Nu am înțeles niciodată de ce nu pot să îl țin eu pe el în brațe când ne culcăm. De ce el e big spoon și de ce eu sunt mic? De ce mă face să mă simt așa bine ideea că eu nu pot fi nimic altceva decât cel îmbrățișat, protejat, complimentat, cel care nu cheamă primul, cel care nu scrie primul, cel care primește reel-uri cu guess who is the bottom. Și râzi, te rușinezi un pic, așa cum e de așteptat din partea ta și eviți să spui ceva concret, de parcă ar fi rușine în concret.

Alex mi-a zis într-o zi să nu mai mă pregătesc ca o pizdă și să plecăm mai repede că ratăm trenul. I-am zis să nu mai zică așa că nu știe ce înseamnă și că e misogin. El râde și se uită în altă parte și din râsul lui se pornesc rafale de vinovăție care lovesc în jur pe cei care nu știu să înghită o glumă. Nu știu dacă am făcut alegerea corectă să mă mut cu el. S-a împlinit un an și simt că ne sufocăm unul pe altul. Acest spațiu nu crește, ci absoarbe din fiecare resurse veritabile și nu știu cum să spun asta cu voce tare fără să mă simt victimizat. Când te apropii de 30 de ani, simți frica strămoșilor tăi queer care te privesc cu ochi dilatați și îți amintesc că de aici încolo viața ta va fi irosită dacă nu ți-ai găsit pe cineva, că de aici vei începe să te uiți înapoi, vei căuta viața ta în băieți de 19 ani care îți vor da pe moment un sentiment de apartenență, că încă ești viabil să fii iubit. Uneori, am coșmarul ăsta și mă trezesc tremurând și hiperventilând frică. Frica de abandon care se rostogolește și crește ca un bulgăre de zăpadă în mine care mă anunță că am putea ajunge toți așa, triști și expirați.

Mă trezesc cu jumătate de corp amorțit. Am dormit îmbrățișați așa cum știm că fac cei ce se iubesc chiar și atunci când dorm. Corpul meu culege iubirea din toate filmele, serialele, emisiunile, din toate familiile tradiționale și non-tradiționale și le transformă în furnicături care dor. Mă mângâi. Mă scol din pat și privez (eliberez?) corpul – a se nota o confuzie comună datorată dificultății mele de a-mi percepe propriul corp aparte de corpul creat de societate – de mâna lui Alex care îmi încolăcește mijlocul. Mă îndrept către bucătăria unde au avut loc primul date, prima sticlă de vin, a doua sticlă de vin, prima atingere, următoarele atingeri. Scot din frigider laptele cu 1,5% grăsime, pentru că așa de tare îmi tremură mână la lidl când e vorba să aleg între 3,5 și 1,5 încât uneori pic testul. Din buzunar, o notificare de la Sabrina cu un desen digital cu două pisicuțe care beau din două ceșcuțe perfect proporționate cu descrierea coffee tastes better when i have it with you. Pun sticla la subraț și tastez splendid. Îmi fac cafeaua cu foarte, foarte mult lapte și așa simt că trăiesc.

Privesc din nou bucătăria, bucătăria privește înapoi. Mă proiectez la prima întâlnire și mă întreb ce m-a făcut să vreau prezentul de azi. Era noapte, eram beat, l-am cunoscut pe grindr. Mult timp am crezut că e total în regulă să aduci o persoană queer pe care nu ai văzut-o niciodată în viața reală la tine în casă. Pentru că mult timp am crezut că intimitatea nu poate avea loc decât în proximitatea casei. Apoi sticla de vin, apoi a doua sticlă de vin, apoi prima atingere, următoarele atingeri. Multe prietene mă întrebau cum pot să fac așa, cum îmi permit să risc să aduc un străin în casă care poate să-mi facă orice. Le explicam de fiecare dată faptul că intimitatea noastră este diferită de intimitatea lor și că trebuie să privească intersecțional intimitățile noastre. Nu provenim din același spațiu. Le spuneam că pentru noi nu există primul sărut în centru, pentru noi nu există plimbare liniștită pe Someș ținându-ne de mână fără să ne ținem răsuflarea la fiecare persoană ce se apropie de intimitatea noastră care nu a fost niciodată pregătită de a ieși în lume. Pentru noi gesturile mici înseamnă gesturi foarte mari și periculoase, iar gesturile mari se petrec în pat. Privesc aceste gânduri de la distanță și îmi dau voie să plâng. Intimitatea mea plânge și ea pentru că nu știe ce înseamnă asta, pentru că știe că nu asta e soluția.

Aveam 16 ani când am făcut prima dată sex. Mi s-a părut cel mai frumos și cel mai îngrozitor lucru să fac sex cu un băiat. Cel mai frumos lucru pentru că așa credeam eu că îmi trăiesc sexualitatea la maxim, cel mai îngrozitor lucru pentru că Alin avea 25 și a zis că nu e nevoie de prezervativ că nu mă lasă gravidă. Dar bolile? Întrebam, bolile există. Păi ai zis că ești virgin, nu ai cum să ai ceva. Eu m-am futut doar cu fete, nu aveam cum să iau nimic. De aici înțelegeam eu un nivel de protecție nemaiîntâlnit, cum s-a gândit el la toate. Cum mă credea că sunt virgin și nu mai trebuie să îi mai dovedesc eu nimic. Cum sunt eu unic, primul lui băiat, prima experiență revelatoare, vizualizam acest lucru ca și cum și el ar fi virgin ca mine. În scurt timp, m-a blocat pe toate rețelele sociale după ce i-am cerut să ieșim în oraș la o cafea. Eram din același cartier și lumea dintr-un orășel mic încape într-un glob de sticlă cu zăpadă pe care îl primești de crăciun sau măcar îl vezi în vitrine cum cântă o melodie ce nu aparține cadrului balcanic. Am plâns și de acolo am învățat că intimitatea noastră se crește într-o cameră: de apartament, de hotel, de pensiune. Frica comunitară devine frica ta de abandon, pentru că dacă nu împarți frica dintr-o comunitate, atunci ea te respinge, te etichetează drept periculos, indiscret.

În 2010, abia se dezghețau lucrurile, nu aveam curajul de a explora acest univers prea departe de casă. Pe Alin l-am cunoscut pe Romeo. Eram vecini de cartier. În mine creșteau spaima și entuziasmul în paralel, nu știam care crește mai tare. Am vorbit câteva ore despre fanteziile lui sexuale și despre cât de tare i-ar plăcea să mă pună doggy, să mă lege la ochi, să-mi dea palme peste față și să mă tragă ca pe o târfă de păr. Eu puneam emoticoane cu fețe roșii care privesc în jos. Emoționant. Dar în interiorul meu nesiguranțele: dacă mă doare? Ce fac dacă nu îmi place să fiu legat? De ce vorbește așa cu mine, sunt târfă pentru că vreau sex? Toată lumea e târfă dacă vrea sex? Se lansase recent această serie de emoticoane și eu trimiteam doar fețe rușinoase, iar el continua să mă spameze cu mesaje ultra descriptive despre dominarea lui asupra întregului spațiu. Eram excitat și curios, ulterior excitat și îngrijorat. M-a chemat la el acasă, adică la casa părinților lui. Ei erau plecați la niște rude din București. Pe ai mei i-am mințit că mă duc la Dana, prietena mea cea mai bună de atunci. Să nu faceți prostii. La 2 dimineața – imediat după ce el a terminat – a trebuit să născocesc o invenție cum că Danei i-au apărut bubițe pe toată pielea și că am fost nevoit să plec la 2 dimineața de la ea, de teamă să nu iau și eu vărsat-de-vânt. Cu privirea acum fixată pe șosetele mele din colț, mi-a zis să mă îmbrac și să mă duc acasă. Dezbrăcat și proaspăt inițiat în experiența colectivă queer, am plecat de acolo cu șosetele într-o mână, iar cu cealaltă am mângâiat în trecere pereții blocurilor din drumul spre casă, imaginându-mi că unul dintre ei ar putea mângâia înapoi.

Ușa bucătăriei scârțâie și de după ea iese Alex cu fața lovită de somn și care se uită la cafetiera goală de pe aragaz, la mine, la pachetul de țigări de pe masă. Alege pachetul și se duce pe balcon. Îmi imaginez acest spațiu fără el. Reușesc. Mă ia apoi teama de singurătate, îl fac să apară la loc chiar dacă nu îmi place în ce formă apare. Mă ridic și plec în dormitor. Uneori, îmi imaginez că oamenii de lângă mine dispar, e reconfortant, îți dă impresia că tu deții controlul asupra propriului spațiu. Când eram mic, făceam asta cu orice om mare care țipa la mine: tata, mama, bunica, învățătoarea, educatoarea, profesorii, alte persoane cu rol educativ din viața mea. La început închideam ochii și îmi puneam mâinile la urechi, îmi era greu să-i fac să dispară altfel. Apoi palmele peste ochi, mâinile strânse de mâini mai mari și mai puternice decât mâinile mele care făceau oameni să dispară, degetul arătător mișcându-se agresiv în fața mea și care atenționa un nou atac, dacă mai încerc vreun truc. Așa am ajuns să renunț ușor la închis ochii sau în a-mi mai pune palmele la urechi. Mi-am antrenat atunci o forță nouă care funcționa ea pentru mine și reducea pe toată lumea la tăcere. Reziliența mea este una care are ca factor dispariția. 

În 6 zile eu cu Alex împlinim doi ani de relație. La început am crezut că funcționează ca un parazit, rămânea cu zilele la mine și dormea până la 3 după-amiaza, în timp ce eu mă luptam să termin ultimele traduceri pentru edituri ca să reușesc apoi să trec pe la supermarket să cumpăr mâncare pe care urma să o gătesc pentru amândoi. Să îl trezesc cu o cafea și el să mă cheme în pat înapoi, să zică ca e horny și să fac ceva în legătură cu asta. Primele zile erau antrenante, eram pregătit să performez acest rol pentru că mă săturasem să fac totul singur (deși cam tot singur făceam majoritatea lucrurilor, a se nota totuși că prezența lui de om dormind în pat până după masă oferea o oarecare senzație de prezență pe care eu o primeam și o transformam într-o emoție extraordinară). Apoi oboseala, anxietatea, problemele la muncă. I-am spus că așa nu se mai poate. Trebuie să se ducă și acasă la el, să își vadă de propria viață. Apoi love bombing-ul, manipularea. Nu am scăpat de el decât după 2 săptămâni. Într-o zi s-a trezit, a zis ne auzim și a plecat. Nu eram pregătit de disparițiile pe care nu le provocam eu. Nu mi-a mai răspuns la mesaje 2 zile. Apoi s-a întors, și-a cerut scuze, mi-a spus că trece printr-o perioadă complicată și că nu se simte confortabil să vorbească despre asta. Între timp am încercat să recuperez orele nemuncite, deadline-urile care aveau și ele alte deadline-uri. Anxietățile mele creșteau și mâncau din timpul cu care eu nu mai știam ce să fac. Simțeam această plecare ca pe ceva catastrofal, iar întoarcerea nu era o recuperare a siguranței, ci doar un împrumut bancar de care mi-era teamă ca va veni înzecit peste mine și nu voi avea resursele necesare să îl plătesc înapoi. Ce nu poți controla poate deveni oricând o armă albă pe care nu o știi folosi. Dar Alex s-a oferit să mă ajute cu textele. Această grijă venită de nicăieri hrănea lucruri în mine. Ne-am pus 3 nopți să edităm tot ce nu am terminat în 3 săptămâni de frica de a ieși de la el din brațe. S-a comportat ca un partener de viață, a început să vorbească despre el folosind noi: suntem, o să facem, o să trecem peste, ne va fi bine. Se lipea tot mai mult de mine, mă întreba lucruri, oferea cadouri, se comporta de parcă ne-am fi știut de 2 ani și acum ne hotărâm ce să mai schimbăm la noi. Accelerarea sentimentelor. Performarea sentimentelor. Lucruri de care ne-am lovit și încă ne lovim în comunitate și toate taie în același punct fără șansa unei vindecări, recuperări.

Dacă am observat ceva în decursul relațiilor mele romantice, este că niciuna nu a avut o bază reală. Încă de mic doream totul, consideram că e necesar să simți totul cum se adună în stomac și se strânge ghem ca să fie bine. Îmi romantizam fiecare acțiune și mă îndrăgosteam de orice tip care părea queer și care vorbea cu mine mai mult de o zi. Mă uit în spate și văd șirul bărbaților din viața mea care mă privesc, mă ating, își însușesc părți din mine, performează cum știu ei mai bine dragostea. Niciunul nu avea prieteni gay. Probabil niciunul nu va avea prieteni gay. Eu nu am avut prieteni gay până la 25 de ani. Nu mi-am format niciodată o relație romantică care să crească din prietenie. Iubirea mea nu e iubire dacă nu o dedic mai întâi prietenilor sau dacă prin existența ei nu naște prietenie.

Mă îmbrac robotic. Mă uit în oglindă la reflexia mea care trădează imperfecțiuni sociale. O ușoară scolioză își face loc printre umerii mei obosiți, brațele deloc musculoase, deloc atletice. Mut privirea către coapse. Mereu mi-au plăcut coapsele mele. E important să găsești măcar un lucru care să îți placă la tine și să îl privești la nevoie. 

Sabrina mă așteaptă la același local la care mergem atunci când vrem să ne deconectăm de restul lumii. Ritualul e să ne bem cafeaua de fiecare dată fără să ne spunem lucruri. Să simți că ești tu cu tine, dar încă cineva prezent care să îți asculte liniștea. Dacă se termină cafeaua și încă mai apasă ceva, și de multe ori apasă, atunci împărtășim. Sunt zile când doar ne uităm unul la altul și zâmbim. Zâmbetul nu e suficient ca oamenii să știe cum te simți, știm asta și ne zâmbim pentru că o știm. Ne ținem de mână și nu e niciun efort în a gândi acest gest, nicio îndatorire. Într-o zi m-a luat groaza gândindu-mă dacă eu îmi țin prietenele de mână doar pentru a recupera imposibilitatea de a o face atât de natural cu iubiții mei. Pentru a putea să-mi răspund la întrebarea asta ar trebui să pot ține pe toată lumea de mână în același timp. 

În drum spre casă vântul se simte ca o rană proaspătă. Taie din toate părțile. Îmi ridic privirea spre un bloc comunist care are ceva din rezistența unui bizon care acoperă soarele. Am nevoie de soare, mă îndepărtez. În spatele lui se varsă pădurea care e pe cale să fie transformată în parc de agrement. Mă gândesc la un prieten care ar fi putut sta acolo toată ziua citind din cărțile sale în spaniolă, neperturbat. Acel prieten ar fi putut avea de-a face cu vântul.În aer plutește un miros de lămâie, vanilie și fum. Cineva arde clătite. Centrul cognitiv responsabil pentru miros este foarte aproape de cel al memoriei. Amintirile se construiesc și se dărâmă într-o singură respirație cu gura închisă. Undeva la mijlocul respirației intră tot ce îmi pot aminti când aerul părăsește corpul. O imagine cu un grup de copii care se uită la un băiat cum aleargă în 2 direcții. Stânga sau dreapta, Teo, stânga sau dreapta. Pierzi, boule, dacă nu alegi, de ce nu poți alege odată, mereu stăm după tine să te decizi, nu te mai întoarce din drum ca o fetiță. Amintirea se termină stând în fund pe iarbă, cu mâinile ridicate deasupra capului: eu nu pot alege, nu am unde să mă duc, vă rog frumos, nu mă puneți să aleg pe cine să salvez, eu vreau să-i salvez pe amândoi.