„De ce nu ați bătut în peretele cisternei? De ce nu ați spus nimic?”
Ghassan Kanafani — Men in the Sun
„La nivelul indivizilor, violența (ca parte dintr-o luptă pentru eliberare) este o forță purificatoare. Aceasta eliberează persoana nativă din complexul său de inferioritate… și din disperarea și inacțiunea sa; o face neînfricată și îi redă respectul de sine.”
Franz Fanon — The Wretched of the Earth
„Această carte este dedicată celor care și-au exercitat puterea pentru eliberare colectivă în termenii lor și prin orice mijloace necesare.”
Scott Crow — Setting Sights. Histories and reflections on community armed self-defense
Primul citat este din nuvela Bărbați în soare de Ghassan Kanafani, publicată în 1962, și reflectă, conform viziunii scriitorului, paradoxul incapacității de acțiune a palestinienilor în fața consecințelor Nakba din 1948: dacă protestează (bat în cisternă) – mor, dacă nu protestează (nu bat în cisternă) – tot mor. În 1972, nuvela este ecranizată de regizorul egiptean Tawfiq Saleh cu un final diferit. În film, oamenii care nu au bătut cu pumnii în cisternă, o fac. Acest final reflecta realitatea politică a momentului constituită din mișcări ample de rezistență, după Războiul de Șase Zile din 1967.
Avem înțelegeri limitate asupra violenței. Ce înseamnă? Cine are dreptul să o practice și în ce condiții? Cine stabilește acest drept? Și ce e de făcut dacă înțelegerea noastră este în răspăr cu autoritatea care stabilește răspunsurile? În vremuri în care ne confruntăm în modul cel mai vizibil cu fascism generalizat, război și genocid, mișcările sociale din europa par mai degrabă confuze în a răspunde clar și concret la aceste întrebări. Apelând fie la poziții depășite istoric, fie la relativism conceptual, mișcările întârzie în a lua o poziție ancorată în prezent asupra violenței. Ultimii patru ani sunt marcați de diviziuni și izolări, și în nici un caz de un nou front internaționalist.
Acest articol explorează propriile-mi dileme și frustrări, ca persoană activă în diverse rețele regionale, transnaționale și internaționale de stânga radicală. În momentul în care scriu, problematica violenței ca tactică este marcată de două evenimente de rezistență: declararea ca organizație teroristă a grupului Palestine Action din regatul unit* și refuzul unor grupuri de muncitori în transport aerian și maritim de a facilita transportul de armament în israel.
*Toate numele de state din acest articol sunt trecute fără majuscule pentru a semnaliza nerecunoașterea legitimității autorității lor. Aplic același gest și asamblajului geopolitic „europa”.
Butler și (non)forța nonviolenței
Încep cu 2020, anul debutului pandemiei COVID-19. În cadrul mișcărilor sociale din care făceam parte în prima jumătate a anului, ne-am concentrat – ideologic vorbind – asupra redefinirii ajutorului și criticii umanitarianismului. Acestor momente le datorăm discursul complex și radical despre ajutor reciproc și revenirea poziției clasice de critică radicală a umanitarianismului ca proiect colonial. Sunt poziții critice și fundamentale pentru ancorarea în prezentul istoric în care ne aflăm, totuși insuficiente. Deci ok, avem uneltele atât teoretice, cât și practice de a ajuta comunități cu nevoi concrete fără să cădem într-o capcană umanitarianistă. Însă, anul avansa și mobilizarea noastră părea a rămâne în această etapă în timp ce autoritățile – locale și de peste tot – profitau tot mai mult de pe urma stării de excepție create. Se simțea ca o nouă, mai profundă lipsă de putere, însoțită de o neliniște adâncă, căci, în București, armata ieșise în stradă. La final de martie, după intrarea în vigoare a ordonanței 3, pe străzile capitalei se plimbau vehicule militare cu soldați înarmați cu mitraliere. Printr-o acrobație mintală, noi, oamenii orașului, trebuia să credem că este necesară scoaterea armatei la intimidare, pe străzi, cu mitraliere și tot tacâmul, pentru a ne proteja de virus.
