Carte, cocon, cochilie, cameră, chirie

de Carolina Vozian
Ilustrații de Alex Horghidan

*

Eseul poate fi citit în limba maghiară în revista a szem [ochiul] tradus de Krisztina Nagy, ca o parte a seriei de traduceri de texte feministe Tăcerea ta nu te protejează curatoriată de Nóra Ugron.

Cărți, case, căni

Dar nu pot, privind în urmă cu recunoștință, față de tatăl meu care nu avea decât o clasă primară, și aceea neterminată, după cum spunea cu mândrie, și nicio meserie, să nu privesc cu plăcere cărțile pe care le-am adunat, eu care n-am găsit în familia mea o singură carte. Anais (Nin), copil, adormea în brațele lui Pablo Casals, îl auzea la pian pe tatăl ei, compozitorul Joachim Nin, pregătindu-și concertele. Micul Jean Paul Sartre a deschis ochii asupra bibliotecii bunicului și înainte de a ști să vorbească și-a vârât mânuțele în cărțile lui.
Eu am fost cea dintâi care, în familia mea, a cumpărat o carte.
Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al memoriei”

Din toți banii mei, după chirie, utilități și mâncare, cumpăr cărți. Uneori chiar din banii de utilități și mâncare. Nu sunt doar cărți la care nu aș ajunge în alte moduri și sunt nevoită să le cumpăr. Dimpotrivă, pot fi cele mai accesibile cărți. Cărți pe care aș putea să le împrumut de la prietene, cărți pe care aș putea să le iau de pe net, cărți care uneori rămân neclintite pe raft și îmi ia câțiva ani să ajung la ele, pentru că între timp sunt atrasă de alte cărți. Romane, cărți de eseuri, proză scurtă, poezie, cărți de teorie politică, cărți de memorii, jurnale, recenzii, cărți despre spiritualități non creștine, cărți de astrologie, cărți de istorie, cărți de colorat, cărți de bucate. De ce ai cumpărat-o, că o aveam eu; de ce ai dat bani, ți-o găseam eu pe net; cum să dai atât de mulți bani pe o carte; puteai să faci atât de multe cu toți banii ce îi dai pe cărți; dar puteam să ți-o scanez eu etc.. În mod repetat, reacțiile oamenilor vin. De fiecare dată bâjbâi după câte un răspuns care să conțină și iubirea mea fără sfârșit pentru cărți și literatură (și da, probabil sunt pretențioasă și fetișizez aiurea cartea-obiect, dar pentru mine contează diferența dintre hârtie și ebook); și un soi de justificare a pornirilor mele consumeriste, ce vin cumva în contradicție cu o parte din credințele mele politice, iar aici mă surprind nevoită să-mi conțin propriile ambivalențe; și acea supapă, poate cea mai importantă rădăcină emoțională ce mă duce la cumpărat cărți iar și iar, acea supapă care e legătura dintre cărți și acasă. Carte, cocon, cochilie, cameră.

Carte, cocon, cochilie, cameră, chirie. În urmă cu doi ani, într-o zi de mai, beam cafea la biroul de la geam, într-o cameră de unde trebuia chiar atunci să mă mut. Geamul dădea spre spatele blocului și era, așadar, liniște. Zero mașini. La fiecare două zile, pe la șase sau șapte dimineața, mă trezea strigătul unei femei și al unui copil în căutare de fiare vechi. Se mai auzeau căței, pisici, păsări. Știam foarte bine că e un privilegiu să aud atât de limpede și de diferențiat cântece de păsări la un geam din București. Cu puțin mai multe cunoștințe ornitologice aș fi putut să le numesc, așa cum știi să numești toate instrumentele din structura unei melodii când pricepi ceva compoziție muzicală. Era ora opt dimineața, la trei urma să vină mașina de la firma de mutări și o parte din prietenii mei, să mă ajute la cărat. Mai aveam șapte ore până plecam de acolo de tot. Nu făcusem absolut nimic. Ar fi trebuit să am deja cărțile distribuite în pungi dreptunghiulare de rafie de la kaufland/carrefour/mega image, hainele în rucsacuri de munte și în toate gențile de rafie în carouri albastre/gri primite de-a lungul timpului cu mâncare de la mama, obiectele fragile – în cutii. Ar fi trebuit, ca urmare a procesului de sortare, să se formeze pe podea, în mijlocul camerei, nelipsitul morman de lucruri care nu intră niciunde și totuși le car după mine prin lume, fără motiv. Persoana cu care locuiam își strânsese tot. Eu nimic. În tot haosul casei, camera mea era o bărcuță aranjată frumos, neclintită, un cocon, o cochilie. Era curat, îmi închisesem ușa, stăteam la birou, beam cafea și scriam în jurnal: ultima zi în apartamentul de la etajul șase, unde m-am simțit într-un final acasă, nu vreau deloc deloc să mă mut.

Pentru unii oameni mutările sunt mai traumatizante decât pentru alții. Unii oameni sunt nevoiți să se mute constant dintr-o parte în alta, unii oameni aleg să o facă, pentru că le aduce o energie proaspătă în viață. Unii oameni sunt forțați să-și împartă locuințele ani de zile cu abuzatorii lor. Unii oameni sunt forțați să locuiască câte șapte sau zece sau chiar mai mulți într-o cameră. Unii oameni sunt dați afară din case de către alți oameni, care au prea multe case ale lor. Pentru unii oameni e perfect normal și necesar să lucreze zeci de ani pentru o casă. Pentru unii oameni e de neînchipuit să-și vândă mințile, corpurile și zilele doar pentru a plăti niște pereți între care să moară. Unii oameni au noroc și primesc case de la părinți sau de la bunici, și atunci nu mai e nevoie să se gândească, să aleagă dacă trebuie sau nu să lucreze ani de zile pentru o casă, li se deschid noi drumuri în față. Drumurile pe care poți să mergi când nu trebuie să te mai gândești la casă.
Unii oameni închiriază apartamente, alții au apartamente de închiriat. Din păcate, în lumea proprietății private, poziția de chiriașă sau de proprietară devine o diferență între noi, ne separă. Proprietară fiind, din noroc sau din întâmplare și rareori, extrem de rar, din propria muncă, primești niște bani doar pentru că există pe lume câțiva metri pătrați și o hârtie cu numele tău pe ea. Chiriașă fiind, trebuie să muncești în plus *x bani de chirie/deci timp/deci ore și zile și săptămâni*, doar pentru că NU există pe lume niște metri pătrați și o hârtie cu numele tău pe ea. Dacă stăm să ne gândim puțin, faptul că există niște metri pătrați cu câte un nume pe ei, doar pentru unii oameni, e ceva absurd în sine. Așa cum e absurd, de exemplu, să plătim pentru apă sau pentru mâncare unor companii private, pe o planetă care ar fi avut apă și mâncare pentru toți.
Pe mine au început să mă exaspereze și mutările, și proprietarii. Și nu mă gândesc aici la mama unei prietene, care are o pensie infimă, dar pe lângă pensie are apartamentul rămas de la părinți, din chiria căruia se întreține. Nu mă exasperează femeia cu pensia infimă, care fără apartamentul închiriat n-ar fi avut bani de mâncare și medicamente, nu. Mă exasperează în special marii proprietari, cu foarte multe proprietăți, care efectiv nu au nevoie de ele. Speculanții și deținătorii de firme imobiliare. Mă exasperează că e atât de normală ideea proprietății private; că e atât de normal și justificabil în societatea contemporană ca unii oameni să-și pună numele pe jumătate de oraș și alții să-și piardă casele. Că e atât de normal ca unii oameni să adoarmă pe străzi sau cu alți douăzeci în cameră, la adăposturile de noapte subfinanțate cronic, în timp ce alți oameni dețin blocuri și străzi întregi. Pur și simplu mă exasperează.
Mă exasperează mutările. Mă exasperează nesiguranța perpetuă, întrebarea: voi mai sta aici peste un an? Sau: de unde voi avea bani de chirie peste trei luni? Mă exasperează să mă mut în locuri inconfortabile pentru că nu am destui bani pentru locuri mai frumoase. Mă exasperează că trebuie să muncesc, în fiecare lună, doar pentru a plăti un proprietar, doar ca să am unde să dorm. Că mai mult de jumătate din banii mei, deci munca mea, deci timpul meu, deci resursele mele creative, psihice și fizice, se duc către un proprietar. Și cred cu tărie că am dreptul să am unde să dorm prin simplul fapt că exist pe lume, că toți oamenii au, prin simplul fapt că există, dreptul la apă, mâncare și casă. Așadar, mă exasperează faptul că în fiecare lună trebuie, sunt obligată, n-am de ales, decât să-mi vând mintea și corpul și timpul, pentru un proprietar căruia pur și simplu i s-a întâmplat să-i cumpere părinții acest apartament. Și încă unul. Și încă unul.
Iar situația mea e una privilegiată. Situația mea nu este a unei persoane care e evacuată forțat de jandarmerie dintr-o fostă casă naționalizată, persoană scoasă în zorii zilei din patul său și lăsată cu o traumă colosală. Situația mea nu este a unei persoane prinse într-o structură familială cu oameni aflați în îngrijirea mea și/sau dependenți de mine (financiar, fizic, emoțional), context care amplifică sentimentul urgenței, crește și mai mult riscul sărăciei și scade posibilitatea de a te descurca. Situația mea nu este a unei adolescente care se chinuie să-și facă temele în camera unde doarme cu cei cinci frați. Situația mea nu este a unei persoane care își pierde casa, pentru că nu a mai putut să-și plătească chiria din foarte multe motive posibile, și nu are familie sau prieteni care să o poată ajuta, și ajunge să locuiască pe străzi; iar aceasta e o situație de care multe dintre noi avem iluzia că suntem foarte departe, dar nu suntem. Tinerețea, privilegiul de a fi avut acces la o educație care ne-a antrenat și dezvoltat de bine, de rău niște capacități cognitive, capitalul social, încă ne asigură multora câte un acoperiș, dar acestea pot la fel de bine, într-o zi sau în timp, să dispară.

