I. un fel de avertisment 

Încep acest text de ziua Leilei. Mă gândesc la ea astăzi. De fapt, în ultimul timp, m-am gândit la ea aproape în fiecare zi. Mă gândesc la eticheta care se va pune acestui text pentru că o menționez pe Leila. Mă gândesc și că nu prea îmi pasă. 

Am în minte un pasaj din autobiografia ei care – cred – spune multe și despre stadiul la care ne aflăm în prezent în ceea ce privește capacitățile noastre (sau lipsa lor) de organizare. Leila zice, cu privire la câțiva studenți din timpul revoltei din mai ‘68: „Ni se părea foarte amuzant faptul că ei chiar credeau că fac o «revoluție» dacă se dezbrăcau în public, ocupau o clădire universitară sau strigau obscenități la birocrați (…). Deși ne-au impresionat integritatea lor morală și devotamentul personal, simțeam că ideologia și strategia lor aveau prea puțin de-a face cu ceea ce înseamnă cu adevărat o revoluție.”

Astfel se raportează la activiști celx care luptă pentru eliberare. Citind-o pe Leila și privind în jurul meu, mă întreb iarăși: cum începe revoluția? În această perioadă, când toată lumea vorbește despre revoluție, când toată lumea spune că face activități revoluționare, când acest cuvânt e scuturat în stânga și în dreapta până își pierde sensul… mă întreb și eu: cine, când, cum, unde face această revoluție mult așteptată. Cine e în prima linie, cine își pune corpul la bătaie*, cine își asumă riscuri, cine e dispus să facă niște sacrificii și până unde.

(*Și nu, prin asta nu vreau să încurajez eroismul sau individualismul, dimpotrivă. Căci răspunsul ar trebui să fie tocmai toată lumea. Hollie Mildenhall, o activistă din Pal Action, chiar vorbea despre asta recent, spunând că acțiunile directe nu sunt făcute de oameni radicali sau mai curajoși neapărat, ci că pot și ar trebui să fie făcute de către oricine. Oricine își are locul în interiorul acestei mișcări. Nu e vorba de aventurism. Nu e vorba de acțiuni izolate. E vorba de a construi unitate tactică, de a lovi acolo unde într-adevăr poate să aibă un impact. Și de a ne chestiona direct propria complicitate…)

Estetica revoluției. Estetica radicalismului. Activism și performativitate. Știu, acesta e un text incomod probabil. Nu mi-a fost ușor să scriu aceste lucruri. Nu mi-a fost ușor nici să ajung la aceste concluzii. Dar cred că este o critică de care avem nevoie acum. Cred că avem nevoie să ne întrebăm ce am făcut până acum (sau ce nu am făcut) ca să putem merge mai departe. 

II. ce mai înseamnă radical în timpul unui genocid?

Mosab spune că este o barbarie în a mai scrie după Gaza.

cred că înțeleg ce vrei să zici, Mosab.
m-am gândit la asta în ultimele 10 luni,
când nu am mai putut să scriu nimic.
m-am gândit la asta și înainte
când nu am scris decât furie și apel la mobilizare.
în continuare scriu furie, dar acum și disperare.

pentru că în 18 luni nu am reușit nici măcar
să ne creștem capacitățile de organizare.
am ieșit în stradă o dată, apoi am continuat să ieșim în stradă
deși veneau de fiecare dată tot mai puțini oameni.
am ieșit în stradă crezând că revoluția
înseamnă poze de la un protest pașnic;
crezând că revoluția înseamnă diplomație,
înseamnă să ceri voie primăriei să ieși în stradă,
înseamnă să vorbești frumos cu poliția și jandarmeria.

tot discursul ăsta despre revoluție nu îmi mai spune nimic.
tot bătutul cu pumnii în piept că vezi noi suntem revoluționari
pentru că am reușit să cerem aprobare pentru un protest
nu îmi mai spune nimic.
revoluția asta nu îmi mai spune nimic
(căci nu există –
și mă întreb cât de mult este revoluție dacă pornește din tine și se oprește la tine
și nu este orientată și spre cexlaltx?
cât de mult este revoluție și cât este virtue signaling?)

dacă și tu ai simțit că strigi în gol,
nu ești singurx.
dacă și tu ai fost la fiecare marș,
ai urlat cât ai putut,
apoi te-ai întors acasă și nu s-a schimbat nimic,
nu ești singurx;
dacă și tu ai petrecut mai mult timp 
în ședințe de organizare și procese de grup
la finalul cărora nimeni nu mai are energie pentru nimic,
nu ești singurx.

aștept să ne strângem și să facem acțiunile radicale pe care le-am imaginat
de la început,
pe care le-am văzut promovate în postări și story-uri la tovarășx
care nu vin nici la demo-ul cu autorizație.
aștept ca radicalismul să devină mai mult decât un trend instagramabil.

aștept să ne și asumăm niște fucking riscuri,
nu doar să dăm share la ce chestii mișto fac altx.

i’m sorry, dar da, chiar cred
că trebuie să riscăm totul pentru eliberare.
nu mai este timp pentru scuze.
nu vreau să mai ascult scuze.
ori ești aici, în struggle,
ori ești complice.
ori ești aici, făcând tot ce poți în solidaritate,
ori ești complice.

e nevoie de acțiune
și e nevoie de acțiuni organizate.
avem nevoie să fim aici împreună.