Pandemia ne-a arătat că statele, oricât de democratice s-ar declara, dețin prin brațul lor militar monopolul asupra cunoașterii și controlului infrastructurii de urgență în situații limită. Cu alte cuvinte, în caz de urgență națională de tipul unei calamități – și, deci, nu doar al unui atac militar – armata deține unic control asupra strategiei de intervenție. Niciun sector semnificativ al părții civile din stat sau societate nu are control asupra niciunei părți semnificative a infrastructurii de urgență.
Câteva luni mai târziu, tot pandemie și mai multă neliniște. În căutare de răspunsuri, mă apucasem să citesc, într-o zi, Judith Butler – The Force of Non-violence. Intenția lui Butler este de a articula o poziție etico-filosofică în susținerea nonviolenței. Într-un moment în care resimțeam acea profundă lipsă de putere, credeam că un argument în sprijinul nemobilizării militante m-ar alina. Însă, paginile cărții m-au surprins ca fiind neconvingătoare.
Butler invocă speculația lui Freud cu privire la impulsurile inconștiente care ar putea submina angajamentul nostru față de nonviolență. Impulsul morții, unul considerat (auto)distructiv, ne-ar alimenta susținerea violenței. În mod similar, este invocată și ipoteza psihanalistei Melanie Klein conform căreia îi urâm pe cei pe care îi iubim și de care depindem, mai precis în copilărie, urâm persoanele care au grijă de noi pentru că nu pot fi întotdeauna acolo. Având în vedere aceste curente psihice întunecate, Butler consideră nerezonabilă așteptarea că societățile umane ar putea ajunge la lumi egalitare și nonviolente, în care nimeni să nu fie „supus violenței, abandonului sistematic sau obliterării militare” fără un angajament ferm etico-filosofic pentru nonviolență. Însă, acesta rămâne ca o formulare generică și, în cel mai bun caz, îl putem vedea ca un ideal utopic, la care ar trebui să aspirăm. Argumentul are iz fatalist și este surprinzător de îndepărtat de mai obișnuitele argumente butleriene asupra originii culturale a unor aspecte considerate, în mod normativ, ca fiind un dat de la natură (este vorba, evident, de gen). Războiul nu este descris ca o problemă pe care putem și trebuie să o rezolvăm.
Am rămas cu confuzie și frustrare. Și nu doar cea obișnuită dată de scriitura dificilă a lui Butler, ci dată de ceea ce îmi părea o viziune sumbră asupra naturii umane, amintindu-mi de teoria de tip darwinian a războiului. Conform acesteia, selecția naturală a insuflat oamenilor o predispoziție către violența letală de grup. Iar o asemenea poziție este inacceptabilă. Nu pur și simplu pentru că este eronată, ci și pentru că este, oricum ai lua-o, o legitimare a războiului.
Deși Butler este departe de a legitima războiul, lipsa de precizie cu privire la ce înseamnă nonviolență și, deci, și violență, în ce condiții se aplică și cui, face argumentul neconvingător și, pur și simplu,insuficient pentru aceste moment istoric.
Îți dă cu ceață: relativizarea violenței
Cinci ani mai târziu, iată-ne în 2025, într-un moment când pare că principala problemă ideologică a mișcărilor de stânga, din europa, este definirea violenței. E adevărat că este, până la urmă, un concept alunecos și vast. Ideea de violență poate include o varietate de forme și manifestări. Modurile în care agresivitatea și violența umană sunt caracterizate și înțelese variază în funcție de decenii, contexte, discipline și cercetători. Cu toate acestea, putem spune că: violența se poate manifesta prin expresii fizice, relaționale, verbale, cibernetice și sexuale, precum și prin forme sistemice, structurale, simbolice și culturale. Primele manifestări se referă la tipuri mai explicite, concrete și directe de violență, în timp ce ultimele manifestări se axează pe forme mai puțin vizibile, indirecte și subtile.
