față de sistemele opresive, pentru că ele se oglindesc unele pe celelalte”.

Ea analizează felul în care opresiunile sunt constituite împreună, refuzând înțelegerea ce apare uneori, că ele ar fi existând separat, fiecare în cutiuțele lor, înmulțindu-se cuminte atunci când se întâlnesc. Aici vine cu o imagine vizuală, imaginându-și o scenă pe care fiecare persoană marginalizată „își așteaptă rândul să vorbească în fața unei audiențe albe” – astfel, atunci când cineva ia cuvântul, se simte ca și cum fură timp de la celelalte cauze (Ko, 2019). Pentru ea, în mod clar, lucrurile nu stau așa: felul în care funcționează supremația albă nu e doar sistematic, ci mai adânc, structural, constitutiv al realității actuale. Când e întrebată de ce vorbește despre animale când e vorba de rasă, Ko răspunde că nu ea a adus animalele în discuție, ci supremația albă – cel mai clasic exemplu pe care îl dă e o ilustrație istorică a unor cranii umane și animale, menite să demonstreze superioritatea albilor și inferioritatea tuturor celorlalți.

Deși animalizarea duce foarte des la dezumanizarea persoanelor de culoare, atât în trecut cât și în prezent, există rețineri la a vorbi în public despre legăturile acestea. Asocierea dintre animale și persoanele de culoare a fost făcută atât de des în mod violent, încât ea nu mai e dorită deloc – ba chiar activistx punctează uneori faptul că „nu sunt animale”. În plus, alăturarea superficială, fără o analiză mai profundă și un angajament antirasist, poate duce la înțelegeri greșite – așa cum au făcut unele campanii ale organizațiilor pentru drepturile animalelor, ce s-au bazat pe alăturarea unor imagini de asuprire a persoanelor de culoare și a animalelor. Acestea au fost aspru criticate de activiștx Black și intersecționalx pentru felul în care foloseau indignarea și șocul moral ca și tactică, fără să aibă o înțelegere bună a asupririi rasiale. Analiza celor două – a rasei și animalității – e însă necesară concomitent.

„Conexiunea pe care o facem nu se găsește în […] corpurile oprimate. […] Ceea ce trebuie să facem este să ne concentrăm și să facem vizibil  <omul>”, spune Aph Ko împreună cu sora ei, Syl Ko, îndreptând o săgeată înspre opresor și mecanismele opresiunii.

Ceea ce oamenii văd uneori, atunci când se vorbește simultan de persoanele marginalizate, rasializate, de femei, de persoanele cu dizabilități sau queer și animalele nonumane – e că se trage o linie de egal între aceștia, că ei contează la fel. Ce văd, de fapt, ce îi sperie, e tocmai acea animalizare de care încearcă să scape, proces pentru care învinuiesc antispeciismul și veganismul, în loc de a vedea mai clar Omul alb din spate, ce grăiește rațional ordinea și măsura tuturor lucrurilor. Omul ce a stabilit că a fi animal e a fi consumabil. Un antispeciism antirasist refuză imaginea și regulile Omului alb, e nedisciplinat și nedisciplinar, recunoaște privilegiile și procesele coloniale și vede eliberarea ca fiind posibilă pentru fiecare, deodată, nu pe rând.

VI. Există încotro

Ca veganismul să nu fie, deci, mijlocul pe care îl folosim pentru a ne simți mai împăcate în conștiința noastră, ci un element printre multe altele, care să deranjeze cotidianul, amintindu-ne că avem privilegiul de a fi umani și că avem datoria de a-l folosi în favoarea altor specii, împreună cu alte privilegii pe care corpurile noastre le întrupează și care, la fel, trebuie folosite pentru a ne alinia împotriva oricărei opresiuni sistemice ce există în societate.

— ScrofeInRivolta, colectiv antispeciist feminist

Nu avem o hartă care să ne arate exact încotro, dar avem multe indicii și indicatoare care să ne sugereze direcții. Pentru acele persoane care au observat furtunile intensificându-se și valurile de căldură devenind mai frecvente, pentru acelea care nu au închis urechile la urletele animalelor exploatate, pentru acelea care nu au fost luate în serios din cauza identității lor, care au fost denigrate, discriminate, oprimate – pentru toate noi, e clar: situația în care suntem nu poate să rămână așa, și direcția principală, de creștere a exploatării, e greșită.