Eu prefer să nu mă gândesc foarte mult la ce va fi peste treizeci de ani. Cum va fi vremea (adică unde va ajunge criza climatică), în ce sistem politico-economic vom trăi (adică unde va ajunge capitalismul târziu, care după unele teorii deja devine un fel neofeudalism; va degenera oare, ca de obicei, în fascism?), unde voi locui, dacă voi mai avea o minte destul de limpede, care să mai știe să se execute la joburi, din care să plătească un alt proprietar, sau nu. Prefer să nu mă gândesc, încă, pentru că e o poveste deprimantă. Singurul context în care mă las să explorez „peste treizeci de ani” e atunci când proiectez cu prietenele mele un viitor colectiv. Un vis atât de reconfortant, dar fragil. Eu am teancuri mai mici sau mai mari de cărți pe biroul din balcon, pe rafturile din balcon, pe pervaz, pe măsuța de lângă pat, în biblioteca din sufragerie, pe măsuța din sufragerie, pe noptieră, pe dulap, pe dulapul din bucătărie. Casele se schimbă, cărțile rămân. Sunt atașată de cărți, sunt atașată de căni. Am o cană preferată pe care o port după mine ani de zile prin toate apartamentele și sunt foarte posesivă cu ea. Dacă mi-o sparge cineva, plâng. Teancurile, mai mici sau mai mari, de cărți, sunt un fel de pereți în psihicul meu.
Pereții casei ce-o port cu mine prin toate chiriile. Și cred că aici am explicat pentru ultima oară de ce cumpăr cărți. Consumerist, aiurea, privilegiu, dependență, știu.

Am crescut într-o casă superbă într-un sat din Republica Moldova. Pentru casă părinții mei au primit teren de la primărie și salariile lor au fost suficiente cât să o construiască. Nu era nevoie să plece la Moscova la construcții ani de zile, sau în Italia să îngrijească bătrâni, doar ca să cumpere beton sau gresie în baie. Nu era nevoie să-și vândă niciun rinichi. (Am citit recent că un bărbat și-a vândut un rinichi pentru a-și cumpăra propriul apartament, așadar și-a dat o parte din corp în schimbul siguranței locative. Povestea avea final tragic, persoana ce i-a luat rinichiul și i-a promis apartamentul l-a înșelat, iar bărbatul a rămas și fără rinichi, și fără casă, în încercări nereușite de a porni un proces de judecată cu cel care fugise în lume cu rinichiul său.)
Părinții mei au construit casa în care am crescut pe terenul primit de la primărie, din salarii, pentru că trăiau într-un sistem economic care, cu toate scăpările și incongruențele și cenzura și nedreptățile sale aferente, le permitea oamenilor să-și construiască locuințe din salarii. Fapt imposibil azi, și în România, și în Republica Moldova, și din salariul minim, și din cel mediu.
Căderea sistemului economic respectiv a dus, mai devreme sau mai târziu, la desființarea locurilor de muncă ale părinților mei. În copilăria mea, trăită în miezul anilor de tranziție, am fost martoră la trecerea la capitalism, adică la melodia „n-avem bani”, ce răsuna pe repeat în casa noastră. Părinții mei au fost niște oameni care nu au reușit să câștige de pe urma tranziției.
Nu au reușit să bată fierul cât era cald, să privatizeze locuințe, să cumpere sau să vândă terenuri, să înceapă afaceri noi. Deși au încercat, și i-am urmărit chinuindu-se, nu au reușit.
Alături de ei, milioane de alți oameni nu au reușit.

În adolescență, când am făcut 15 ani, fiindcă începeam liceul și ca să nu rămână mama singură la țară, familia mea a părăsit casa frumoasă și spațioasă pentru oraș. Așa am locuit pentru prima oară în chirie. Era un apartament cu două camere din Chișinău, îl împărțeam patru persoane. Era un apartament vechi, cu tapet îngălbenit, cu vopseaua scorojită pe podele și geamuri, fără termopane. Eu eram foarte fericită că exista, în timp ce îl uram din tot sufletul. Pentru că toate colegele mele din Chișinău aveau casele lor, în care trăiau de când se știau, îmi era foarte rușine că noi stăteam în chirie. Rușinea se dădea peste cap de trei ori și se întorcea furie, furie împotriva părinților mei, împotriva eșecului lor. Mă întrebam zilnic: de ce nu au putut să cumpere și ei un apartament? De ce nu m-am născut în familia altor părinți, mai tineri, mai capabili, mai viguroși, mai întreprinzători, mai puțin… ratați? De ce nu m-am născut într-o familie cu bani?!

