Solidarizarea cu Palestina – dinspre teorie în stradă și înapoi

de Raluca Panait
Ilustrații de Carina Pîrva

Before going back to college, I knew I didn’t want to be an intellectual, spending my life in books and libraries without knowing what the hell is going on in the streets. Theory without practice is just as incomplete as practice without theory. The two have to go together.
― Assata Shakur

Scriu acest text după aproape un an, cu furia cea de toate zilele, cu furia ca răspuns la genocid și la lipsa de acțiune. După un an în care intelectualii „de stânga” din România au tăcut. Sau au făcut prea puține pentru cauza palestiniană. După un an al dezvrăjirii, când am refuzat teoria critică, apoi m-am întrebat cum poate fi adusă mai aproape de muncile politice propriu-zise și m-am întors la ea. Împreună cu toatx cu care am protestat în acest timp. Împreună am putut să definim, să imaginăm și să acționăm spre eliberare totală.

I. Despre furia cea de toate zilele

Nu voi începe acest text descriind mizele sale, originalitatea, sau contribuțiile pe care le aduce domeniului de „studiu”. Încep acest text afirmând clar și răspicat următoarele:

Condamn toți oamenii care pot acum să râdă. Care nu au avut nicio poziționare și, mai mult de atât, pot să își vadă de viețile lor de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă nimic nu se întâmplă. Acum. Îi condamn pe toți care tac, pe toți care nu au participat la proteste, pe toți cei care pot trăi „normal”. Căci lumea, așa cum o știam, s-a sfârșit pentru totdeauna. Am privit cu toatx cum mor atâția* oameni sub ochii noștri. Am fost atât de furioasă încât nu mi-am permis să jelesc. Și nici acum nu pot să plâng. În continuare nu pot nici să îmi duc respirațiile până la capăt.

* Deși numărul morților crește zilnic, de câteva luni, cifrele par că stagnează la 30-40 000. Realitatea este, însă, că deja nu mai există infrastructura necesară pentru a putea număra victimele. În iulie 2024, după 10 luni de genocid, un studiu apărut în Lancet, o importantă publicație medicală, estimează că numărul morților posibili ar fi, de fapt, 186.000 sau chiar mai mult. Cum să jelești atâția oameni?

Furia aceasta, îndreptată asupra lumii care îmi era familiară înainte, a rămas cu mine. Dar oamenii care făceau parte din acea lume, nu. 

Textul acesta a stat cu mine multe luni, închegându-se, inițial, sub forma unei critici vehemente, pe un ton de protest acerb, la care s-a adăugat apoi și energie regenerativă. Adică orientare spre imaginație radicală și spre viitor, nu doar o critică a prezentului, la care se limitează adesea teoria.

Recitind fragmentul de mai sus, din jurnalul meu, la zece luni după ce l-am scris, m-am tot întrebat cât vreau să păstrez din acea atitudine moralizatoare. Mai ales după ce am tot auzit în ultimele luni că mișcarea studențească de solidaritate cu Palestina este „prea moralistă”, sau că ar lua poziția „purității” etice și ideologice. Și că, astfel, nu va ajunge niciunde. Asta am auzit de la oameni care stau pe margine, evident. 
Nu aș numi asta „puritate”. Pentru mine, are de-a face mai degrabă tot cu o poziție radicală, cu ceea ce spunea și Rachel Corrie înainte să fie ucisă de un buldozer israelian: This has to stop. I think it is a good idea for us all to drop everything and devote our lives to making this stop. I don’t think it’s an extremist thing to do anymore.
Și cred că are dreptate, că ar trebui cu toatx să ne dedicăm luptei pentru eliberarea Palestinei. Și să nu mai facem nimic altceva. Să se oprească și lumea noastră.
Și da, în continuare, probabil îi condamn pe oamenii care nu o fac, care nu înțeleg că nimeni nu este liberx (! că nici ei / ele / ex nu sunt) până când nu suntem toatx. Și în continuare sunt furioasă. 
Dar e ok pentru că –

– vreau să rămân cu această furie. Să o încălzesc și, la rândul ei, să îmi țină de cald. Când totul este anesteziat în jurul meu, când predomină amorțeala, când viețile noastre continuă. Furia aceasta va izbi ca lava și va arde vechea lume. 
Revoluția se va naște din furie. Din furia cea de toate zilele.