Nu avem lumi ale Omului separate de Natură sau de celelalte animale – suntem toate împreună, prinse în moduri ancestrale, evolutiv, corporal, social, politic. Pandemia de coronavirus a revelat ce impact poate avea acest tip de aroganță umanistă. Epidemiologii vorbeau demult de pericolul unor pandemii, căci exploatarea animalelor în spații extrem de strâmte, cu diferențe genetice extrem de mici între ele, crește exponențial șansele dezvoltării unor viruși. La fel o fac și defrișările masive pentru dezvoltare și agricultură, micșorând habitatele tuturor celorlalte specii și făcându-le să se înghesuie între ele și între noi. Aglomerația de ființe vii ajută virușii, așa cum ne-a arătat coronavirusul în propriile noastre orașe. Dar înainte de pandemia asta, au fost altele, mai invizibile, mai puțin mediatizate.

În 2018, virusul pestei porcine africane s-a răspândit într-atâtea țări, încât a provocat o pandemie. Se spune că peste 200 de milioane de porci au fost „sacrificați” doar într-un an, doar în China. În România, în septembrie, ANSVSA anunța că 311.869 de porci au fost „eliminați”, că „toate animalele suspecte trebuie sacrificate și neutralizate”, proprietarii urmând să fie despăgubiți. Se preciza că pesta porcină nu e un pericol pentru sănătatea oamenilor, ci pentru buzunarul lor.

La fel ca fermele industriale, și procesele de minimizare a pestei porcine văd porcii doar ca niște resurse, niște purtători de viruși periculoși, niște pierderi de profit. Exact cum spune Francesco De Giorgio, porcul, individual, „nu există”. Asta e cu atât mai clar, cu cât știu cât de greu a fost pentru ca Ruby să ajungă în Sanctuarul Nima. Din cauza pestei porcine, transporturile de porci au fost oprite, și din multiple motive, printre care felul în care aceste animale nu sunt concepute ca și indivizi, a fost extrem de greu să se aprobe un test care să demonstreze că Ruby nu poartă virusul. Doar prin încăpățânarea și creativitatea oamenilor determinați să-i schimbe soarta s-a putut face această mutare, dintr-un județ în altul, dintr-un spațiu strâmt și întunecat, într-o curte și o căsuță a ei.

Pentru a face vizibilă suferința imensă a acestei pandemii care, atunci când e menționată, e în termeni de pierderi financiare, Iryna Zamuruieva și Elliot Hurst au conceput The Pig Response Project, unde urmăresc diferite fațete ale pandemiei și țin ceremonii de doliu, creând spații în care oamenii își dedică timp pentru a simți greutatea acestei uriașe violențe.

Atenția față de celelalte animale ne schimbă. Poate că una dintre căile pe care putem merge e atenția voită, permisiunea de a simți durerea sfâșietoare a istoriei noastre brutale și renunțarea la un viitor ce nu poate fi – acela al continuării creșterii fără oprire, al extinderii în toate cotloanele verzi sau albastre ale pământului, al susținerii uciderii sistematice a tuturor celorlalte specii.

Artista Christien Meindertsma a catalogat toate produsele obținute din corpul unui porc al cărui nume e, de fapt, un număr: 05049. A găsit 185 de produse în care se folosesc părți din trupul acestei ființe, de la săpun, la pâine, vopsea, ciment, bibelouri sau energie regenerabilă. Cum se dislocă o asemenea mașinărie distrugătoare și consumatoare, ce face dintr-o singură viață nenumărate produse de vânzare? Cum, când știm că viețile pe care le are între rotițele ei sunt nu zeci sau sute, ci milioane și miliarde?

„Speciismul depinde de construcția socială a animalelor nonumane ca o clasă de obiecte exploatabile”, ne amintesc Matthew Cole și Karen Morgan (2011). Astfel, pentru Jonathan Dickstein și alții (2020), veganismul este un boicot politic, o tactică folosită pentru erodarea capitalismului și a altor sisteme de dominare, o practică ce ne duce mai aproape de eliberare totală (total liberation). Felul în care animalele sunt transformate în marfă nu poate fi ignorat. Ele ajung pe rafturile magazinelor fără nici o urmă a proceselor prin care trec – nicio avertizare legată de poluarea pe care exploatarea lor o cauzează, nicio etichetă despre cum sunt inseminate artificial scroafele sau ținute sute de zile în cușca de gestație, nicio recunoaștere a ratei crescute de accidente pentru muncitorii din abatoare.