Leila zice că a lupta pt o cauză înseamnă să fii dispus să mori pentru acea cauză. 
– > știu, nu suntem acolo, mai e mult până acolo. dar întreb: 
tu ce ești dispusx să riști pentru eliberare? 
tu până unde ești dispusx să mergi pentru eliberare?

//

există acest discurs care glorifică conceptul de revoluție 
și spune că în timpul unui genocid orice poate deveni o formă de rezistență:
a scrie un poem în solidaritate, de la distanța privilegiilor și siguranței,
știind că nu o să vină nimeni la ușa ta să te ia pe sus, cum s-a întâmplat cu Dareen Tatour;
a boicota un produs, a participa la un protest declarat, a organiza un cerc de lectură etc etc – evident, toate acestea sunt forme valide de a îți exprima solidaritatea, dar nu este nimic radical în ele. să vorbim despre Palestina nu este deloc radical, it‘s the bare minimum. (doar) să vorbim despre Palestina, după 18 luni de genocid, nu mai este suficient. (doar) să facem orice pentru Palestina, ca să ne simțim bine că facem, totuși, ceva, nu mai este suficient. 
noi nu facem rezistența. noi nu suntem radicalx. 
nu noi luptăm pentru Palestina. și nu noi vom elibera Palestina.
noi doar suntem solidarx. am făcut prea puțin. nu am făcut încă nimic radical.

//

ce mai înseamnă radical în timpul unui genocid
dacă încă nu am făcut tot ce puteam
pentru a opri mașinăria imperialistă

dacă încă putem scrie
și posta
și vorbi despre odihnă radicală și distracție radicală,
înseamnă că da,
încă nu am riscat totul
și încă nu am făcut totul

(și nu știu dacă mai este timp)

**

Imaginile care sunt publicate acum din Gaza sunt devastatoare. Și cele de săptămâna trecută au fost. Și cele de acum un an. Nu există termen de comparație, dar cumva, israelul reușește mereu să se depășească pe sine când vine vorba de a produce distrugere. De fiecare dată când vedem ceva îngrozitor și ne spunem că gata, s-a atins limita suferinței și nu poate fi mai rău de atât, se întâmplă apoi ceva mai îngrozitor. Mai. Mai. Mai. Până unde? Până când? Astăzi au fost uciși 9 copii ai doctoriței Alaa al-Najjar, în timp ce ea era la spital, îngrijind alți copii. Doar unul a supraviețuit, care este grav rănit. Nu îmi pot imagina o asemenea suferință. Nu îmi pot imagina o asemenea pierdere. Și nici măcar nu este timp pentru jelit acești morți. Și nici măcar nu există timp pentru comemorat acești morți.

Cum de încă suntem aici? Cum de încă putem scrie? Cum de încă putem doar vorbi despre asta? Și atât. Cum de nu suntem cu toatx în fața fabricilor de armament?

III. (ne)organiza(m)

Nu vreau să scriu un poem despre Palestina. Nu vreau doar să mai scriu.
Nu cred oricum că mai există cuvinte care să poată descrie ce se întâmplă acum în Palestina. Sau care să poată reprezenta.

(și poate nici nu e dreptul nostru să scriem despre asta, ci să ascultăm și să citim ce scriu sau au scris deja Mosab Abu Toha, Susan Abulhawa, Refaat Alareer, Hala Alyan, Mohammed El-Kurd, Fady Joudah, Mahmoud Darwish, Suheir Hammad, Noor Hindi, Naomi Shihab Nye, Najwan Darwish – aceasta nu este o listă extensivă de lectură, dar poate fi un punct de plecare bun. Și crede-mă, citindu-i, vei învăța mai multe despre revoluție decât din orice carte de teorie a stângii occidentale).

Spun genocid. Despart în silabe.

ge-no-cid

Îl repet de multe, multe ori. Toată lumea spune acum genocid.
În continuare, însă, aici nu există acțiuni concrete care să oprească acest genocid. 

Voi scrie despre organizare. Și neorganizare, dezorganizare, reorganizare, postorganizare. 

Cum ne organizăm?