E furia primară ca reacție directă la tot ce se întâmplă, apoi e furia derivată sau secundară, o furie ca reacție la lipsa de reacție, ca răspuns la tăcere și la pasivitate. La modul în care genocidul din prezent va deveni obiect de studiu în viitor. Cum se va vorbi în studiile postcoloniale despre rezistența palestinienilor, acum condamnată. Furia ca reacție la cooptarea evenimentelor revoluționare, la instrumentalizarea lor de persoane care nu s-au implicat activ în distrugerea sistemelor de oprimare.

toți cei care acum tac
oare mai târziu
vor găsi noi concepte,
vor scrie noi studii postcoloniale,
vor ține conferințe prestigioase
despre genocidul palestinian?

acum nu există nimic,
nu mai există nici măcar
un share pe insta.
asta a fost la început.
acum intră în normal.
nimeni nu mai spune nimic.
ne obișnuim cu totx să vedem zilnic
copii palestinieni decapitați.
violența devine rutină.

tăcerea devine rutină.
/marii scriitori români s-au certat
toată vara anului trecut încercând să stabilească
dacă un roman e sau nu rasist
(adică apărând „dreptul” bărbatului alb
de a scrie ce și cum vrea despre oricine
fără să fie tras la răspundere)/ 
acum niciunul
din ei nu zice nimic. nimeni nu 
își schimbă poza de profil cu steagul palestinian,
așa cum au făcut în cazul ucrainei. își văd 
de festivalurile lor. de lecturile lor.
de privilegiile și de tăcerea lor.

II. Mă fut în prelegerile voastre despre teorie, palestinienii mor

Acest subtitlu parafrazează poemul lui Noor Hindi, Fuck Your Lecture on Craft, My People Are Dying. 

O revistă literară de prestigiu își anunță noul număr. O ceartă despre o melodie – dacă e suficient de feministă sau prea clasistă. Impresii despre jocurile olimpice, despre festivaluri de muzică, despre dreptul cuiva de a se îmbrăca cum vrea. Cea mai mare parte din stânga românească, cea academică și intelectuală, e prea ocupată să țină prelegeri pe facebook despre literally orice, dar când vine vorba de Palestina, nu are nimic de zis. Sau de făcut.

În octombrie 2023, statul Israel și-a intensificat atacurile asupra Fâșiei Gaza și Cisiordaniei, continuând un genocid care se desfășoară deja de la fondarea sa, din 1948, când a început Catastrofa (Nakba) pentru poporul palestinian.
Încă din primele zile de după octombrie 2023, am observat cum se cască un gol tot mai mare între mine și această lume academică. Îmi amintesc ce spunea Jairo I. Fúnez-Flores, cercetătorx în teorie și practică decolonială, despre cum lumea academică cooptează conceptele radicale, depolitizându-le și oferind legitimitate capitalismului, colonialismului, rasismului și autorității statului. 
Nu înțelegeam atunci cum oamenii pe care îi admiram, care predau teorie critică, care se numeau radicali, care vorbeau despre revoluții, puteau să nu facă nimic. 
Cum mai poate începe, atunci, eliberarea? Eliberarea colectivă. Eliberarea totală. 

Încă din primele zile de după octombrie 2023, am întrebat în jurul meu cum putem organiza un protest. Cum putem crea o mișcare locală de solidaritate cu Palestina. Cum putem să ne arătăm susținerea față de cauza palestiniană. Cum putem fi unitx. 
Am întrebat colegx, prietenx, profesorx, pe toată lumea. 
Și am primit ca răspunsuri mult dat din umeri, multe nu știu, multe mi-e frică, multe de ce.
Încă din primele zile de după octombrie 2023, pe lângă furie, s-a instalat un soi de dezamăgire, care doar a crescut de atunci.

Unde începe revoluția? Cu cine? Cum?

Îmi tot spun să am răbdare. Îmi reamintesc că, așa cum zicea Pat Parker, revoluția nu va fi ușoară, rapidă sau frumoasă. Va zdruncina totul din temelii, pentru că acum nu se mai poate respira. Dar este și despre grijă, este și despre noi.