Până aici, totul bine. Însă, în realitatea organizării dintr-o mișcare socială, este crucial să avem capacitatea de a distinge între ce înseamnă: violență neînarmată, nonviolență, pacifism, dezobediență civică, acțiune directă, militantism, autoapărare înarmată, rezistență înarmată, acțiune revoluționară înarmată, insurgență. Haideți să ne gândim împreună câte din grupurile și mișcările sociale din care facem parte au o definiție clară la cel puțin jumătate din acești termeni.
Lipsa de claritate se rezumă, în final, la ce fel de violență considerăm legitimă și în ce condiții: cine are dreptul să o practice, cum, când, pentru cât timp? Și, foarte important, cine stabilește acest drept?
La polul opus acestei lipse de definiții avem statele moderne. Acestea au infrastructuri complexe prin care definesc și analizează violența împotriva autorității lor. De la legislațiile despre subminarea autorității statului și terorism până la studiile de antiterorism, strategie antiinsurgență, etc. statul se ocupă activ și intens cu definirea violenței. Și alături de acestea, desigur, avem exercitarea violenței pe care statul o face prin poliție, brațul militar, infrastructura carcerală, dar și prin multiplele îngrădiri ale accesului la resurse reprezentate de, practic, tot restul administrației. Prin toate acestea, statul deține monopolul violenței legitime. Și, chiar dacă e adevărat că „Corporația face legislația!”, cu tot avansul pe care neo-liberalismul l-a acordat structurilor civile capitaliste, Elon Musk tot trebuie să primească aprobarea administrației Trump pentru a exercita, de exemplu, cenzura în imperiul său online.
Legitimitatea violenței este asigurată de o percepție generală că există un consimțământ al persoanelor guvernate. Iar actorii statului vor lucra mereu către întreținerea acestei iluzii a consimțământului. Interesant că, dintr-o perspectivă de analiză decolonială, regiuni periferice imperiilor mereu vor avea o criză a legitimității statului plutind în societate. De exemplu, dacă ne uităm la istoria modernă a româniei, observăm că a existat mereu o profundă suspiciune societală cu privire la caracterul aparent natural, necesar al statului. În regiunile de miez ale imperiilor, în special în occident, statele sunt considerate mult mai firești, iar caracterul lor fabricat, bazat pe o iluzie a consimțământului, este mult mai obscur. Aceste condiții pot fi privite dintr-o perspectivă politică de critică a statului ca un avantaj, chiar ca o oportunitate.
Din păcate, însă, mișcările sociale din europa, în marea lor parte, nu folosesc în avantajul lor istoriile complicate ale credinței în autoritatea statului și legitimitatea violenței pe care o exercită. Mai mult, prezentul ne arată că pierd din vedere urgența unor definiri și poziționări clare și răspicate asupra violenței. Mai degrabă, par pierdute în folosirea de multiple definiții, uneori chiar contradictorii și de cele mai multe ori prea vagi, formulate pe genunchi și într-o stare de criză în funcție de evenimente punctuale. Rezultatul este participarea la relativizarea violenței. Iar relativizarea violenței este una din strategiile folosite de state pentru a-și garanta monopolul.
Să ne întrebăm în ce măsură călcăm pe urmele statului represiv într-o asemenea relativizare? Când implorăm poliția să ne ferească de violență și respirăm ușurați că Putin nu va ataca o țară nATO, când batem la ușile închise ale instituțiilor de stat pentru a ne ajuta tovarășii migranți și refugiați, petiționăm microsoft să nu își mai pună la dispoziție tehnologia de inteligență artificială pentru iDF – rugăm un agresor să nu mai fie agresor. Și argumentul meu nu este unul împotriva acestor intervenții, ci pentru recunoașterea contradicțiilor, tensiunilor din viețile noastre în spiritul articulării mai precise și mai clare a poziției pe care o avem față de violență.