E perioada când toată lumea vorbește (iar) despre acțiuni antifasciste. Când există senzația de panică și urgență și mi-aș dori să existe și dorința de organizare. Dar panica și urgența se traduc în apeluri la vot. În proteste la care se cântă imnul golanilor și se scandează sloganuri clasiste, iar oamenii se învelesc în steagul uniunii europene genocidare. Acțiunile antifasciste devin manifestări pro-democrația neoliberală care permite și consolidează fascismul. Antifascismul este echivalat cu anticomunismul. 

Există mult radicalism discursiv și aici. Tinerii aceștia revoluționari care nu și-au chestionat până acum privilegiile își văd brusc drepturile amenințate. Deși există comunități întregi care au trăit sub pericolul fascismului cu mult înainte să ajungă în mainstream.

Fascismul se alungă scandând la megafon la un protest făcut o dată la câțiva ani. Fascismul se alungă cu un afiș. Fascismul se alungă la urne. Gata, acum am scăpat, putem să ne întoarcem la viețile noastre.

Mă înspăimântă liniștea de după. Când așa-zisa victorie antifascistă înseamnă discurs pentru militarizare, pentru NATO, pentru FRONTEX, pentru Netanyahu.

Între timp, genocidul continuă. Producția de arme către israel continuă. Înfometarea, dislocarea, masacrarea palestinienilor continuă. Cu drone ale căror componente sunt produse inclusiv aici.

Aici. Nu știu cât de mult își are locul această inserție într-un text care se vrea a fi literar (presupun?), dar hei, știai că în ultimii 25 de ani israelul i-a vândut României armament de peste 1 miliard de dolari? Știai că, pe lângă aceste patru subsidiare Elbit – cea mai mare companie israeliană de armament, care este prezentă și în România – există și alte forme de colaborare directă? Știai că în 2018, jandarmeria română a participat la un training condus de poliția de frontieră israeliană? Toate astea, dar și multe altele se găsesc aici. Din nou, nu știu dacă este tipul de referință care își are locul în acest text. Ce își are locul într-un text oricum? Pot să pun aici poezie, să vorbesc despre probleme de organizare, despre ce să facem în continuare, despre după-amiezi de gătit și plantat flori, despre investiții militare? 

Unde să mă opresc? Și de unde să încep? De la eliberare, căci acesta este răspunsul, după cum zice și Kwame Ture.

IV. opusul războiului nu este pacea,

ci eliberarea. 

Dar până atunci – opusul militarizării este curățatul de legume. După-amiezile de gătit comunitar și mâncat împreună. Cât să ajungă pentru toată lumea.

În perioada aceasta – când liderii politici vorbesc despre nevoia de investiții militare, când UE cheltuie 800 miliarde de euro pentru „apărare”, când măsurile de austeritate vulnerabilizează și mai mult, când israelul își continuă cu impunitate campania genocidară, cu sprijinul tuturor actorilor internaționali – devine și mai puternică nevoia de a avea mai multe inițiative de tipul Hrană nu Bombe. În fiecare loc, tot timpul. E nevoie să venim împreună și să ne ajutăm reciproc.

Dacă te întrebi ce poți face împotriva militarizării, împotriva logicii intervenționiste și a propagării unei culturi a războiului, dacă nu ai resursele pentru a protesta împotriva construcției în România a celei mai mari baze NATO din Europa, dacă nu știi cum să te poziționezi împotriva unui discurs militarist tot mai accentuat, dacă nu poți face acțiuni directe pentru a stopa exportul de arme către israel, atunci poți să îți aduni prietenx, să gătiți împreună și să împărțiți mâncarea în comunitate.

Mariame Kaba scria în Let This Radicalize You că speranța este o practică trăită. Speranța ca disciplină, ca acțiune constantă. Nu am speranță, ci fac speranța. Prin gesturi mici și constante. Speranța nu ca emoție, ci ca acțiune în care mă implic. Speranța într-o lume unde toată lumea are suficientă mâncare și nimeni nu trăiește cu frica bombardamentelor, speranță înspre sau cu sau prin care mă orientez acum.

Tovarășx care organizează Hrană nu Bombe îmi dau speranță. Tovarășx de la Pal Action îmi dau speranță. Tovarășx de la Animal Liberation Front îmi dau speranță. Dar și tovarășx melx de aici. Pe care nu îi aud niciodată spunând că nu mai au energie sau că au obosit, deși cu siguranță simt și asta. Care continuă zilnic să facă mai mult decât pot duce. Care mă inspiră și îmi dau speranță. E nevoie de multă imaginație radicală, totuși, pentru a putea trăi prin această speranță. Sau invers? E nevoie de multă speranță pentru a putea imagina. Sau simultan? E nevoie de speranță și imaginație radicală.