Nu am spus niciodată colegelor mele că locuiam cu chirie.
Nu am adus niciodată pe nimeni la mine acasă.
În tot acest timp încercam să vindem casa noastră de la țară, să ne cumpărăm apartament în oraș. Îmi amintesc cum rescriam, în fiecare săptămână, anunțul despre vânzarea casei din sat, fiind convinsă că de data asta voi găsi cuvintele perfecte care s-o împacheteze frumos, să-i găsească cumpărător. Îmi amintesc cum credeam, cu adevărat credeam, că ținea doar de capacitatea cuvintelor mele. Postam anunțul, așteptam, așteptam și când nu suna nimeni, mă enervam, am scris prost, o luam de la capăt. Pot să scriu mai bine de atât.
În cuvintele mele casa se transforma, ca o cenușăreasă, din casă de locuit în casă de vacanță în sânul naturii, departe de zgomotul orașelor, și din casă de vacanță în locuință ultramodernă pentru familia dvs.; în cuvintele mele casa călătorea, din română în rusă, din română în engleză cu dicționarul și cu google translate, că nu știam bine engleză, mi se predase până atunci o engleză de baltă la școala din sat.
Credeam atât de mult că ținea doar de cuvintele mele să scot familia din sărăcia aceea rușinoasă, ratată, în care căzuse *accidental_temporar*. Habar n-aveam că nimeni nu ar fi cumpărat o casă din satul aflat în cuca măcăii, chiar și o casă ultramodernă, la prețul exorbitant al unui apartament, cel mai minuscul apartament, din Chișinău. Habar n-aveam că nimeni dintre cei care ar fi vrut să-și cumpere casă în sat nu dădeau doi bani pe „în sânul naturii”, pentru că erau oameni care locuiseră toată viața la țară și pentru ei „natura” era complet altceva. Habar n-aveam că eșecul familiei mele era și eșecul acelei jumătăți de populație plecate la muncă în occident, deci eșecul majorității, deci eșecul sistemului economic în care trăiam.

Într-o zi mama a văzut la televizor un politician care, în plină campanie electorală, a făcut cadou  apartamente la niște familii sărace. Cu totul însuflețită, mama a venit la mine și m-a rugat să-i scriu o scrisoare. Să-i scriu frumos, că asta făceam eu la școală, scriam frumos. Să-i spun că sunt un copil orfan de tată (tata murise de ceva vreme) dintr-o familie săracă, că sunt deșteaptă și talentată, și că-mi doresc foarte tare să am o casă pentru mine și mama.
Știu că am scris. Știu că era seara și mama a copiat frumos, la masa din bucătărie, pe o foaie curată, scrisoarea mea mâzgălită (pentru că niciodată nu am scris efectiv, pe hârtie, frumos).
Știu că am avut o discuție despre toate diplomele mele de la concursuri naționale și textele publicate în reviste, dacă să le facem copii și să le punem în scrisoare, să arătăm dovezi despre unicitatea și talentul copilului *sărac_dar_deștept_care_merită_o_șansă*. Nu mai știu dacă le-am pus.
Știu că a doua zi dimineața am dus scrisoarea la poștă, după care am mers la liceu și mi-a fost foarte, foarte, foarte rușine.
Știi și tu că politicianul, un mare mafiot al Republicii Moldova, nu ne-a răspuns niciodată.

Casă, bani, creație

Nu am fost niciodată proprietarul unei case. Nimeni din familia mea n-a fost proprietarul unei case. Am crescut în case sociale, pe bani din ajutorul social. Și fiindcă fiecare cameră în care am locuit era deținută, tehnic, de guvern, nu am putut niciodată să desenăm sau să punem prea multe lucruri pe pereți, din frica să nu distrugem proprietatea, deci să nu pierdem casa. Așa că atunci când mi-am cumpărat o casă, în urmă cu trei ani (din banii strânși din scris), am știut că va fi un fel libertate-fără-mișcare (visul oricărui introvertit). Să-ți amenajezi locuința proprie e o bucurie pe care o simt mai însuflețitoare decât bucuria de a scrie o frază perfectă, sau chiar cartea viselor tale. Poate pentru că locuința e un spațiu pe care-l poți împărtăși imediat cu cei pe care-i iubești, incluzându-te și pe tine aici, în zilele bune. Și singura condiție prealabilă acestei experiențe e să fii, pur și simplu, o ființă vie, să trăiești. 

 @ocean_vuong 

Ocean Vuong, un scriitor queer vietnamez-american, scrie despre procesul de amenajare a propriei case, pe care și-o cumpără din banii câștigați din scris, după o viață de sărăcie trăită de familia sa migrantă. Povestește despre cum a decora și a locui, cu totul, în siguranță, un spațiu, ce știi că va fi al tău de-acum încolo, e un proces chiar mai satisfăcător decât scrisul. Pe pământ suntem strălucitori o clipă, romanul de debut al lui Ocean Vuong, e într-adevăr o carte excelentă. Și dacă te uiți de departe, fără lentile de context, traseul lui pare rețeta perfectă a succesului, confirmarea. Dacă un băiat sărac dintr-o familie de refugiați de război a reușit, oricine poate.
Dar se întâmplă ca Ocean să fie unul din milioane. Se întâmplă să trăiască în America și cartea lui să ajungă bestseller. Se întâmplă ca, chiar și în America, reușita lui să fie o excepție din mii și mii de scriitoare și scriitori săraci, poate la fel de înzestrați și educate literar. Se întâmplă, probabil, chiar în acest moment, să se scrie în multe locuri din lume cărți similar de excelente și scriitoarele și scriitorii lor să nu ajungă vreodată să-și cumpere case. Se întâmplă ca acele cărți să nu fie scrise în engleză, din simplul motiv că scriitoarea sau scriitorul nu a fost născut/ă, crescut/ă și educat/ă în engleză, o limbă colonizatoare, globală, hegemonică; așadar să nu ajungă niciodată în engleză și să rămână într-un spațiu foarte mic. Se întâmplă ca aici, în spațiul geopolitic în care ne aflăm, să nu trăiască aproape nimeni din literatură. Ce vreau să spun e că dacă familia lui Ocean Vuong rămânea în Vietnam, sau dacă locuia într-un sat din România sau Bulgaria sau Republica Moldova, cel mai probabil acesta nu ajungea niciodată să-și cumpere o casă din vânzările romanului său queer de debut, în special queer, oricât de splendid și răvășitor și deschizător de lumi ar fi fost.

Nu voi relua clișeul, obositor clișeu, despre arta înaltă, despre cum sărăcia și suferința o provoacă și o hrănesc.
Sărăcia nu naște artă. Poți să scrii, să desenezi, să cânți sărăcia abia când ești în siguranță. Arta se naște abia când ieși din dezastru. Arta nu se naște atunci când urmează să fii dată afară din casă. Arta nu se naște în mijlocul unei traume repetate.
Arta nu se naște din gândul iar mâine ce-o să mâncăm?.
După gândul iar mâine ce-o să mâncăm nu poate urma decât cum facem rost de mâncare?.

Aveam o mie de dolari în cont. Îmi era greu să-mi închipui așa ceva, darămite s-o mai și spun. O mie de dolari. În plus. De care nu aveam nevoie pe loc. A durat câteva săptămâni până să mă obișnuiesc, dar apoi am început să profit de cel mai mare avantaj pe care mi-l dădeau banii: posibilitatea de a mă gândi și la altceva decât la bani.