Autoapărarea este o formă de violență legitimă dacă o considerăm ca o chestiune de cine a dat primul. Cu alte cuvinte, inițierea violenței este condamnată, dar autoapărarea în fața acestei violențe este legitimă. Problema aici este: cine stabilește ordinea? Iar când răspunsul este statul, iată ajungem în realitatea de coșmar a prezentului. Aici ne este utilă o observație a lui Butler, din The Force of Non-violence: statul, invariabil, își justifică violența ca autoapărare. Statul menține definiții clare cu privire la violența împotriva sa și relativizează strategic, în spațiul opiniei publice, violența pe care o exercită. Polițiștii și soldații protejează populația, ei sunt băieții cei buni care, în fața băieților răi, își fac doar datoria. Corpurile care trebuie apărate sunt aici în centru, iar cele care nu merită a fi apărate nu merită să trăiască. Violența de stat este, în mod obișnuit, resemantizată ca autoapărare și, deci, ca un tip de nonviolență. Cel mai pregnant vedem aceasta astăzi, în justificările statului israel pentru genocidul din Gaza și atacurile asupra statelor vecine.
Într-un interviu recent, Butler atrage atenția că un război împotriva civililor poate fi câștigat numai dacă (a) comunitatea internațională este convinsă că civilii sunt fie scuturi umane, fie teroriști, și dacă (b) criticile deschise și publice ale acestor confuzii îngrozitoare pot fi și trebuie oprite. Cu alte cuvinte, uciderea cu impunitate de o asemenea amploare ca în Gaza necesită o campanie de cenzură și represiune. Iar această campanie oprește discursul care ar numi și s-ar opune, pe bună dreptate, acestei ucideri, ar povesti istoria uciderii și a violenței structurale a statului însuși.
Mai multă relativizare: încălcarea legii este întotdeauna violență
În timp ce scriu acest text, grupul de acțiune directă Palestine Action, din regatul unit, a fost proscris de către parlamentul britanic sub legislația antiterorism. În mai puțin de trei luni, de la început de iulie 2025 și până la final de septembrie, aproape 1700 de persoane au fost deja arestate pentru opunerea la această interdicție. Ordinul a fost adoptat după ce, în iunie, persoane activiste parte din Palestine Action au pătruns într-o bază militară și au pulverizat vopsea roșie pe două avioane, în semn de protest față de sprijinul militar acordat de regatul unit israelului. Măsura a stârnit polemici internaționale cu privire la libertatea de exprimare, având în vedere că pune Palestine Action pe picior de egalitate cu grupuri armate precum al-Qaeda și ISIL (ISIS) în regatul unit. În momentul acesta, sprijinirea sau participarea la grupul de protest este considerată o infracțiune penală, pasibilă de pedeapsă de până la 14 ani de închisoare.
Palestine Action este o rețea de protest a cărei tactici constau în sabotarea industriei de armament prin pagube aduse – în mod neînarmat – obiectelor și proprietăților. Astfel, sunt departe de, să spunem, abordarea lui Luigi Mangione, adică de tactici insurgente înarmate îndreptate asupra oamenilor. Astfel, declararea rețelei ca ilegală are scopul (și) de a șterge distincții fundamentale între diverse tactici violente, de a relativiza mai mult ce înseamnă violență spre beneficiul claselor conducătoare, cu industriile și guvernele lor.
Să reflectăm asupra a ce ne referim când spunem „ilegal”. Ilegalitatea este un termen folosit de stat pentru a desemna acțiuni care sunt în afara cadrelor sale legislative și asupra cărora are legitimitate și capacitate de a interveni. O infracțiune este o injurie sau un rău adus unor entități – obiecte, instituții sau persoane – stabilite de către stat a fi demne de apărat. Statul, apoi, își asumă responsabilitatea de a gestiona intervenția: de la arest, judecată și până la pedeapsă. Orice putere și agentivitate este luată de la victime și de la cercurile sociale din jurul persoanelor afectate și dată mai departe profesioniștilor. Profesioniștii, la rândul lor, își derivă legitimitatea dintr-o inițiere realizată tot de către stat, prin încorporarea în structurile polițienești, judecătorești și carcerale.