Cum poți continua să lupți când totul este pierdut? Întreabă un palestinian, scrie Andreas Malm. Când Lina Nabulsy, o luptătoare politică din Cisiordania care răspunde unui interviu sub acest pseudonim, este întrebată ce fel de lume își dorește să vadă, răspunde: Vreau utopia și nu voi accepta nimic mai puțin. Să nu acceptăm nimic mai puțin. Să îndrăznim să vrem utopia. Și să putem risca totul pentru a ajunge acolo. 

V. bine, dar cum imaginăm, totuși, viitorul?

De câteva luni, stau până la 3 dimineața și mă gândesc la toate eșecurile de organizare de până acum. La cât momentum a fost pierdut. La tot ce nu s-a făcut.

(și la ce am învățat pe parcurs, of course, dar nu pot să nu mă întreb și cu ce cost)

La momentele când, da, chiar a fost haos, chiar a fost dezorganizare; când am alergat în o mie de direcții și nu am ajuns niciunde. Când a fost mai mult discurs și mai puțină acțiune. Sau prea multă acțiune, dar fără discurs. Și repet – e nevoie de această critică în interiorul mișcării. E nevoie să privim cu sinceritate înspre tot ce s-a întâmplat și să analizăm impactul propriilor acțiuni. Există o criză generală a mișcării acum. Toată lumea se plânge în legătură cu mărșăluitul care, dincolo de a fi un gest simbolic, nu duce niciunde. Ba chiar dimpotrivă – adună din ce în ce mai puțini oameni care obosesc să vină săptămânal sau lunar la același protest, iar la final să nu se întâmple nimic. Spre exemplu, bineînțeles că sunt impresionanți cei jumătate de milion de oameni din Londra care au participat iarăși la o demonstrație pentru Palestina. Dar mă întreb: cum ar fi dacă măcar un sfert din ei s-ar implica apoi în alte acțiuni? Dacă ar merge la companiile care colaborează cu regimul genocidar. Care profită direct de pe urma genocidului și a ocupației. Dacă s-ar implica în acțiuni care pot să vizeze direct mașinăria imperialistă. 

Genocidul trebuie să fie oprit. Exportul de arme către israel trebuie oprit. Și, oricât de frumos ar fi, asta nu se va întâmpla plimbându-ne pe stradă și scandând, apoi postând pozele nice de la protestul la care am fost revoluționari.

*

Cum ieșim de aici? Cum putem depăși inerția și disperarea și lipsa de speranță și pasivitatea? Toate atât de generalizate acum, după aproape doi ani (și alți mulți în spate).

Hai să începem cu o mică reflecție:
Ție ce îți dă energie când totul în jurul tău se destramă? – o listă deschisă (rog cititorx să o continue). În cazul meu ar fi:

• copiii cu care lucrez:
  E. (9 ani) care spune că toată lumea ar trebui să aibă o casă sau
  D. (6 ani) care mă întreabă dacă poate înjura polițiștii;
• poezia angajată;
• să curăț legume o după-amiază întreagă;
• melcii iviți după ploaie;
• să urmăresc rațele de pe someș;
• gesturile simple de blândețe;
• tovarășx mex;
• și, mai nou, iasomia.

Anul trecut, de aniversarea Nakba, Mohammed El-Kurd scria despre nevoia de a privi poporul palestinian dincolo de postura aceasta de victimă, dincolo de toată distrugerea, moartea și suferința. Întotdeauna a existat luptă, întotdeauna a existat iasomie. Care nu are nevoie să i se dea voie să înflorească. Există iasomie pentru că semințele nu au nevoie de permisiune sau încetarea focului pentru a germina. Tot recitesc acest fragment, mi l-am scris pe peretele de lângă pat ca să îl văd în fiecare dimineață.

În mijlocul distrugerii, Mohammed El-Kurd spune să ne uităm la iasomie ca să ne amintim că proiectul colonial nu este invincibil. În mijlocul distrugerii, să ne uităm la iasomia înflorită. Să privim totul, să căutăm totul. Catastrofa nu va dura pentru totdeauna. Dacă semințele pot încolți în infern, atunci și revoluția poate.

Și să acceptăm, poate, că revoluția nu va fi făcută de noi. Că revoluția o fac plantele care rezistă printre dărâmături, o fac animalele non-umane care se eliberează și rezistă în fața violenței antropocentrice, o fac popoarele colonizate care luptă și rezistă, prin diferite metode, inclusiv prin simpla existență de zi cu zi. Să renunțăm, poate, să ne numim pe noi revoluționari. Sau activiști. Sau radicali.

Și să fim doar solidarx. Cu tot și toatx și toate cele care în jurul nostru rezistă și există și au făcut asta cu mult înainte să privim noi înspre lupta lor.

aprilie-iunie 2025, Cluj-Napoca

***

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.