Persistă, însă, întrebarea: cu cine începe pregătirea revoluției? 
Câți intelectuali care vorbesc despre revoluție strigă acum pentru Palestina liberă? 
Câți ar putea să renunțe la carierele lor respectabile și să vină alături de noi?
Câți ar putea să riște să fie duși la secție pentru o pancartă cu Afară Elbit din țară? Sau, mai mult decât atât, câți ar putea să meargă să se lege de poarta de la Elbit? Să protesteze direct împotriva militarizării? Sau măcar să scrie despre panourile publicitare cu F35 & Lockheed Martin. Să documenteze genocidul, să își folosească prestigiul pentru a vizibiliza cauza palestiniană.
Câți ar putea să afirme public o poziție cu adevărat anticolonială? Să afirme că susțin rezistența armată. Câți? 

Când am găsit în sfârșit oamenii cu care am organizat manifestații publice și ne-am solidarizat în moduri mult mai concrete, mi-am dat seama că 
radicalizarea nu poate începe decât în stradă. 
Nu în sala de curs. Nu la un colocviu academic. 
Nu la biroul tău comod, scriind un articol științific.
Acolo nu poți învăța cum să faci un afiș, cum să lipești un afiș,
cum să lipești un afiș noaptea când e frig,
cum să moderezi o ședință de cinci ore cu 30 de persoane,
cum să moderezi o ședință cu 5 persoane cu viziuni politice diferite,
cum să vorbești cu poliția la o manifestație nedeclarată, 
cum să vorbești cu poliția în general,
cum să scrii pe un zid,
cum să spargi un zid,
cum să te înțelegi cu opt bărbați în uniforme
care strigă la tine în biroul de la primărie
că nu îți pot da strada și marșul va fi pe trotuar doar,
cum să ții megafonul la un protest,
cum să sincronizezi scandările la un protest,
cum să îi răspunzi unei persoane care vine
să perturbe un protest,
cum să ocupi curtea unei facultăți,
cum să ocupi un amfiteatru,
cum să ocupi spațiu,
cum să îți ocupi spațiu 
pentru a striga, a plânge, a jeli, a dispera,
a spera, a avea grijă, a imagina, a pregăti.
…cum?…

Cine face toate aceste munci?
Și cine le recunoaște?
Cine scrie despre ele? 
– de la distanță, detașat, pasiv, impersonal.
Și cine le trăiește? 
– angajat, direct, practic, acum.

Profesorii, lectorii, decanii și rectorii, cercetătorii și maeștrii – aproape toți scriu și publică în continuare, își văd de conferințele lor, de viața academică. În exteriorul acestei lumi, palestinienii sunt uciși zilnic cu drone, ale căror componente sunt produse inclusiv în România, în cele patru subsidiare Elbit, cea mai mare companie israeliană de armament.

dacă mediul academic înseamnă doar sala de curs,
învață pentru examen,
pregătește-ți activitatea științifică,
nr. articole publicate, granturi, colocvii,
prestigiu și tăcere,
atunci refuz tot ce are de oferit.
pot să rămână în turnulețul lor de fildeș.

aproape toți intelectualii pe care îi cunosc
nu au spus nimic despre Palestina.
aproape toți poeții pe care îi cunosc
nu au scris nimic despre Palestina.

dacă lumea literară înseamnă doar
lansări în cărturești 
(unde există o mie de decorațiuni burgheze,
dar nu o baie pentru angajatx),
festivaluri, scenă și premii,
prestigiu și tăcere,
atunci refuz tot ce are de oferit.
pot să rămână în turnulețul lor de fildeș.

Poeta palestiniană queer Rasha Abdulhadi scria pe 24 oct 2023: „I SEND MY CONDOLENCES TODAY TO THE SILENT, COWARDLY HEARTS OF THE POETS OF EMPIRE.” 

Tăcerea voastră susține imperialismul. 
Tăcerea voastră consolidează colonialismul. 

Teoria voastră nu înseamnă nimic, dacă nu are funcție de protest. 
Teoria voastră nu înseamnă nimic, dacă nu sunteți în stradă. 

Mă fut în prelegerile voastre despre teorie, palestinienii mor.