În rândul populației, noțiunea de infracțiune sau crimă este folosită pentru a crea frică și diviziune care deservește intereselor claselor conducătoare. De exemplu, intervenția neaprobată asupra spațiului așa-zis public este definită ca vandalism. În spate, însă, este necesitatea statului de a crea un mediu previzibil și controlabil pentru investitori și dezvoltatori imobiliari, permițând capitalismului să înainteze conform propriilor sale reguli. În același timp, ilegalitatea definită de statul capitalist pune în termeni de egalitate violența asupra proprietății – inclusiv cea care pune bețe în roate mașinăriei războiului și morții – cu cea îndreptată asupra persoanelor. Astfel, consider că o critică radicală a conceptelor de lege și crimă este fundamentală pentru a imagina și construi o altă lume.
În acest moment, represiunea exercitată de guverne asupra mișcărilor sociale neînarmate este mai ridicată decât în anii 1960, epoca occidentală a mobilizărilor pentru drepturi civile. Iar acest lucru este arătat de considerarea unor acțiuni simbolice, cum au fost cele ale Palestine Action, drept teroriste. Aforismul „Ce e pentru un stat un terorist este pentru un altul un luptător pentru libertate” indică cât de subiectivă este definirea terorismului. Guvernele se sucesc după cum le convine în a încadra diverse grupuri sau mișcări în legislațiile lor antiterorism. În 2007, Comitetul Invizibil indica, în Insurecția ce vine, crearea și folosirea manipulativă a termenului de terorism. Grupul observă cum, pe cât de relativ este termenul, pe atât de solid este legat de iluzia civilizaționismului occidental. Ceea ce Comitetul numește „primul masacru global”, care între 1914 și 1918 a eliminat o mare parte a proletariatului urban și rural, a fost purtat în numele libertății, democrației și civilizației. Începând cu 2002, așa-numitul „război împotriva terorii”, prin operațiunile sale speciale și asasinările țintite, a fost purtat în numele acelorași valori.
„Stop războiului!” și „Iubim dezertorii” nu sunt îndeajuns
Bineînțeles că strigăm clar și răspicat „Stop războiului!”. Însă, cel mai simplu și mobilizator slogan este și cel mai vag. În momentul în care scriu acest articol, probabil cea mai eficientă formă de împotrivire în fața genocidului din Gaza – din afara Palestinei – este refuzul participării la lanțul geopolitic al alimentării industriei de armament. Persoane muncitoare din aeroporturi și porturi maritime din europa au oprit cu succes transporturi de tehnologie militară către israel. Însă, nu toată lumea are privilegiul refuzului participării.Această experiență dură este trăită de persoane și grupuri de rezistență din ucraina. În acest context, nicio alegere nu este simplă, iar compromisurile sunt la tot pasul. Însă, în fața unei realități concrete complicate, mișcările sociale au eșuat pentru o mobilizare coerentă și semnificativă. Războiul din ucraina a scos la iveală eșecurile unei mari părți a stângii occidentale, care prea adesea privește conflictul prin abstracție geopolitică, mai degrabă decât prin lupta trăită de cei care se opun imperialismului. Chiar și în mediile anarhiste, una dintre cele mai controversate dezbateri privind participarea la război este conținută în principiul antimilitarismului. Unele grupuri anarhiste din afara ucrainei susțin că aderarea la armată, chiar și în legitimă apărare, contrazice principiile antiautoritare.
Trei ani mai târziu, după începerea războiului rusiei asupra ucrainei, pare că mișcările de stânga din europa au lăsat complicațiile și riscurile compromisurilor strict pe seama grupurilor de rezistență din ucraina. Într-un interviu cu un asemenea grup, A. spune că luptă pentru că alternativa este ocupația, represiunea și moartea: „Nu ne permitem luxul de a dezbate autoapărarea”. Mai departe, A. consideră că „există o diferență între militarism și autoapărare. Militarismul înseamnă folosirea forței militare pentru a-ți afirma puterea, pentru a domina și a te extinde.” Și în ucraina, grupurile anarhiste ar prefera să organizeze rezistența în afara structurilor militare de stat, dar condițiile din lumea reală dictează alegeri diferite. Poziția grupului intervievat ilustrează o alegere ideologică. Și anume: prioritizarea opoziției față de imperialism și afirmarea autodeterminării înaintea opoziției față de statul național.