Atât veganismul (ca și practică și filozofie a refuzului – pe cât posibil – exploatării animalelor) cât și antispeciismul (ca și poziționare împotriva discriminării structurale de specie) sunt constant practicate, definite și revizuite în funcție de context. Oricât de interesantă este o analiză a genezei celor două și a sensurilor lor, cred că e mai important să facem un pas în spate și să dăm mai multă atenție lucrurilor, dincolo de limbajul uman. Astfel, nu o să explorez în detaliu ce e una sau cealaltă, care e practică sau care e teorie – această diferențiere este, oricum, amăgitoare. Cuvintele sunt importante, dar, după cum spune și Aragorn Eloff (2015), „dacă e să fim mai eficienți, ca și anarhiști sau activiști pentru eliberarea animalelor, trebuie să interacționăm nu doar cu cuvintele ce se intersectează cu lumea în feluri nenumărate și complexe, ci și cu lumea însăși în plinătatea ei materială; atât cu cuvintele, cât și cu lucrurile”.

Iar interacțiunea cu lumea e continuă. E zilnică, e mundană, e plictisitoare. Durează să îți îndrepți atenția spre broscuțele ce se ascund sub ziduri, spre melcii de pe trotuare, spre păsările însetate ale orașelor, spre câinii de la marginile drumurilor, spre propriul frigider sau propriile haine, unde doar bucăți din foste ființe vii mai rămân. A purta grijă e o practică feministă constantă, poate înseamna a învăța ce trebuie să faci când găsești un puiuț de pasăre pe jos sau poate însemna a organiza proteste împotriva fermelor industriale. A avea ochii deschiși înseamnă a te întreba cum afectează temperaturile crescânde nu doar oamenii, ci și celelalte animale, precum somonii care albesc răniți de apele tot mai fierbinți.

Criza climatică se insinuează în orice facem, distrugerea ecosistemelor nu e un afterthought, ci e întotdeauna aici, acum, aici, acum, aici, acum, aici, acum. În scurtmetrajul animat we fly, we crawl, we swim: a short film about climate justice, la crearea căruia am participat, justiția climatică se face împreună cu celelalte animale. Cu toatele suntem locuitoare ale acestei planete, aici e acasă. Multe dintre animale sunt în prag de extincție, dar ele sunt și reziliente, și creative: soluțiile la criza climatică, la criza capitalismului și la acest umanism arogant al Omului trebuie găsite împreună cu ele.

Nu vom putea gândi o altă lume dacă o vom gândi cu aceleași minți cu care am gândit-o pe cea de acum. Umanismul ca și negare a animalității, proiectul umanist care îl vede pe Om ca singurul creator de lumi și „demiurg al propriului destin” (Marchesini, 2016) nu ne poate duce mai departe. Organizarea lumii prin ochii Omului, ordonarea speciilor după cuvintele, dorințele și tratatele Lui nu fac decât să-i întărească puterea distrugătoare, ce vede în toate celelalte o resursă pentru El. Pentru filozoful și etologul Roberto Marchesini, speciismul e tocmai felul în care oamenii se văd pe ei înșiși, valoroși deasupra nonumanilor – nu e felul în care văd celelalte specii. Astfel, putem spune că speciismul e un umanism, iar antispeciismul ce va fi să fie este unul postumanist, anticapitalist, antiabilist, antirasist, queer și feminist.

Așa că adio dualităților precum minte/corp, gândire/acțiune, om/animal, cultură/natură, bărbat/femeie, adio ordinii capitaliste, ordinii umaniste, ordinii cisheterosexiste, ordinii rasiale, ordinii profitului, ordinii de specie. Să fie dezordine! Dezordinea celor ce învață să facă, să gândească, să se joace, să construiască, cu cei, cele și cex pe care înainte nu-i vedeau sau cunoșteau. Dezordinea care vine din refuzul ordinii actuale, dezordinea din care se poate naște o altă lume. Să fie dezordine multispecii, să fie piele lângă piele, viață lângă viață, privire în privire, să se facă acasă! Să avem un acasă! Să trăim acolo unde fiecare poate decide pentru sine. Să fim acasă, unde interdependența nu e constrângătoare, ci eliberatoare.

Acest text face parte dintr-o serie de 7 cercetări din cadrul proiectului „Teoreticențe”. Vei găsi pe site și cercetări despre male gaze / heteronormativitate & cisnormativitate / sanism / feminism liberal & feminism anticapitalist / cancel culture / consimțământ.