III. Despre Palestina nu poți vorbi

Adesea, când am încercat să vorbesc despre Palestina în mediul academic, am simțit că strig în gol, că nimeni nu mă aude și că nimeni nu îmi va răspunde. La câteva cursuri la care am adus vorba despre asta, mi-au fost distorsionate cuvintele, sau profesorx au trecut pur și simplu mai departe, fără să adreseze propriu-zis observațiile mele – și nici colegx nu au comentat. Au fost și situații mai grave, mai dezamăgitoare, mai demne de a stârni furia. Ce mă întristează cel mai mult, însă, este o anumită lipsă de asumare, când, aproape de fiecare dată când vorbesc despre Palestina, oamenii vin și mă felicită la final, în privat, pentru ceva ce am zis sau am făcut, dar nu spun nimic în public. Nici nu intervin când se creează o dezbatere și cineva este pus la zid pentru că a îndrăznit să vorbească despre asta. Mă întreb cum ar fi dacă nu ar exista teama, dacă nimănui nu i-ar fi frică să vorbească liber despre Palestina. Dacă o voce ar sparge această tăcere, iar altă voce s-ar solidariza și ar continua să vorbească? Cum ar fi? 
Pare că rețelele de solidarizare din mediul academic sunt fie mult prea slabe, fie inexistente. 

Iar tăcerea și lipsa de acțiune a stângii academice cu privire la genocidul din ultimele zece luni m-au făcut să mă întreb și mai puternic care mai este rolul intelectualului astăzi. Mi-a zis cineva, la o discuție publică despre solidarizarea cu Palestina în mediul academic, organizată de Cluj Students for Palestina, că și a preda teorie critică este o formă de praxis politic. Bineînțeles că este. Nu neg puterea emancipatoare a teoriei în sine, însă mi se pare, poate, supraestimată. Întrebarea este, de fapt: ce facem cu teoria? Cum mai poate fi emancipatoare o teorie care este decuplată de la acțiuni concrete? 

Inițial, când simțeam toate astea, eram doar eu și A. Vorbeam despre cum am fost rewired, despre cum genocidul ne-a de- și re-structurat ontologic, așa că nu ne mai putem întoarce la viața noastră de dinainte, nu ne mai putem întoarce nici la facultate. Nu îi mai putem privi la fel pe acești academics, care nu au spus nimic în toate aceste luni.

Inițial, am fost doar noi două încercând să pictăm un banner, să facem wheatpaste, să scandăm tare-tare. 

Îi mulțumesc că m-a ținut de mână (la propriu) când am trecut prin toate astea, că am fost, așa cum spunea ea, surorile-revoluție. Doar astfel, furia cea de toate zilele nu s-a măcinat în disperare, ci a devenit o furie mai puternică, o furie care izbește așa cum făcea înainte tăcerea, o furie colectivă. 

Apoi au fost și altx și, încet-încet, am format o comunitate. Nu mai eram doar noi două împotriva lumii. Dar în continuare ne simțeam singurx, chiar dacă multx și împreună, în acest moment istoric.

Apoi, a fost Angela Davis cu acest interviu. A povestit cum Adorno a chemat poliția când studentx, în timpul efervescenței protestelor de la finalul anilor ’60, au ocupat Institutul de Cercetare Socială de la Universitatea din Frankfurt. Cum îl admirau înainte, apoi și-au dat seama că el nu putea să reconcilieze distanța dintre teorie și practică, și s-au simțit trădați. Cum poate cineva să separe astfel teoria de praxis, ideile de activism? s-a întrebat Angela Davis. Și ne-am întrebat și noi. Și atunci, da, am știut că nu suntem, de fapt, singurx, că înaintea noastră au fost altx, că istoria aceasta nu a început pe 7 octombrie, că furia și protestul au fost și înainte. Și vor fi în continuare. 

Citesc scrisorile lui Adorno din perioada respectivă și mă amuză două paragrafe: 1. în care îl avertizează pe Herbert Marcuse că măsurile represive ar fi fost inițiate de studentx care țipau (și nu de organele de represiune pe care el le-a invocat!) și 2. In spite of everything, my book is progressing quite well – această atitudine specifică și intelectualilor de acum, care își văd de publicațiile lor și nu au nimic de zis despre Palestina.

