Textul integral a apărut în volumul Uimirea-frică a pământului (Magga Books, 2025). Primele trei părți ale textului le puteți citi în Revista Strîmbă. 

Din respect pentru tema și mizele acestui volum, s-au făcut sugestii autoarei doar la nivelul frazeologiei, timpurilor verbale, unor forme reflexive și altele, cu scopul păstrării sensului originar intenționat. Nu s-au sugerat schimbări la nivelul acordului de gen și anumitor structuri frazeologice care păstrează vocea transgresivă la nivel de limbaj a autoarei.

*

Când îmi notam primele schițe pentru acest eseu în 19 februarie 2023 stăteam la biroul meu cu pernițele ortopedice pentru spate și fund, cu o ceașcă de ceai care era încă prea fierbinte să o gust și pe care e posibil s-o fi uitat negustată până ce deveniseră prea rece și m-aș fi enervat.  În reprizele de la citit pe Ernaux și notat gânduri și vorbit cu Mitski, pisica neagră a casei care îmi răspundea cu miaaa miaaa, mă priveam afară prin geam și prin balconul meu deschis de pe etajul 4 în cartierul Grigorescu, urmărind mișcările agitate a brăzii înalte de lângă bloc, holbeam în infinitul închis a norilor gri pe cer și uneori uitam cât de anxiozant și înfricosător suna plexiglass-ul rupt pe acoperișul balconului pe care fâțâia violent vântul. M-am gândit că mă simțeam bine să stau așa singură la birou cu laptop, ceai și carte și dureri de spate. Apoi m-am gândit că nu am mai observat acest sentiment în mine de mult timp. Sau posibil niciodată? Nici nu știu, am început să mă gândesc: când m-am simțit bine în compania doar a mea și a gândurilor și sentimentelor mele? (Și pe parcursul de scriere, rescriere, dezvoltare, rearanjare a acestui text, mă tot simt bine, cu mine, cu textul.)

*

Aveam impresia că pe vremuri când trăiam în pădurile din Parcul Național Oulanka, la o stație de cercetare din partea nord-estică a Finlandei, m-am simțit bine. Amintesc că m-am simțit bine să mă plimb în pădurile de pin și să culeg ciuperci, să mă uit neobosit și în ploaie după ciuperci, dupe acele puține specii pe care le-am învățat și îmi permiteam să le culeg și le mănânc. Apoi îmi dădeam seama rapid că de fapt, chiar dacă vremurile acelea trăiesc în amintirile mele ca unul dintre cele mai fericite perioade din viața mea, pentru că pe bune au și fost așa,  trăiam într-un loc de vis, chiar în mijlocul unei păduri ancestrale, care nu înceta să mă fascineze cu minunile ei zilnic. Totuși fiind acolo a fost și unul dintre perioadele cele mai lipsită de speranță, în care sufeream de atât de multă singurătate. Fericirea de a petrece timp cu mine în pădure mergea mână în mână cu dezamăgirea înțepătoare a solitudinii camerei mele, a stației aproape goale luni de zile. Până ce am învățat să îmi iau plăcere din a sta la stație, a petrece timp la focul de tabără din kota singură, sau la kandalló în camera comună, sau în sauna, asta mai ales iarna, de fapt chiar venise iarna. Și iarna trebuia să plec că mi se terminase perioada de bursă. 

Îmi amintesc momente în care am trăit o fericire nemaicunoscută de mine, de libertatea de a fi într-un loc deschis aproape până la infinit, într-o clădire mare cu obiecte atât de necunoscute, necesități pentru științe pe care eu nu cunosc, deja de la începutul șederii mele acolo. Însă o vreme momentele acestea de juisare erau întrerupte de ore apăsătoare în care credeam că o să mor singură. Dorința mea de a bucura de a fi în prezentul luminos și mirositor de verde, se amesteca cu incapabilitatea mea de a avea încredere că nu voi fi singură până în bătrânețe. Dorința mea de a se bucura de pădure singură era umbrită și de o spaimă că momentele acestea vor trece atât de rapid, abia cinci luni am în acest loc la care mă visam din copilărie și eu îmi risipez timpul cu plâns în loc să mă fac utilă. O presiune clar capitalistă…