Tara Westover, „Învățare”

Când nu ai bani, te gândești doar la bani. Când ți-e foame, te gândești doar la mâncare. Când nu ai casă, când nu știi pentru cât timp o să mai ai casă, sau din ce bani, te gândești doar la casă.
Să facem un exercițiu de imaginație. Câte persoane din spațiul geografic în care locuim au nevoile de bază acoperite, atât de bine acoperite, cât să-și exploreze pasiunile? Câte persoane au bani și casă? Câte persoane muncesc munci foarte îndepărtate de plăcere și de vis, câte opt, zece, douăsprezece ore pe zi, doar pentru bani și casă? Câte persoane iau salariul minim pentru aceste munci epuizante, care le consumă în totalitate? Câte persoane își permit locuințe decente din aceste munci pe salariul minim? Câte persoane, după cele nșpe ore de munci exploatatoare, la care se adaugă alte multe ore de munci domestice nerecunoscute și neremunerate, mai au timp și spațiu, fizic și psihic, să exploreze altceva decât lupta pentru supraviețuire?
Câte persoane în situații mai bune, care să zicem că au câștigat la loto, adică s-au născut în familii care au avut posibilitatea să le asigure nevoile de bază, deci adăpost confortabil și educație din clasele primare până la universitate, câte dintre aceste persoane, care stau în birouri cu aer condiționat și câștigă decent, deci mai mult decât salariul minim, muncesc câte opt, zece, douăsprezece ore munci complet distrugătoare de spirit, pentru profitul unor mari companii, și o fac doar pentru siguranța unei locuințe, doar pentru un credit de treizeci de ani la bancă? Câte dintre aceste persoane își explorează, cu adevărat, dorințele și pasiunile?
Virginia Woolf, una dintre cele mai cunoscute scriitoare moderniste britanice, și nu întâmplător o femeie privilegiată economic, pentru că așa cum zice și ea de nenumărate ori, cele două sunt conectate direct, scrie, în eseul O cameră doar a ei, următoarele lucruri despre artă, muncă și bani:

Trebuie să vă spun că mătușa mea, Mary Beton, a murit la Bombay în urma unei căzături de pe cal. Am primit vestea moștenirii într-o seară, în perioada în care femeile tocmai primiseră dreptul la vot. Am găsit în cutia poștală scrisoarea unui avocat și când am deschis-o am aflat că îmi lăsase o rentă viageră de cinci sute de lire pe an. Dintre cele două votul și banii , banii pe care îi dețin mi s-au părut infinit mai importanți. Înainte îmi câștigasem existența cerșind slujbe mărunte pe la ziare, scriind despre câte un spectacol cu măgari sau despre vreo nuntă […]. Acestea erau principalele ocupații accesibile femeilor înainte de 1918. Mă tem că nu trebuie să descriu în detaliu greutatea acelei munci, pentru că probabil cunoașteți și voi femei care au făcut-o, nici dificultatea de a trăi din banii câștigați, pentru că probabil ați încercat și voi. Dar ceea ce-mi amintesc ca fiind cel mai mare chin este otrava fricii și a amărăciunii pe care acele zile o nășteau în mine. […] Dar, cum spuneam, mătușa mea a murit și de fiecare dată când schimb o bancnotă de zece șilingi o mică parte din acea coroziune este eliminată, frica și amărăciunea dispar. În timp ce lăsam să cadă în geantă monedele de argint, m-am gândit că într-adevăr este uimitor, amintindu-mi amărăciunea acelor zile, ce schimbare de dispoziție aduce un venit stabil. Nicio forță a lumii nu-mi poate lua cele cinci sute de lire. Mâncarea, casa și hainele sunt ale mele pentru totdeauna. De aceea nu doar efortul și munca iau sfârșit, ci și ura și amărăciunea.

Probabil nu oricine care avea asigurate pentru totdeauna mâncarea, casa și hainele ar fi putut să scrie Spre Far sau Orlando. Dar cu siguranță aceste mari opere clasice nu ar fi ieșit la lumină, cel puțin nu în felul final în care au ieșit, dacă Virginia Woolf nu primea moștenirea și rămânea să-și consume mintea și resursele creative „scriind despre câte un spectacol cu măgari sau despre vreo nuntă”, doar ca să-și plătească mâncarea și chiria. Și dacă nu era o femeie albă și britanică, care își desfășura creația în inima imperiului și singura barieră nedreaptă din calea ei spre marea literatură era discriminarea femeilor, despre care a și scris atât de limpede, liric și acid în O cameră doar a ei.

Tot Virginia Woolf, în același eseu legendar, se întreabă oare cum se face că nu există autoare femei în întreaga și minunata literatură elisabetană:

Deoarece este o enigmă perenă motivul pentru care nicio femeie n-a scris niciun cuvânt din acea literatură extraordinară, când orice bărbat părea să fie în stare să compună un cântec sau un sonet. În ce condiții trăiau femeile? m-am întrebat, pentru că ficțiunea, adică opera imaginației, nu cade ca o piatră pe pământ, așa cum poate o face știința; ficțiunea e ca o pânză de păianjen, prinsă de viață, oricât de slab, în toate cele patru colțuri. Deseori prinderea este abia perceptibilă; piesele lui Shakespeare, de exemplu, par să se autosusțină. Dar când pânza este deformată, îndoită la margine, sfâșiată în mijloc, ne amintim că aceste pânze nu sunt țesute în înalturi de creaturi imateriale, ci sunt creația unor ființe care suferă, și sunt legate de lucruri profund materiale, precum sănătatea și banii, și casele în care trăim.

Sărind din Anglia Virginei Woolf în România de azi, mă întreb, cum se face că nu există romane scrise de autoare rome în mainstream-ul literar românesc? Cum se face că nu există romane scrise de femei queer muncitoare/precare? De femei trans? De persoane non-binare? Cum se face că există extrem de puține romane, scrise chiar de femei mai mult sau mai puțin privilegiate, care să fie despre propriile lor vieți, fără să-și aplice singure câte o lentilă misogină pentru a se încadra?

De aici răsar alte întrebări. Cine poate să creeze? Cine are mijloacele să creeze? Mijloace care sunt economice, așadar îți trebuie casă, mâncare, bani, care să nu fie în pericol să dispară mâine sau peste o lună; sunt socio-culturale, așadar îți trebuie acces la educație și la un mediu în care să te dezvolți intelectual-artistic, mediu care să fie sigur, deci să nu te discrimineze, invalideze, inferiorizeze, hărțuiască, excludă; sunt despre reprezentare și acces la resurse, așadar îți trebuie un domeniu preexistent în cultură, unde să creeze prolific și liber, și să fie reprezentate persoane ca tine, unde să-ți auzi narațiunea, experiența și adevărul ca fiind valide, legitime, artă.
Cum ai putea să creezi în sărăcie extremă? Cum ai putea să creezi când nu ai ce mânca?
Și să presupunem că muncești enorm de mult și ajungi să ai ce mânca, și prin minune nu ești în totalitate epuizată de muncă și îți rămâne puțin timp pentru a crea, pentru a-ți explora această pasiune. Atunci întrebarea devine: cum ai putea să creezi ceva auto afirmativ, de unde ai putea să iei încrederea, posibilitatea, curajul, când nu ai avut acces la celelalte mijloace enumerate mai sus? Cum ai putea să creezi în vid, într-o cultură în care nu găsești artă venită din oameni ca tine, despre oameni ca tine? Cum ai putea să crezi vreodată că așa ceva este artă? Cum ai putea să creezi, când tot discursul dominant te batjocorește?!
Nu ai putea, exact așa cum Virginia Woolf scrie că sora ipotetică a lui Shakespeare, oricât de talentată și înzestrată ar fi fost, poate chiar mai talentată ca el, nu ar fi putut să creadă vreodată în posibilitatea de a fi scriitoare în contextul socio-politic ce o înconjura.
Câte potențiale artiste există pe lume, care fac munci ce nu și le doresc, și nu ajung niciodată să facă artă?