Poziția lui Adorno nu surprinde: Edward Said atrăgea atenția, în Culture and Imperialism, asupra tăcerii lui Adorno și a Școlii de la Frankfurt, în privința atât a filosofiei politice rasiste, cât și a rezistenței anti-imperialiste. 
Tot Edward Said scria într-un eseu din Representations of the Intellectual din 1993 – la fel de valid și astăzi – despre lipsa de poziționare a intelectualilor privind cauza palestiniană, denunțând oportunismul, autoritatea conferită de statutul academic, dar și așa-zisa frică de a părea „prea politic”. Observațiile sale contestă tradiția academică a „neutralității”, a obiectivității și a științificității, unde o poziție politică este marginală (și marginalizată). Said scrie despre responsabilitatea intelectualilor de a spune adevărul, indiferent de cât de incomod ar fi acesta, indiferent de cât de singulară va fi vocea cexlor care îl rostesc, indiferent de repercusiunile care vor urma:

For despite the abuse and vilification that any outspoken supporter of Palestinian rights and self-determination earns for him or herself, the truth deserves to be spoken, represented by an unafraid and compassionate intellectual. 

Adevărul merită să fie spus. 
Închid ochii și ascult. În continuare mă lovește doar această tăcere.

Opusul tăcerii nu este vorbitul pur și simplu. A vorbi se opune lui a șopti.
Despre Palestina nu poți vorbi, de fapt. Cuvintele noastre nu pot reprezenta,
nu pot conține trauma unui popor dislocat și măcelărit, 
care trăiește deja de 76 de ani un genocid.
Nu putem înțelege cu adevărat o astfel de suferință,
ca să o putem transpune în cuvinte.

Opusul tăcerii nu este vorbitul pur și simplu.
Opusul tăcerii este strigătul.
Despre Palestina nu poți vorbi. Poți doar striga sau șopti.
Aleg să strig. 

Alegem să strigăm.
Să urlăm.
La proteste, în encampment, în sala de curs, pe stradă, oriunde.
Pentru că nici furia aceasta nu poate fi transpusă în cuvinte.
Să strigăm.

 

Și am strigat. Ne-au zis că suntem huligani, agresivi, non-dialogici.
Dacă status-quo-ul este tăcerea,
Dacă status-quo-ul este pasivitatea,
Dacă status-quo-ul este indiferența,
Dacă status-quo-ul este complicitatea,

atunci da,
suntem huliganx,
suntem agresivx,
suntem non-dialogx.

Nu pot vorbi decât cu altcineva care trăiește
aceeași furie.

IV. Speranță radicală și alte afecte posibile înspre imaginarea viitorului

episodul 1: Vorbeam cu V. despre rolul poeziei în revoluție, când m-a întrerupt și a început să îmi vorbească despre rolul acțiunii, nu al teoriei sau al literaturii*. Sunt așa obosită de separarea asta.

*nu mai vreau să cred în această excludere.
în literatură ca obiect estetic și atât.
în teorie ca fetiș al intelectualului și atât.
în practică = activist.
categoriile care delimitează
scindează și mai mult
o comunitate politică deja restrânsă.
pentru mine
revoluția a început și continuă cu
Leila Khaled, Assata Shakur,
Sașa Zare, Audre Lorde,
Forugh Farrokhzad, James Baldwin,
Nawal El Saadawi, Safia Elhilo,
Mahmoud Darwish, Refaat Alareer,
Djuna Barnes, Lucille Clifton, 
bell hooks, Ghassan Kanafani,
Angela Davis, Edward Said,
June Jordan, Frantz Fanon 
și altx care fac munci politice eliberatoare.
revoluția a început și continuă
inclusiv în bibliotecă,
dar nu numai aici,
căci am înțeles cu adevărat 
Women, Race and Class
nu când am citit
și mi-am luat notițe pe marginea textului,
ci când mergeam
într-o dimineață la facultate pe trotuar
și cineva s-a oprit din măturat ca eu să trec
și mi s-a făcut atât de rușine încât mi-am dorit
să nu mai rămână nimic din mine,
nici măcar privilegiul de a avea unde să mă duc
sau unde să mă întorc,
nici măcar privilegiul de a putea scrie.
revoluția începe în stradă.

episodul 2: Vorbeam cu P. despre cum putem imagina un viitor după genocidul actual și avea o atitudine foarte pesimistă. Probabil și eu, căci i-am spus că, în general, nu știu cât mai poate fi inventat viitorul, ci poate doar pregătit. Că pentru mine există doar efervescența acestui moment și atât. Că anvergura a ceea ce se întâmplă acum în Palestina îmi suspendă posibilitatea meditației asupra viitorului.