Vara, arzătoare alocuri și în rest ploioasă și gri, sigur că vara a fost de vină de fapt pentru tristețea mea. Nu știam ce să fac cu mine vara, între milioanele de țânțari care te mănânca neîncetat. Apoi veniseră august, și veniseră ciupercile fiecare zi mai multe, chiar dacă a fost cică un an rău pentru ciuperci, și și pentru fructe de pădure. Culegeam în iulie afine și în august afine roșii dintre mușchiurile pădurii, și în septembrie merișoare și tot în august mure galbene de pe turbărie. Turbărie, trebuia să caut pe Wikipedia și să întreb o prietenă bioloagă cum se zice la diferite tipuri de terenuri mlăștinoase. Turbăriile prețioase și vrăjite, și rare. Culegeam și culegeam, mă duceam la râu, ascultam repezișul și mă uitam după păsări nemaivăzute, după flori nemaiculese și neștiute, după renuri timide și uneori cântam cântece populare maghiare. Nu am mai cântat așa după liceu. Acasă aproape nu au sens aceste cântece finuțe și frumoase despre flori, fete și iubiri, nu au sens pentru că discursul naționalist a politicienilor de tot feluri acoperă sensul. Iar aici, la repeziș, când doar repezișul era să-mi acoperă vocea, toate cuvintele aveau sens, iubirile pierdute și imaginile folcloristice de natură, nu erau doar imagini, au devenit realitate o secundă.

Țărâmurile cu stânci mari de dolomit roșiatic, Kiutaköngäs, răsunau de cântecele mele, răsunau de bucuria și tristețea mea. A simți bucurie nemărginită și tristețe ascuțită, dar și admirație și un fel de șoc în același timp în termeni provenite de estetică nu este ceva frumos, care ar fi ceva harmonic și calm, ci este sublimul. În liceu am fost capturată de ideea sublimului și căutam experiențe sublime, dar nu cred că am găsit până ce am ajuns în Oulanka, unde nici nu căutam așa ceva, doar am primit cadou. Sublimul tulburător mi-a schimbat miezul personalității mele, mi-a dat o stâncă mică de dolomit și pentru inima mea, pe care mă pot sprijini și odihni. Dar eu am realizat asta doar când a venit acel august cu ciupercile multe. 

Mă duceam des în centrul pentru turiști aflată la 100 m de la stație. Centrul avea și un restaurant de prânz mic, o expoziție mică, și un magazin mic cu multe cărți și obiecte care te amintesc de pădure. M-am uitat la cărțile cu ciuperci multe săptămâni. Dar nu le-am cumpărat din start. Am mai cules ciuperci împreună cu familia fostei partenere, cu bunica, mătușa și mama, și cu ea. Toate îmi explicau pe care ciupearcă să iau, ce să caut, cum să mă uit, cum să le scot din pământ, cum să le curăț și să le prepar. Aminteam multe, mai ales din partea de curățare și preparare, dar aveam amintiri foarte cețoase despre care ciupercă e care, totuși. La stație în iulie a sosit un băiat frumos și pasionat de pădure și de ciuperci. A venit să ajute cu muncile pentru zece zile, că lucrase înainte acolo în timpul serviciului civil. În acel zece zile, am învățat a doua bază de siguranță despre care ciupearcă ce și cum. Când plecaseră, am cumpărat prima carte, aia mai mică și mai ieftină. Am citit totul într-o zi și am realizat, e prea puțin, deja știam multe informații din el. M-am dus și am cumpărat și cartea verde mai mare și mai scump, cu descrieri științifice și mult mai multe specii descrise. Am citit fiecare seară din ea până ce am terminat cap coadă. Să urmăresc viața ciupercilor, asta era cel mai liniștitoare poveste de culcare. 

Cu cât am învățat mai multe despre ciuperci, cu atât s-a înclinat balanța spre bucurie și nu înspre disperare. Orele petrecute concentrată până la plesnire de a găsi anumite specii de ciuperci sub mușchi, lângă copaci, pe turbărie, în umbra brazilor și pinilor, m-au transplantat cu totul într-o altă dimensiune. Cred ulterior că m-au transplantat de fapt în dimensiunea prezentului și a corpului meu întrupat, a pădurii și a ciupercilor. În loc de a cădea în vârtejul anxietăților, am putut să mă plimb înrădăcinată în moment, să-mi simt senzațiile corpului meu – totul concentrând la a vedea pete roz-portocaliu a familiei Russula, sau a râșcovului de molid, și cojițe maronii și lipicoase a diferitor specii de hribi și alte râșcovuri sau lăptuci, între frunzele care deja începuse să cade de mesteacăni și arini care se aflau în unele locuri rătăcite între dominanța pinilor și alocuri a brazilor.

Am fost crescută să cred că oamenii nu au grijă de mine, că mă urăsc, că oamenii sunt răi. Și acum mă cresc ca o ciupearcă sub mușchi să cred că iubirea și grija există și nu pleacă. Abia dacă reușesc, undeva tot iese la suprafață, tot se desface cusătura pe rană, tot se scurge îndoiala chinuitoare. Îndoiala care șoptește în urechi înainte să dormi și când te trezești. Și toată încercarea asta, străduiala pentru iubire, am învățat de la diferite specii de ciuperci. Și pe lângă rupturi, undeva tot curge hrana de sub pământ, de la rădăcinile copacilor, tot îmi schimb nutrienți și pulsez și cresc, un râșcov mic, portocaliu, cu pete albastre-verzui, cu un miros citric, pe lângă niște brazi mari care îmi țin umbra. Când se desfac cusăturile mai iese laptele portocaliu afară, mai iese, ce să și facem. Apoi mai cresc, mai apar alte ciuperci, unele culese, altele deja mucegăite, altele noi, încă sub mușchi, invizibil pentru ochi.

*

Pe când m-aș fi gândit că sunt foarte fericită în Oulanka, trebuia să mă gândesc la o întrebare semnificativă: Cum este să trăiești pe un teritoriu unde până destul de recent au trăit persoane indigene sámi? Am impresia că extrem de multe persoane nu știe că și în Europa trăiesc persoane indigene în Sápmi, care este împărțit între patru state naționale și coloniale: așa zisele Norvegia, Suedia, Finlanda și Rusia. Pe lângă persoanele sámi, apropo, mai sunt persoane indigene și în așa zisul Groenlanda. Dar revenind la întrebare: până secolul 17-lea, pe teritoriul Parcului Național Oulanka și în județul Kuusamo, trăiau persoane sámi care erau forțați să se mute mai nord și să lasă teritoriul lor pentru coloniști finlandezi. Acesta nu este evident singura întâmplare de genul, finlandezii au tot alungat grupurile sámi cât mai la nord și au ocupat teritoriile lăsate în urmă. În secolul 20 atât în Suedia, cât și Finlanda și Norvegia, au existat școli de reeducare pentru copii sámi, unde era interzis să vorbească limba lor, să poarte vestimentația populară de a lor, până și să aibă numele lor sámi, numele trebuia schimbat la unul majoritar, și copii erau supuse unor examinări eugenice de tip măsurarea capului ș.a.m.d.. Dacă cititorx vor să știți mai multe despre această temă, recomand cu toată inima filmul Sameblod (2016), pe care nu pot să-l redau aici cu numele tradus în română, pentru că traducătorii au folosit cuvântul colonial și denigrant folosit pentru persoane sámi de către coloniștii scandinavi. De asemenea recomand și traducerea din norvegiană a romanului Lapon afurisit! de Kathrine Nedrejord, unde, cuvântul denigratoriu este folosit de către autoarea sámi în titlul original în norvegiană. Cuvântul aici redă expresia folosită de către copii majoritari despre personajul principal și demască o formă de violență.

Grupurile sámi nu au părăsit fostele teritorii fără urme, în denumirile locurilor încă sunt folosite cuvinte provenite din limbi sámi. Așa că și numele Kiutaköngäs are origini sámi. Și pe lângă asta foarte multe alte nume din jurul meu proveneau din sámi. Fiecare zi când treceam pe undeva cu nume din sámi, mă gândeam că pășesc pe teritoriu furat. Pentru că pășeam pe bune pe teritoriu furat, și politicile guvernamentale nu pare să facă reparații adevărate pentru persoane indigene absolut nicăieri, evident, și din păcate. 

Scriind despre asta mă gândesc ce legătură are colonialismul finlandez cu întrebarea mea de la început, anume, ce este iubirea. În romanul sci-fi a lui Ursula K Le Guin, Lumii îi spuneau pădure, ne întâlnim cu persoane indigene de pe o planetă până atunci neatinsă de o cultură colonial-capitalistă similar cu asta de pe pământ. În limba lor cuvântul pentru lume e pădurea, pe care coloniștii vor să exploateze pentru resurse și obligă persoanele indigene să participă în munca forțată care distruge lumea lor, adică pădurea. În Oulanka cuvântul pentru lumea mea într-un fel a fost pădurea. Iar în general mă gândesc, cuvântul pentru lumea ar putea fi iubirea. Iubirea care include și iubirea pentru împrejur pe care refuz să numesc Natură, aia idealizată, romanticizată, vânată.

Dar ce facem când iubirea nu ajunge? Am un tricou de la o trupă punk vegan pe care este o imagine cu un om îmbrăcat în negru și balaclava pe cap cu un cățel probabil salvat de undeva, fiindcă omul are în mână niște clește. Textul sub imagine zice: love is not enough. Și într-adevăr, iubirea uneori pare să nu ajungă. Milioane de oameni declar iubirea pentru cățeii și în același timp consumă carne, cumpără căței bred care suferă de tot feluri de boli și condiții cronice. Milioane de oameni declară iubirea pentru văcuțe mâncând carnea lor. Iubirea aceasta nu ajunge. Însă cred că ar putea să există, sau poate există deja în vizionarele și practicile revoluționare vegane, anticoloniale, anticapitaliste și anarchx-queer-feministe, forme de iubiri care ajung. Cum pentru cercetătoarea și scriitoarea anticolonială Sylvia Wynter, cuvântul pentru om nu ar trebui să fie un substantiv descriptiv și mai degrabă un verb și o practică care nu este bazat pe excluderea inițială de noi-ei, așa și iubirea nu ar trebui să fie o declarație statică, ci o practică pentru care fiecare lucrează și uneori se luptă. 

Iubirea ca practică se solidarizează cu toate luptele a persoanelor indigene pentru pământ și justiție și o lume decolonială. În Lumii îi spuneau pădure grupul indigen a planetei reușește să oprească distrugerea lumii lor prin uciderea în masă a coloniștilor. Însă tensiunea etică a romanului vine din faptul că locuitorii planetei până sosirea coloniștilor nu au omorât niciunul dintre ei, pur și simplu nu cunoșteau practica omuciderii. Colonialismul extractivist ajunge cu povara că locuitorii planetei ajung să fie forțați să invețe practica homicidului ca să salveze pădurile. În lumea noastră de pe pământ parcă nici nu sună atât de crunt și dificil. Iar aceasta este fiindcă noi deja trăim într-o lume colonială. Evident nu vreau să sugerez că pe pământ practica homicidului ar veni din colonialism, pentru că practica exista și dinainte, și și înaintea imperialismului mii de ani de vechi. Și totuși situația există că grupuri de oameni supuși violenței coloniale sau oprimării sistematice, ajung să fie forțate să învețe un anumit tip de violență anticoloniale pe care altfel nu ar fi nevoie să practice și care lasă urme. Urme pe pământ și pe oameni care nu au altă cale decât să folosească violență revoluționară împotriva violenței totale a colonialismului-capitalist. La finalul romanului lui Le Guin, personajul principal pomenește că acum că s-a întâmplat ce s-a întâmplat și au învățat practica homicidului, acest fapt nu se poate ignora și întrebarea este ce fac cu această cunoaștere. Pentru iubirea ca practică, întrebarea este la fel de valabilă: ce facem cu experiența și cunoașterea violenței ucigașe nu doar împotriva oamenilor, ci și împotriva copacilor, animalelor nonumane, pământului, etc.?

*

A fost odată o pasăre. A fost odată niște oameni de tot feluri. Povestea spune că pasărea Perisoreus infaustus un fel de gaiță nordică, nu a fost vânată de oameni, acesta fiind considerat o pasăre sfântă de poporuri uralice care trăiesc în taiga. Povestea spune că din acest motiv gaițelor noastre nordice nu li e frică de oameni, chiar dimpotrivă, vin aproape de oameni și ne privesc cu o curiozitate. Sunt considerate prietenii oamenilor care umblă în păduri. Perisoreus infaustus odată a trăit pe tot teritoriul actualului așa zisei finlandei, iar acum se găsește în număr care se micșorează doar în partea nordică a regiunii. Gaiței nordice nu-i plac orașele și pădurile modificate de industrializare și defrișări, ele trăiesc doar în păduri mai neatinse de construcții și schimbări de genul. Nu se poate zice că neatinse de oameni, pentru că ele se trăiesc într-un fel de pace cu oamenii ai pădurii. În cele mai ascunse poteci, gaițele nordice vin aproape și te uită în ochi de pe creanga de lângă tine. Vin aproape și aterizează pe o ciupercă din mâna ta să guște și ei. Vin aproape și cer alune, cer pâine, cer crenvurști. Vin și mănâncă din mâini. Vin și te urmăresc pe o bucată de drum. Vin și privesc cum culegi ciuperci, cum lucrezi pe un teren de cercetare. Perisoreus infaustus trăiesc pe un perimetru destul de mică, așa că dacă umbli pe același teren zilnic, le poți întâlni aceleași gaițe nordice. Când vă priviți în ochi, poți bănui că nu este a prima întâlnire a voastră. Poți bănui că încet-încet se dezvoltă un fel de prietenie între voi. Când vin gălăgioși lângă tine, poți să le saluți și tu pe ei. Poți să le vorbești și ele se uită cu capul înclinat spre tine, un semn al curiozității, oare ce zice. Mi-e dor de gaițele nordice din Oulanka. Cum pot să lucrez la laptop în cartierul Grigorescu în Clujul gentrificat după ce am lucrat în pădurea nordică și am fost salutată de Perisoreus infaustus aproape zilnic?

Dar cum ar fi să trăim așa cu toate speciile pe pământ? Să ne privim unx pe altx cu o curiozitate deschisă, jucăușă și cu dorința de învățare și ascultare? Pentru mine asta este baza iubirii. Nu este încă iubirea, iubirea este parțial ceva de nedefinit și mereu altceva. Dar fără această deschidere curioasă, nu poate exista iubire și nu poate exista nici o lume justă pentru toatx.