***

Să presupunem că astrele s-au întâlnit frumos în soarta ta și ai în față o cale cu mult mai puține piedici decât alte persoane.
Ca să creezi, ai nevoie, după cum zice și Virginia Woolf, de o cameră doar a ta. Doar că peste o sută de ani de la Virginia Woolf ne confruntăm zilnic și acut cu neoliberalismul, care ne face propriii șefi tiranici și ne pune să ne biciuim, ca niște mașinuțe complet deconectate de ritmul uman de funcționare, pentru productivitate fără sfârșit. Tot de aici fac parte și acele milioane de stimuli externi, toată industria divertismentului, tot felul în care e construită și monopolizată de mari corporații social media; acele milioane de stimuli care există special ca să ne fure și să ne fragmenteze, până se face pulbere, atenția (procesul respectiv e descris frumos și minuțios de Jenny Odell, în cartea ei despre economia atenției în lumea contemporană, How to do nothing).
Așadar, această cameră doar a ta, pe lângă spațiul fizic, trebuie să fie și spațiu liber mintal, care odată eliberat de grijile nevoilor de bază, e umplut repede de alte zeci și sute de stimuli externi.
Această cameră doar a ta, în care creezi și înflorești, e o stare psihică.
Ai nevoie de timp și de spațiu și de susținere și de noroc să o construiești.
În viața mea, de exemplu, nevoia autentică pentru o cameră doar a mea a însemnat ca singurătatea să nu mă mai sperie. A însemnat să-mi construiesc un tip de autonomie ce-mi permite să extrag bucuriile din solitudine. Și a fost rezultatul unei imense munci emoționale, unor multe cărți, unei terapeute mișto și conștiente de inegalitățile sociale, care m-a primit ani întregi cu puțini bani, unor prietene care au avut multă grijă de mine.
În lipsa unui spațiu psihic care să mă deschidă spre o cameră doar a mea, nu m-ar fi ajutat cu nimic spațiul fizic, dimpotrivă, l-aș fi văzut ca pe o gaură neagră în care m-aș fi îngropat nonstop sub sezoane întregi de seriale doar ca să fug de anxietate.
Să lucrezi la acest spațiu psihic este, din păcate, un privilegiu, când prețul unei ședințe de psihoterapie începe cu 150 de lei, psihoterapie care nu e acoperită de asigurarea de sănătate, psihoterapie care adesea lucrează în serviciul neoliberalismului și status-quo-ului și are ca scop să te facă un membru funcțional, adaptat și productiv al unei societăți complet disfuncționale.

Proprietate, posibilitate, alegere

Nu știu mulți oameni care să suporte un job ucigător de spirit timp de opt sau zece ore pe zi. Poate pentru că ne înconjurăm cu oameni care ne seamănă. Mă uit la majoritatea prietenilor și cunoscuților mei, aproape toți sunt niște mici inventatori. Îi văd cum explorează constant feluri în care pot supraviețui precarității fără să se distrugă fizic, psihic, ca și cum ar porni în niște bărcuțe minuscule în largurile unor oceane învolburate, pe furtună. Viețile lor sunt niște căutări de variante fără sfârșit. Varianta îmi iau un job dubios part-time ca să-mi rămână timp să fac ce-mi place, varianta îmi iau un job pe care îl urăsc pentru câteva luni ca să strâng bani pentru restul anului, varianta plec la munci fizice exploatatoare în vest patru luni pe an ca apoi să am din ce plăti chiria restul opt, varianta încerc să combin lucrurile în care cred cu nevoia de bani într-un job full-time de ong pe drepturile omului, varianta trăiesc de la proiect la proiect și între timp fac datorii mai mari decât onorariul următor, varianta mai filmez o reclamă sau mai fac un PR pentru că nu am de ales, varianta mă mut la țară în casa bunicii ca să nu mai plătesc chirie, varianta fericită când rămân fără bani mă ajută părinții, varianta fericită nu trebuie să plătesc chirie ș.a..
Toate aceste căutări de variante vin de la niște oameni care încearcă din răsputeri să aibă unde locui, ce mânca, și să facă ce le place. În multe cazuri e o alegere, în multe cazuri oamenii, deși ar avea capacitățile pentru asta, nu ar suporta psihic un job 9-6, fără scop și sens în afara profitului unora, la o corporație multinațională, unde poate ar câștiga mai bine. Așadar, aleg viața cu puțini bani și sănătate psihică. Posibilitatea acestei alegeri, în sine, poate fi văzută ca un privilegiu. În unele sensuri poate fi un privilegiu opțiunea alegerii unei vieți non-normative, chiar dacă respectiva viața te împinge, conform tuturor regulilor sociale, în marginalitate.

O iau de la capăt cu exemplul meu subiectiv. În sistemul economic în care trăim, eu nu o să am niciodată bani în mână să-mi cumpăr propriul apartament, decât dacă câștig la loto sau apare o rudă bogată uitată și-mi lasă moștenire. Cu această informație în minte, aleg să trăiesc cu puțini bani și să fac lucruri ce nu-mi distrug atât de mult sănătatea psihică. Asta înseamnă că cel mai probabil nu o să fiu niciodată în poziția unui job stabil, întins pe treizeci de ani, același job, care să-mi permită să-mi iau credit și casă. Să plătesc timp de treizeci de ani un credit, dintr-un job de birou, același job de birou, probabil complet deconectat de ce-mi doresc și ce mă pasionează, e ceva ce structura ființei mele nu suportă. Ceva la care nu poate fi adaptată, sau nu ar reuși să rămână întreagă, în urma violenței acelui tip de adaptare. Asta nu zice că aș fi eu defectuoasă, ci că defectuos e sistemul economic în care trăim.
Trăim într-un sistem economic care ne spune: dacă ești destul de norocoasă cât să fi avut acces la educație, să-ți fi antrenat niște capacități cognitive, să fi putut să crești și să te dezvolți fără să fii constant discriminată, hărțuită, batjocorită, împiedicată de sărăcie sau de ură mai mult decât restul, bingo, acum ai privilegiul să alegi un job plătit aproape decent, pentru care poți să te vinzi și să renunți la tine timp de cel puțin treizeci de ani, în care să-ți plătești integral un credit la bancă pentru o casă.
Condițiile tale de viață sunt: un stat social falimentat, unde ești învinovățiță, responsabilizată și împinsă în poziția de a da din coate până la sânge, pentru a-ți construi plasa minimă de siguranță care la nivel social lipsește complet.
Alegerea ta norocoasă este: o mașină de tocat imensă, care te îngurgitează și te trece printr-un proces de adaptare extrem de violent pentru sănătatea ta psihică. Ești forțată să te împaci cu acceptarea unui regim de muncă epuizant și să internalizezi un discurs meritocratic, în care te învinovățești constant și îți încadrezi la eșec individual nereușitele, venitul adesea inegal cu efortul depus, faptul că rămâi fără timp pentru tine și pentru pasiunile tale, depresia, anxietatea, disocierea, depersonalizarea și toate mecanismele tale de supraviețuire.
Trăim într-un sistem economic în care poți alege să faci un pact cu diavolul, să-ți dai treizeci de ani din viața adultă pentru o casă, ca și cum ți i-ai decupa cu o foarfecă imensă și ți i-ai pune acoperiș deasupra capului. Treizeci de ani în care aștepți după cutiuța ta de beton, hârtia cu numele tău, numărul mic al unor metri pătrați, treizeci de ani pentru un loc în care să dormi, treizeci de ani în care se întâmplă să fim în miezul unei crize climatice globale, un fel de Titanic ce înaintează spre aisberg în viteză.
Sau poți să renunți la casă, la acea vagă liniște financiară, la vacanțele ocazionale compensatorii și la mesele în oraș și să te alegi pe tine.
Alege.
Ce vreau să spun e că sistemul economic în care trăim provoacă alienări, rupturi de sine și depresii profunde chiar și în oamenii cu acces relativ la resurse, care au norocul să NU trăiască în pragul sărăciei extreme, așa cum trăiește aproape jumătate din populația României.