La câteva zile după această discuție, am început să citesc autobiografia Leilei Khaled, care are drept motto un citat din Ghassan Kanafani. Despre asocierea trecutului cu faza de rebeliune din procesul unei revoluții. Care nu este suficientă. We must love and be future-oriented if we wish to carry out the revolution, spune Kanafani. Revoluția se conjugă la viitor.

episodul 3 (poate părea că nu are legătură, dar ascultă-mă până la capăt): Vorbeam cu M. despre veganism și capitalism și a venit cu veșnicul argument „veganismul este privilegiu de clasă”. M-am enervat să port iarăși discuția asta, am scris un eseu despre antispeciism și anticapitalism, l-am prezentat la un colocviu academic (unde principalele întrebări au fost: „care-i diferența dintre veganism și vegetarianism?”, „este tofu vegan?”, „de ce spui că veganismul este legat de feminism?”), l-am publicat și, la final, am simțit că m-am întors de unde am plecat, că sunt tot singură vorbind despre cooptarea veganismului și despre eliberarea animalelor ca parte dintr-o luptă mai largă anticapitalistă. 

Câteva zile mai târziu, am fost la protestul pentru drepturile animalelor din Cluj (o altă acțiune dezamăgitoare, care promovează o politică a non-agentivității și un umanism liberal, fără să militeze pentru emancipare radicală). Aveam o pancartă cu Distrugem toate sistemele de opresiune și am purtat o dezbatere cu unul dintre organizatorx din cauza asta. 

Acolo am cunoscut-o, însă, pe A., a trecut pe lângă mine și mi-a spus doar atât: „da, și eu sunt foarte anticapitalistă”. Câteva luni mai târziu, făceam împreună afișe cu Ucideți capitalismul, nu animalele, scriam poeme-protest împreună, vorbeam împreună despre veganwashing și întrepătrunderea dintre lupta antispeciistă și cea anticolonială, vorbeam împreună despre experiențele noastre de a le preda copiilor despre veganism și Palestina, ne făceam matching tattoos cu pepeni și from the river to the sea, traduceam împreună un dicționar anarhist pentru copii. Și, dincolo de toate astea, organizam un cerc antispeciist împreună.

În cadrul cercului, încercăm să creăm niște punți de legătură între veganism și alte lupte, pentru a putea deconstrui toate sistemele de opresiune. Pornim fiecare discuție de la un text, apoi îl comentăm împreună, într-un spațiu non-ierarhic, unde cunoașterea se produce prin dialog și nu ca rezultat al unui singur subiect academic.
În cadrul cercului, mi-am dat seama cât de valoroase sunt cunoașterile comunitare / colective / împărtășite. Și cât de subapreciate, totodată, față de cunoașterea „științifică”.

În cadrul cercului, am înțeles și că avem nevoie de teorie, că nu poți fi „vegan și atât” când trăiești în capitalism. Citind împreună Sarat Colling, John Tallent, feminoska și altx și încercând mereu să conectăm experiențele noastre cu teoria radicală, putem să imaginăm noi forme de a trăi împreună, persoane umane și non-umane, să imaginăm lumi libere. Ne-am dat seama și că acțiunile în sine, cele care se nasc ca o reacție la ceva urgent, și nu neapărat însoțite de o strategie pe termen lung, au adesea doar un impact de moment și nu reușesc să zdruncine sistemul sau sistemele de opresiune. Ne-am dat seama că avem nevoie, pe lângă acțiune, și de o direcție teoretică, și de o comunitate.

Acum, împreună cu A., visăm să construim un mic sanctuar la marginea Clujului. Și un front local pentru eliberarea animalelor. Visăm și sperăm și ne imaginăm aceste acțiuni radicale, care devin posibile deja, acum că nu mai suntem separat, acum că nu mai suntem singure.

episodul 4: La prima comemorare a genocidului palestinian pe care am organizat-o, am primit această întrebare: „Cum poate să vă pese vouă? De ce faceți asta? Că doar nu vă privește direct.” Atunci, singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost: cum ar putea să nu ne pese? Și de ce ar trebui să te afecteze ceva direct ca să iei acțiune? 
Câteva luni mai târziu, o ascult într-un interviu pe Angela Davis (care, la 80 de ani, continuă să iasă în stradă, spre deosebire de stimabilii noștri intelectuali, care țin prelegeri despre teorie din fotoliile lor confortabile). Vorbește tocmai despre speranța pe care i-o trezesc manifestațiile din toată lumea, alimentată de lupta pentru eliberarea Palestinei: We deposit our dreams in Palestine. Palestine is allowing us to imagine a different kind of world. Cauza palestiniană este un test moral pentru lume, este o luptă de eliberare națională, dar întreține, și speranța în imaginarea și construirea unor noi lumi, libere pentru noi toatx. Speranță pe care ne-o transmit mai ales palestinienx, prin rezistența lor. 

We Palestinians wake up every morning to teach the rest of the world life, scrie Rafeef Ziadah într-un poem. Palestinienx ne învață viața, în ciuda morții de care sunt înconjurați. De aceea, nu putem să disperăm, sau să lăsăm furia să amorțească. Nu putem decât să sperăm și să găsim forme de a lupta, pentru a aduce mai aproape aceste lumi libere.

***

Lucrez la finalizarea acestui text în ultimele zile de vacanță și mă gândesc că în curând o să înceapă facultatea și o să mă întorc în lumea academică. Acum un an, aveam un traseu clar conturat, știam ce vreau să fac și alături de cine. Acum, nu sunt sigură nici măcar pe ce sau cu cine îmi voi scrie disertația, iar planul de a face un doctorat se dizolvă încet. Acum un an, îmi spunea o prietenă că asta e perioada de scris articole și participat la colocvii. A fost perioada de scris manifeste și organizat/ participat la proteste. A fost perioada când am stat mai mult în spații anarhiste, discutând și planificând acțiuni concrete, decât la facultate propriu-zis.

Mă gândesc tot mai des la acest fragment din autobiografia Assatei Shakur: Before going back to college, I knew I didn’t want to be an intellectual, spending my life in books and libraries without knowing what the hell is going on in the streets. Asta nu înseamnă că refuz teoria, ci că refuz o teorie deconectată de la acțiuni concrete, de la practici eliberatoare, de la angajament radical pentru eliberarea totală. Refuz discursurile goale, transformarea decolonizării într-o metaforă, pasivitatea și inacțiunea, la fel cum refuz activismul performativ și acțiunile făcute doar pentru autogratificare, dar care nu contribuie activ la lupta de eliberare colectivă.

Vreau să se scrie mai mult despre, să se vorbească, să se protesteze. 

Vreau să fiu protest, să fii protest, să fim protest, să fiți protest,

vreau să trăim într-o stare perpetuă de protest,
vreau furie generalizată,
care să împingă spre acțiune,
să rupă lanțuri și garduri și frontiere.
vreau să imaginăm
noi moduri de a fi în această lume,

dincolo de teorie,
dincolo de acțiune,
vreau totul. și atât.

***

Acest text face parte din proiectul „Autoetnografii periferice – ateliere de scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a trei serii de ateliere cu moduri diferite de abordare a scrierii feministe. Textul de față face a fost realizat în grupul Scriere în dialog cu teoria, facilitat de Veda Popovici.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Raluca Panait

Scrie despre și înspre revoluții antispeciiste, queer-feministe, anarhiste. Crede în poezia adusă în stradă, în poezia care face să tremure status-quo-ul, în poezia-protest. În furie și în urlet

Carina Pîrva

Studentă la Grafică în Timișoara, fac artă, ilustrații prin care îmi exprim sentimentele și vulnerabilitatea, cu speranța că poate cineva, când le vede, se simte înțeles și mai puțin singur. (: @amugdaleart

Societate • Comunitate
Taguri: academia, anti-război, anticolonialism, antiimperialism, genocid, mediul academic, Palestina, profesori, solidaritate, studenți, studentx, universitate, universități