Autoapărarea prin orice mijloace
Poate cel mai cunoscut exemplu al unei mișcări civile care a apelat la violență armată și a fost declarată „organizație teroristă” este Panterele Negre. Mișcarea s-a bazat pe redefinirea în mod activ a ce este violența. Au identificat violența structurală, sistemică exercitată de stat și întărită de societate, împotriva persoanelor de culoare: lipsa de acces la resurse, represiunea polițienească ca o rutină de zi de zi, dezumanizarea continuă, etc.. Și apoi, și-au legitimat recursul la violență armată ca autoapărare în fața violenței statului. Cu alte cuvinte, au stabilit cine a dat primul.
Platforma Panterelor era radicală, revoluționară și receptivă: urmărea să apere comunitatea de violență, să expună distribuțiile sistematice ale răului și să creeze o lume în care toți oamenii să aibă ce mânca, un loc unde să doarmă și să fie în siguranță. Panterele Negre erau o organizație anticolonială și anticapitalistă angajată în transformarea radicală a societății. În timp ce diferite capitole ale partidului și diferite momente istorice au implicat anumite schimbări politice, este important să reținem că (de la înființarea Panterelor) autoapărarea armată a vizat apărarea comunităților de diferitele forme de violență pe care sistemul juridic american le facilitează în mod obișnuit.
Oare știm că până și organizația națiunilor unite recunoaște ca legitim dreptul popoarelor ocupate de a rezista în orice fel accesibil, inclusiv prin mijloace armate? În conformitate cu dreptul internațional umanitar, războaiele de eliberare națională au fost îmbrățișate în mod expres, pe 3 decembrie 1982. La acea dată, Rezoluția 37/43 a adunării generale a oNU a înlăturat orice îndoială cu privire la dreptul legal al popoarelor ocupate de a rezista forțelor de ocupație prin orice mijloace la îndemână. Rezoluția a reafirmat „legitimitatea luptei popoarelor pentru independență, integritate teritorială, unitate națională și eliberare de sub dominația colonială și străină și de sub ocupația străină, prin toate mijloacele disponibile, inclusiv lupta armată”. Mai mult, oNU spune acestea într-un mod mai generic, încă din 1949, odată cu adoptarea Protocolului Adițional I la Convențiile de la Geneva, unde autoapărarea este considerată un drept protejat și esențial al persoanelor ocupate, de pretutindeni. Și toate acestea în condițiile în care – după cum mai clar ni s-a revelat în contextul genocidului din Palestina – oNU este un proiect postbelic de pacificare a luptelor de eliberare anticolonială și de legitimare a intervenției militare occidentale camuflată în umanitarianism.
Militanții anticoloniali au avut mereu nevoie de claritate cu privire la ce înseamnă violența și cine deține legitimitatea de a o exercita. Fără a rupe perdeaua de fum a relativizării exercitate de state, mișcările de eliberare anticolonială nu ar fi fost (sau sunt) posibile. Una dintre cele mai relevante astfel de luări de poziție este ilustrată în capitolul despre violență al lui Frantz Fanon, în Les Damnés de la Terre, din 1961. Analiza lui Fanon a influențat profund atât numeroase mișcări militante anticoloniale, cât și multe școli de teorie critică (gândire decolonială, Grupul de Studii despre Subaltern, studii postcoloniale, etc.). Perspectiva sa, dată din miezul mișcării algeriene de eliberare, afirmă în primul rând că violența nu este o chestiune simplă, însă este una urgent de înțeles și definit. Fanon vede un potențial cathartic în exercitarea violenței de către subiectul colonizat asupra colonizatorului, recunoscând caracterul profund transformator al violenței, având – în anumite condiții – capacitatea de a restabili demnitate. În același timp în care recunoaște limitele, riscurile și consecințele nefaste ale violenței, Fanon consideră esențială conștientizarea faptului că un opresor, a cărui existență este alimentată de violență, nu va recunoaște moralitatea din spatele angajamentului pentru nonviolență. Aceasta devine, din perspectiva autorului, baza apărării înarmate anticoloniale
Să nu punem botul la nonviolență
O incursiune atentă în istoria mișcărilor care afirmau nonviolența centrală strategiei lor ne arată că lucrurile sună frumos în abstract, dar se complică foarte mult în realitatea concretă a organizării. O astfel de incursiune o face istoricul Domenico Losurdo, în Non-Violence: A History beyond the Myth. El descoperă că nonviolența, ca principiu, este ușor de fracturat atunci când protagoniștii săi principali sunt forțați să facă alegeri critice într-un câmp politic concret. Losurdo, într-o critică tăioasă a lui Mahatma Gandhi, în jurul căreia se concentrează cea mai mare parte a studiului său, subliniază inconsecvențele etice și ambiguitățile morale care pavează drumul nonviolenței. Autorul afirmă că filosofia nonviolenței se bazează pe o contrapunere falsă, conform căreia putem alege între violență și nonviolență. În schimb, crizele istorice forțează, în mod repetat, oamenii să aleagă între două forme diferite de violență, cea a conducătorilor și cea a celor conduși. Istoricul găsește dovezi conform cărora condamnarea violenței ca atare face aproape imposibilă distincția între diferitele manifestări ale acesteia. În special, Losurdo demonstrează că granițele dintre violență și nonviolență sunt fluide și problematice. De aici, putem afirma, simplu spus, că istoria mișcărilor de nonviolență nu este una de pace.
În sociologie, există un curent de analiză al mișcărilor sociale din perspectiva apelului la violență. Consensul este că nonviolența are mai multe șanse de a provoca schimbări politice, în comparație cu alte strategii. Însă, la o privire mai atentă, putem ușor chestiona metodologiile folosite în aceste cercetări și pune la îndoială neutralitatea autorilor. O asemenea critică, și dintr-o perspectivă academică, este facută de Alexei Anisin. Studiul său identifică problemele din acest curent, de la procedurile de codificare, eșantionarea observațională, până la interpretările fenomenelor. Anisin folosește distincții mai precise ale violenței, incluzând în analiza sa violența neînarmată, violența reactivă și cazurile omise corespondente. Includerea cazurilor din secolul al XIX-lea (1800-99) și a cazurilor neanalizate anterior, din secolul al XX-lea, arată că campaniile non-violente au înregistrat o rată de succes de 48%, în timp ce campaniile care au adoptat violența neînarmată au avut un succes de 61%. Campaniile care au utilizat violența reactivă neînarmată au avut un succes de 60%, iar 30% din campaniile complet violente au avut succes. Rezultatele găsite sunt, astfel, cât se poate de complementare perspectivei de istorie critică a lui Losurdo.
Însă, dincolo de mediul academic, găsim cea mai aspră și în același timp consecventă critică a nonviolenței, și anume în mișcările anarhiste și de acțiune antifascistă. Poate e pentru că suntem constant acuzate că aruncăm cu molotoave ca hobby sau poate e pentru că întregul spectru politic folosește, cu profundă lipsă de respect și ignoranță, anarhia ca sinonimă cu violența arbitrară, un haos de coșmar.
Probabil cea mai ilustrativă poziție anarhistă împotriva nonviolenței este a lui Peter Gelderloos în How Nonviolence Protects the State, din 2005. Autorul explorează intersecția dintre nonviolență și privilegii. El susține că accentul pus pe nonviolență poate fi o manifestare a privilegiului, deoarece persoanele care pledează pentru aceasta adesea nu se confruntă cu același nivel de opresiune și violență ca și comunitățile marginalizate. Apărătorii nonviolenței nu fac distincții critice între violența statului structurală, instituțională și permisă în mod sistemic și violența socială individualizată de tip „infracțional” sau violența socială colectivă de tip „revoluționar”, menită să distrugă violența mult mai mare a statului. A pretinde că toate violențele sunt la fel este foarte convenabil pentru grupurile privilegiate, așa-zis antiviolență, dar care beneficiază de violența statului și au mult de pierdut de pe urma violenței revoluției. Cum scrie Gelderloos, nonviolența nu este doar o cale care nu garantează vreun succes, ci poate chiar duce la o represiune și mai mare din partea statului, prin menținerea relativizării între diferite forme de violență și, deci, a confuziei mișcărilor de rezistență. Mai mult, nonviolența servește adesea intereselor statului prin crearea unei forme de opoziție controlate și previzibile. În confuzia mișcărilor apare și șocul cetățeanului respectabil când statul întoarce armele împotriva sa. Nonviolența și pacifismul poartă contradicția unui comfort cu violența statului și o respingere indignată față de rebeliunile violente ale unor grupuri sociale.