***

Mă întreb des de unde am opțiunea alegerii.
Din marginalitatea vieții mele, din educație, din alfabetizarea politică alternativă status-quo-ului, prin care am trecut în toți ultimii ani, sau din privilegiu? Sau din faptul că în anumite feluri sunt oricum în afara sistemului, deci tot ce înseamnă statut nu mă atinge atât de tare? Sau nu mă atinge încă? Nu știu.
Mă întreb în special când vorbesc cu mama. Între noi revine problema eternă: de ce nu faci mai mulți bani?
De ce, cu mintea mea, cu cele cel puțin două limbi străine pe care le știu, cu această capacitate să formulez fraze decente, nu fac mai mulți bani? Atunci încerc să explic că eu, față de ea, sunt copilul unui alt sistem economic. Eu, față de ea, nu am primit loc de muncă și casă, asigurate pentru toată viața, la final de facultate. Și poate tocmai pentru că nu am primit și trebuie să mă zbat pentru ele, apare spațiul gol în care să-mi pun întrebarea: de ce? De ce mă zbat?
Mama îmi spune că atunci când a început ea să lucreze la fabrică nu plutea prin aer ideea că ar putea să nu vrea, să nu-i placă. Trebuia să lucrezi. Așa se făcea. Nu te întreba nimeni: faci ce-ți place?
Păi și nici tu nu te întrebai dacă erai fericită?
Fericirea e invenția generației voastre.
Așa e, lumea în care trăim acum ne păcălește cu iluzia că am putea să facem ce ne place și să fim fericite, ba chiar că ar trebui neapărat să facem ce ne place și să fim fericite.
Doar că presiunea fericirii vine cu imposibilitatea ei.
Să luăm de exemplu cuvintele. Mama zice că eu aș putea să fac, teoretic, ce-mi place. Adică să lucrez cu cuvinte, să-mi vând capacitatea mea de a construi fraze decente.
Dar asta nu m-ar face neapărat fericită. De ce? Pentru că a lucra cu cuvinte pentru bani destui cât să plătești o chirie și-o viață devine un proces foarte diferit de cel de-a lucra din interes/plăcere. Deși uneori lucratul pentru bani poate fi un surogat al plăcerii, cel mai des cele două nu se prea intersectează dintr-o serie de motive.
Adesea, ca să câștigi decent din cuvinte, trebuie să vinzi ceva (produse, experiențe, idei, o parte din tine etc.). Această folosire a cuvintelor pentru a vinde, pentru a genera profit unei structuri mai mari decât tine, adică folosirea creativității cu scopul precis de a crește și a înmulți capitalul unora, într-un ritm adesea inuman și deloc caracteristic proceselor creative (de presiune pe productivitate fără sfârșit), pe subiecte de cele mai multe ori extrem de îndepărtate de ariile de interes ale sufletului tău și/sau poluate de ideologia neoliberală/de consum în care trăim, e ceva foarte îndepărtat de orice se poate numi fericire sau plăcere. Faptul în sine că trebuie să construiești text după text după text care să vândă/să se vândă, să fie un brand, un produs, o imagine care să atragă bani, devine ceva alunecos, pervers și adesea dezlipit în totalitate de conexiunea umană adevărată, lucrul principal pentru care noi oamenii folosim cuvintele.
A lucra cu cuvinte în schimbul unor bani destui pentru chirie și viață necesită o serie masivă de compromisuri și o vânzare de sine care pe mine personal mă face, într-un final, să nu mai suport deloc cuvintele.
Fericită m-ar face să scriu ce vreau eu, despre ce-mi pasă. Și să nu muncesc pentru bani, fiindcă muncitul pentru bani, felul acesta în care practica de a ne vinde cea mai mare parte a timpului nostru doar pentru o mâncare și un acoperiș e atât normalizată în societatea contemporană, mi se pare o aberație completă.

Povești, proiecții, vise

Este greu de acceptat, de integrat, de trăit cu ideea că avem nevoie de „al meu” pentru a supraviețui. Tânjim, în visele noastre, după lumea utopică din Deposedații Ursulei Le Guin, unde „al meu”, „a mea” nu existau în vocabular. […] Aici, în lumea noastră, limitele pe care le punem, la nivel personal, spunând „al meu” reprezintă o minimă apărare. Persoanele aflate în situații de locuire precare au nevoie de casele „lor” ca să-și poată construi o viață sigură. Persoanele trans trebuie să spună corpul „meu” pentru a-și revendica dreptul la decizie, dreptul la tranziție. Persoanele pe care lumea le identifică drept femei trebuie să spună corpul „meu” ca să-și revendice dreptul de a nu fi violate. […] Ca să nu mai avem nevoie de „al meu” pentru a ne putea odihni cu adevărat, ca să nu mai avem nevoie de corpul „meu” și de casa „mea”, e nevoie să nu mai existe pericolul violului, femicidului, evacuării și sărăciei. E nevoie de o lume în care dorința să fie structurată diferit, din copilărie, din copilăria timpurie. 

O lume în care granițele dintre categoriile genului binar să se dizolve din cea mai timpurie copilărie; în care conceptul de „viol” să nu mai aibă sens; și în care resursele să fie împărțite egal, în care să existe sisteme de susținere socială complexe, iar termenul de „sărăcie” să nu mai însemne nimic.

Laura Sandu, Sanctuar 

Glumim uneori, în cercul meu de prieteni, cu privire la acest studiu, care spune că unul dintre cele mai populare kink-uri/fantezii sexuale printre mileniali e un joc de rol în care se imită un cuplu de proprietari ai propriei case. Gluma are un sâmbure de adevăr, cum ar fi studiile din SUA care spun că pentru majoritatea milenialilor (adică oamenii născuți de la începuturile anilor 1980 până în mijlocul anilor 1990) ce câștigă decent este absolut imposibil economic să-și cumpere case, sau studiile din România care arată că aproximativ 70% dintre tineri declară că nu dețin o locuință proprietate personală, iar 94% apreciază ca șansa de a avea o locuinta corespunzătoare „reprezintă o problemă”. Are sens ca odată ce un fenomen atât de necesar cum e siguranța locativă, o nevoie de bază – care în lumea contemporană e semnificată prin proprietate privată –, atât de imposibilă pentru majoritatea tinerilor, să devină chiar și fantezie sexuală.

Deposedații e un roman științifico-fantastic, sau o utopie ambiguă, după cum l-a numit autoarea sa, care crește de la rădăcină o lume fără muncă pentru bani și fără proprietate privată. Lumea nouă se întâmplă pe lună și se numește Anarres. Copiii acestei lumi trăiesc de mici în spirit colectiv, de explorare comună și de joc, și învață să vorbească într-o limbă care nu cunoaște pronume posesive. Desfășurându-și viețile în pravică, limba de pe Anarres, acești copii nu ajung niciodată să spună „cartea mea”, „batista mea”, „creionul meu”; alăturările respective de cuvinte sunt pur și simplu străine minților lor. Ursula K. Le Guin, scriitoare fiind, a știut că limbajul e un element esențial din structura unei lumi și a percepțiilor noastre despre ea. A știut că înainte de toate stăm pe cuvinte. Așadar, o lume fără proprietate privată, de exemplu, începe de la o lume fără pronume posesive.
Oamenii de pe Urras, planeta părăsită de locatarii Anarres pentru o viață mai bună, sunt adesea  numiți „proprietarieni”, o trimitere directă la felul în care proprietatea privată le structurează și ierarhizează fundamental organizarea socială.
Anarres e o societate construită pe o planetă aridă, cu deficit de resurse. În acest context al lipsei constante nu există neapărat confort sau lux, ba chiar orice din zona confortului sau luxului, adică toate lucrurile de care o persoană nu are efectiv nevoie, sunt considerate „excremente”.
În același timp, toți oamenii trăiesc vieți decente, cu toate nevoile de bază (locuire, mâncare) acoperite și nu există diferențe între ei, din acest punct de vedere.
Munca, conceptul de muncă, în limba pravică e o îmbinare de cuvinte muncă-joc. Nu există bani, deci nici muncă pentru bani. Există munca aleasă, din pasiune sau înclinație, și munca strict necesară pentru sustenabilitatea vieții pe planetă. Cea din urmă e împărțită de toată lumea. Adică toată lumea participă, prin rotație, o zi pe decadă, la muncile nedorite de nimeni, dar necesare supraviețuirii comunității, cum ar fi strângerea gunoaielor, săparea mormintelor, procesarea și epurarea excrementelor ș.a.. Iar în restul timpului sunt liberi să facă absolut ce vor, adică nimic sau orice muncă din plăcere își aleg.

Când mă gândesc la singurul tip de muncă nedorită, dar cu sens, mă gândesc la Anarres. Să participi prin rotație la muncile care susțin direct viața comunității, de administrare, îngrijire, sau asistență socială, într-o lume fără proprietate privată, fără bani și profit, are tot sensul. Are tot sensul ca toți noi să fim implicați, pe rând, în gestionarea deșeurilor pe care le producem. Să nu fie ceva ce delegăm în totalitate doar unor oameni, care trebuie să facă asta întreaga lor viață, de multe ori din lipsă de alternative.
Are tot sensul să împărțim, toată lumea, muncile grele, și să ne rămână apoi un car de timp – pentru că muncile grele ar dura mult mai puțin dacă le-am împărți –, în care să ne putem face munca inimii, să creăm, să învățăm, să ne distrăm cu alți oameni, să ne jucăm, să lenevim ș.a..

Ursula K. Le Guin are o teorie despre natura umană, unde spune că nu există de fapt o natură umană, nu la modul esențialist, așa cum încearcă orice ideologie să o definească și să naturalizeze unele acțiuni/înclinații ale oamenilor. Așa cum ideologia neoliberală, adică ideologia ce justifică și naturalizează capitalismul, predică despre individualism, setea de acumulare și de putere și despre tendința spre un tip de organizare ierarhică ca fiind intrinsece ființei umane.
Teoria descrisă de Le Guin, cu fundamente în taoism, la care scriitoarea se întoarce des cu reverență, spune că nu există o esență anume în om. Că omul are atât înclinații spre colectivitate, egalitate, solidaritate, viață comună, cât și spre acumulare de putere, ascensiune ierarhică, individualism. Să ocultezi oricare dintre aceste tendințe și să o definești doar pe una sau pe alta ca fiind esența ființei umane, spune ea, înseamnă să închizi ochii la complexitatea posibilităților umanului și să vezi lumea într-un fel destul de simplist, care adesea se va întoarce împotriva ta.
Ce putem face, în schimb, e să fim deplin conștiente de toate tendințele noastre și cu această conștiință acută de sine să alegem să formăm societăți care le cresc, impulsionează, facilitează și validează pe unele dintre ele; în timp ce nu scapă din vedere faptul că celelalte vor apărea mereu, chiar și în cele mai egale dintre lumi, și va fi un proces continuu de căutări afective și de muncă întru redirecționarea lor, acesta fiind singurul mod în care se poate păstra libertatea fără să se ajungă la dogmatism, totalitarism, tiranie și alți monștri produși de hipersimplificarea și esențializarea ideologică a „naturii umane”.

Shevek, personajul principal din Deposedații, e un fizician care pe tot parcursul vieții sale trăiește la comun, pentru că așa e organizată viața pe Anarres. Din copilărie până în viața adultă se doarme în dormitoare comune. Din copilărie până în viața adultă ai vecin/ă de cameră. Conceptul de „cameră doar a ta” nu e ceva foarte popular aici, pentru că oamenii de pe Anarres au stabilit de comun acord că aceasta nu reprezintă o nevoie de bază spre care să distribuie resursele, oricum limitate, ale planetei. Există niște excepții, de exemplu pentru unii cercetători care au nevoie să lucreze ore în șir la un birou se pot aloca niște camere individuale. La un moment dat Shevek ajunge într-o asemenea cameră și descoperă ceva extrem de plăcut, ce nu a știut vreodată că și-ar fi dorit, descoperă confortul. Descoperă cum poate să studieze, să scrie, să gândească, singur și netulburat de nimeni, în intimitatea propriului spațiu, pentru ore, zile și săptămâni în șir. Descoperă cum acest „lux” poate fi ceva cuceritor și seducător, cum împlinirea nevoii de a avea o cameră doar a ta, chiar dacă nu e o nevoie primară și fundamentală, e ceva teribil de satisfăcător.

Confortul e linia fină dintre viața la comun și individualism, care adesea produce tensiuni și schisme în proiecția colectivă a unui viitor posibil. De ce au nevoie, de fapt, oamenii, pentru o viață bună e o discuție complexă și fără sfârșit. Poate confortul e granița dintre a supraviețui și a trăi. Poate toți oamenii merită mai mult, în trecerea lor fulgurantă pe această planetă, mai mult decât să supraviețuiască.
Am observat cum adesea oameni veniți din vieți extrem de sărace sau precare, când într-un final ajung să aibă acces la puțin mai multe resurse, adică la un trai decent, prioritizează și centrează confortul. Semnele confortului, constante, repetate, sunt asigurarea fragilă a faptului că nu se vor întoarce acolo, că viața decentă poate să rămână cu ei.
Am observat cum oameni care au avut dintotdeauna acces la resurse, care vin din familii mai privilegiate economic, care au știut dintotdeauna ce înseamnă confortul, ba mai mult, confortul a fost ceva atât de normal și familiar și sigur că nici nu i-au remarcat existența, afirmă sus și tare că ei ar putea foarte bine să se lipsească de confort și critică „tendințele consumeriste” ale oamenilor veniți din sărăcie/precaritate.
Poate confortul e ceva similar cu culoarea albă a pielii, dacă o ai dintotdeauna și treci prin viață ca și cum tu ești ființa centrală și „normală” a acestei lumi, nici nu observi că o ai și apoi ajungi să te simți rănit și atacat de antirasism, care vorbește despre centralitatea ta în lume ca despre ceva ce trebuie să ia odată sfârșit. Și ajungi să spui lucruri absurde, ignorante, insensibile și, într-un final, violente, ca „nu există culoare” sau „toate viețile contează”.