În loc de concluzii: cum ne ghidăm participarea?
La final de pandemie, în timp ce represiunea exercitată de state s-a acutizat, dreapta din clasele politice și din societăți s-a radicalizat și suntem confruntate cu intensificarea conflictelor militare și a atacurilor genocidale, am găsit cea mai onestă poziționare cu privire la violența legitimă în Târgurile Anarhiste Balcanice de Carte. La finalul fiecărui târg este publicată o declarație care reprezintă o viziune colectivă regională. În 2022, această declarație includea remarci care recunosc, cu durere tovărășească, limitele unei poziționări față de războiul rusiei asupra ucrainei:
„Ne exprimăm solidaritatea totală cu toți cei afectați de forțele distructive ale războiului. Recunoaștem situația extrem de dificilă a tovarășilor noștri din Ucraina, care luptă pentru supraviețuirea lor, precum și a celor din Rusia și Belarus, care se confruntă cu represiuni extreme din cauza opoziției lor față de război. În discuțiile noastre am revenit mereu la un set de întrebări pentru care credem că ar trebui găsite multe răspunsuri practice diferite: Cum să ne opunem războiului și militarizării în contextele noastre proprii? Cum să formăm ajutor reciproc și solidaritate cu cei afectați? Cum să evităm ca eforturile noastre să fie folosite pentru a justifica perpetuarea războiului?”
Aceste întrebări, împreună cu o permanentă și consecventă solidaritate pentru rezistența zapatistă și cea kurdă, pot constitui minimum de la care mișcările sociale din europa să-și articuleze poziția față de violență și război. Menționez că, în timp ce scriu acest articol, PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), principalul front al eliberării kurde, și-a depus armele într-un moment istoric, încheind rezistența lor armată de peste patru decade. Semnificațiile mai profunde pentru populațiile kurde, rezistența palestiniană și în general, mișcările radicale, rămân în acest moment neclare.
Mai jos formulez și alte întrebări ce ne pot ajuta să ne ghidăm când – individual sau ca grup – ne hotărâm să participăm la o mai mare rețea internațională sau mișcare socială.
1. Respingerea oricărei forme de război industrial poate fi nenegociabilă, DAR avem nevoie de precizări în privința autoapărării și solidarității.
2. Populațiile atacate de state coloniale au dreptul la autoapărare? DACĂ DA, atunci:
- Ce poziție avem față de rezistența zapatistă, kurdă etc.?
- Facem distincția între autoapărare neînarmată și înarmată. CIar, aici este crucial să înțelegem contradicțiile și complicitățile unei autoapărări înarmate.
- Considerăm ilegitim discursul de autoapărare al statelor coloniale.
3. Solidaritatea cu populațiile sub atac este una în care este considerată legitimă rezistența armată sau doar cea neînarmată?
4. Avem încredere în tovărășia dintr-un alt loc al lumii că alegerilor lor în privința violenței sunt legitime? SAU avem o poziție prestabilită, de tipul „dezertarea este cea mai morală opțiune”?
E ușor să spui că fuga este unica opțiune morală când faci parte dintr-o societate care nu a trebuit să fugă niciodată sau o societate ale cărei persoane membre vor fi primite cu brațele deschise oriunde ajung. Astfel că o conștiință geopolitică de sine este fundamentală pentru organizarea solidară și radicală. La fel de fundamentală este și înțelegerea că trăim vremuri în care se redefinesc rolurile statelor și ale industriilor private implicate în conflicte armate macropolitice. În consecință, și definirea pe care o avem asupra violenței în propriile grupuri și mișcări sociale trebuie să fie revizuită, clarificată, rafinată.
#PalestinaLiberă
***
Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