Visul meu ambiguu cu privire la locuire și o lume egală e ceva foarte similar cu Deposedații, plus mai mult confort și intimitate, ceea ce nu e fantezist și ar fi foarte posibil pentru tot globul, dacă s-ar redistribui rațional capitalul astronomic acumulat de cei puțini; ceva esențial oricum și pentru a schimba, oricât mai e posibil, direcția anihilantă a crizei climatice.
Oricât de trist ar fi, sunt produsul unei lumi individualiste, atomizate, alienante, care m-a făcut să identific autonomia și intimitatea drept nevoi de bază, laolaltă cu interdependența și comunitatea. Faptul că suntem, oricât ne-am dori să nu fim, produsele unei ideologii neoliberale, individualiste, meritocrate, care ne-a modelat de mici până și dorințele și afectele, e ceva ce nu putem șterge cu buretele. Doar recunoscând acest fapt putem construi altceva-uri.
Așadar, visez demult la acest bloc comun. În unele sensuri, e ceva similar cu blocurile comuniste pe care le știm, dar e și ceva foarte diferit. E un bloc cu mai puține etaje, poate doar două sau trei, cam așa cum arată un falanster.  Este înconjurat de copaci și grădini.
În bloc fiecare persoană care-și dorește are spațiul ei individual, casa ei, unde își poate organiza viața exact cum vrea mintea ei. Acest detaliu esențial asigură confortul și elimină orice posibilă disensiune cu privire la curățenie, zgomot, discrepanțe majore dintre ritmurile și nevoile de socializare ș.a..
Apoi la parterul blocului există o serie de spații comune: cantină, bibliotecă, spălătorie, spațiu pentru evenimente culturale cu scenă de teatru și concerte, spațiu de jocuri și discuții, spațiu amenajat pentru copii ș.a..
E o proiecție naivă, idealistă și utopică, singura proiecție despre „ce-o să facem la bătrânețe” care nu e o sursă imediată de depresie.
Pentru că visatul cu ochii deschiși, la fel ca fanteziile sexuale, sunt fenomene care sunt încă „ale noastre”.

Post Scriptum

Când eram mică am locuit într-o casă perfectă. O casă la care mulți ar fi visat. O casă la care visez și eu acum. Am văzut cum o casă perfectă poate să distrugă pe cineva psihic, doar pentru că este profund semnificată cu semnele morții. Acesta nu e un fapt economic. E un fapt ce arată cum economicul are rădăcini adânci în viețile noastre afective și invers. Poate să pară un moft că te înnebunește o casă perfectă și totuși oamenii ajung să moară așa, dintr-un moft.
Mai sunt case perfecte de care oamenii sunt legați și nu pot să plece. Sunt case perfecte în care oamenii sunt torturați, emoțional și fizic, în relații abuzive. Sunt case perfecte la care multe persoane visează și unde cele care le locuiesc de fapt mor cu zile în ele.
Sunt case perfecte cu oameni complet nefericiți. Sunt case perfecte cu femei complet nefericite.
Sunt case perfecte cu femei complet nefericite, deși au absolut tot ce le trebuie, inclusiv alte femei care lucrează pentru ele.
Sunt case perfecte, bogate, unde cresc copii care, de asemenea, au absolut tot ce le trebuie și în același timp sunt ignorați și abandonați, iar și iar, de propriii părinți. Cum a fost, de exemplu, micuțul Marcel Proust.
Lucrurile nu sunt niciodată albe sau negre. Semnificațiile emoționale ale caselor pot fi complet devastatoare. Oamenii, cu diferite posibilități economice, cu mai multe sau mai puține privilegii, pot trăi în case unde sunt abuzați, umiliți, nefericiți. În special oamenii mici, care au zero autonomie de a-și schimba condițiile materiale și sunt complet dependenți de adulți. Sunt multe sisteme de opresiune care se intersectează și apasă și afectează până și pe cei de prin vârfuri.
Asta nu spune decât că trăim într-un sistem economic unde ne e rău la toată lumea. Chiar și celor mai privilegiate exponate ale sale.
Doar că în dependență de casele și familiile în care se nasc, oricât de nefericite sau fericite ar fi acestea, oricât de sănătoase sau toxice; în dependență de etniile, banii și proprietățile acelor familii, unii copii ajung să aibă acces la foarte multe posibilități și resurse și alții nu.
Unii copii ajung să le fie ușor să aibă timp, spațiu și bani să-și îndeplinească potențialul, iar alții, cu la fel de mult potențial, ajung să-și folosească tot timpul să lupte pentru supraviețuire. Această situație, privită în față, dacă dai la o parte perdeaua de hârtie a discursului meritocrat neoliberal, nu are absolut nicio justificare.
Nu există niciun motiv pe lume pentru care unii oameni merită case și alții nu.
Toată lumea merită case.
Toată lumea merită să se nască și să trăiască în spații decente, curate, confortabile, din care să nu existe vreodată pericolul de a fi dată afară.
Toată lumea merită case, așa cum merită aer, apă, mâncare.
Toată lumea merită mai mult decât să-și dea toată viața și mintea și corpul muncii pentru bani, în schimbul unui pat sub un acoperiș și al unui prânz decent. Și pentru profitul unor puțini.
Toată lumea merită ca profitul celor puțini, pentru care au muncit și muncesc în continuare, să se redistribuie echilibrat, egal.
Toată lumea merită să aibă nevoile de bază acoperite, ca să se poată gândi și la altceva.
Ca să poată face literatură, sau pictură, sau muzică, sau astrologie, sau fizică cuantică, sau roboți, sau să stea pur și simplu degeaba, să viseze cu ochii pe pereți. Toată lumea merită să se poate gândi și la altceva.
Toată lumea merită să trăiască pe o planetă unde primul trilionar din istoria omenirii, Jeff Bezos, adică primul om care a adunat atât de mult profit de pe urma altor oameni, cât este pur și simplu inimaginabil de mine și de tine, să fie doar un fenomen fantezist, absurd, distopic, imposibil, întâmplat într-un coșmar urât și dispărut la căderea zorilor.

Reciteam romanul lui Sebastian De două mii de ani și mă întrebam cum a reușit să creeze personaje cu opinii atât de diferite, de la extrema stângă la extrema dreaptă, când există numai bogați și săraci. Și asta aș fi vrut să se vadă în cartea mea. Cursa asta, în care săracul intră ca o gloabă nețesălată, nehrănită, și cu încărcătura grea, alături de ceilalți, aleși pe sprânceană, unși cu toate unsorile, hrăniți ca la carte și antrenați anume.
Așa începe cursa. În condiții inegale. Cum se va termina?
Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al memoriei”

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Muncă și Locuire, curatoriată de Ioana Vlad.

Carolina Vozian

Este scriitoare și uneori activistă. E parte din Dysnomia (cerc de lecturi feministe) și din Colectiva Autonomă Macaz. O pasionează literatura, teoria queer-feministă, organizarea comunitară, practicile de vindecare emoțională și mâncarea vegetariană. Caută formele de viață colectivă ce vor demonta capitalismul și vor supraviețui apocalipsei. Este mereu înconjurată de pisici.

Alex Horghidan

Face uneori scenografie pentru teatru politic, uneori ilustrează articole și cărți de copii, din când în când tatuează și de multe ori își desenează fricile pentru a și le domoli. @0sens

Ioana Vlad

Activistă feministă pentru justiție locativă, parte din Frontul Comun Pentru Dreptul la Locuire, prin care luptăm pentru condiții demne de locuire pentru toate și toți și pentru locuințe publice!

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu