E practic un vis

170 de euro. Garsonieră dublă (adică de fapt 2 camere), Calea Griviței. Au trecut aproape două luni de când tot sun încercând să găsesc chirie pentru o familie cu care lucrez, în limita sumei de 900 de lei, cât acoperă Primăria pentru persoanele cu dosar de locuință socială. 170 de euro e practic un vis. Dădusem zeci de telefoane, cu centralizator în excel al anunțurilor noi de pe cinci site-uri de imobiliare. Sunasem și la cele care cereau un preț un pic mai mare, cu speranța unei negocieri.
Stăteam periodic la telefon cu vreo doi agenți imobiliari, schimbând sfaturi despre care ar fi abordarea cea mai bună. Nu spuneți la telefon că e cu ajutor de chirie de la Primărie, mergeți la vizionare și discutați la fața locului.

Programez vizionarea, ajung la adresă. Apartamentul e perfect, îmi spun că voi face toate eforturile argumentative necesare, că voi avea toată răbdarea din lume pentru a obține promisiunea închirierii.
Explic că nu mă interesează pentru mine, ci pentru o altă doamnă, pe care o sprijin să găsească ceva în chirie, cu contract și ajutor de la Primărie. Că organizația mea garantează pentru ea, că poate veni la o întâlnire ulterioară și cineva de la primărie, pentru un plus de credibilitate. Că am ales să vorbesc toate aceste detalii față în față, pentru a stabili o relație de încredere. Că prin primărie chiria e cea mai stabilă, sigur vine lunar.
Proprietarul m-a întrebat despre grupul din care fac parte, de ce nu e formalizat ca ONG. Am răspuns că uitați, am participat chiar și așa la multe consultări guvernamentale. Sunt plătită sau voluntară? Și interviul a continuat. Am povestit despre munca mea și a grupului, despre părinții mei, despre fumat țigări normale vs. rulate, despre problemele lui de sănătate; despre sistemul medical și social, despre migrație. Am încercat să formulez poziții care să nu antagonizeze, dar nici să nu dea dreptate în mod servil unui discurs cu care nu sunt de acord. Am înțeles că pentru a obține acel contract, trebuie să îl fac pe proprietar să simtă că face o favoare, un gest de caritate, să se simtă bun și generos.

Am fost amabilă, zâmbitoare și acomodantă până la capăt – munca mea emoțională de zi cu zi –, deși mi-a spus la final: Nu aș vrea să mă complic cu contract, să fac multe drumuri pe timpul meu, îmi e peste mână. 

Mă sună peste câteva ore să îmi spună că e prea complicat pentru el și a decis să aleagă alt chiriaș. Îmi dă mesaj seara și îmi spune ce persoană deosebită sunt că mă străduiesc atâta, cât de mult i-a plăcut să stăm de vorbă și ce rău îi pare că nu a putut să ajute.
Deja nu mai aveam nimic de pierdut și i-am răspuns: ai fi putut să ajuți, dar ai ales să nu o faci.

***

Am avut multe discuții în grupurile noastre de dreptate locativă despre cum să îi „câștigăm” pe proprietari. Față de Europa de Vest, unde lupta organizațiilor pentru locuire se duce împotriva a mari companii imobiliare (industrial rental companies) care au acumulat și speculează prin închiriere mii de locuințe, în România proprietatea este mult mai fragmentată, iar munca mult mai prost remunerată. Așa se face că piața chiriilor private este formată în mare parte din mici proprietari, care au un apartament sau două în plus față de cel în care locuiesc și care, din cauza salariilor/ pensiilor foarte mici sau instabile își suplimentează veniturile din chirie. Mai avem desigur și categoria celor care au cumpărat un apartament cu credit și își plătesc rata dând în chirie un alt apartament pe care îl dețin, poate inadecvat nevoilor lor. Însă cum ponderea gospodăriilor cu rată ipotecară reprezintă doar 1,1% dintre gospodăriile din România (față de 26,6% la nivel de UE), numărul acestora este destul de mic raportat la piața de chirii, estimată între 15 și 20% din fondul de locuințe din România.

Deci, ca activistx, având în vedere abuzurile și profiturile uriașe ale marilor corporații imobiliare din lume și faptul că regimul fragmentat de mici proprietari este un soi de piedică în calea lor, a devenit o regulă nescrisă în comunicarea noastră cu exteriorul că nu este dezirabil și productiv să îi antagonizăm pe micii proprietari, ci mai degrabă să dezvoltăm strategii despre cum ar trebui încurajați sau convinși să se alăture luptei noastre pentru locuințe adecvate pentru totx.

Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, din care fac parte, a pornit în 2014 ca grup de sprijin și de organizare al persoanelor evacuate din case retrocedate, care se luptă pentru dreptul lor de a fi relocați în locuințe adecvate. În ultimul an, asistând mai multe familii să-și depună dosarul de locuință socială și realizând că trebuie să ne adaptăm sistemul de sprijin în fața opacității și refuzului susținut al statului de a construi și aloca locuințe sociale, am început să sprijinim câteva familii să acceseze ajutorul de chirie oferit de primăriile de sector din București.

Pentru că autoritatea locală nu oferă sprijin celor în nevoie, pentru a găsi și convinge proprietarii să închirieze (în acord cu niște condiții foarte stricte) și pentru că oamenii respectivi se confruntau cu o evacuare iminentă sau cu niște condiții imposibile de locuire, am început să frecăm paginile de anunțuri imobiliare. Când am terminat cu paginile de imobiliare, am început cu paginile de facebook create pentru eliminarea intermediarilor din relația chiriaș-proprietar. Așa m-am înscris pe patru astfel de grupuri, dintre care am urmărit două, unul cu peste 30.000 de membri, iar altul cu peste 60.000.

Și pe acele grupuri am rămas în continuare, urmărind cu stupoare îndreptățirea și cinismul din comportamentul micilor proprietari.

2 camere. 550 de euro Grozăvești, 400 de euro Bazilescu. 

Ar fi trebuit să încep așa: potrivit statisticilor centralizate de site-urile specializate – anuntul.ro și imobiliare.ro –, chiria medie pentru o garsonieră în București este în prezent 270-300 de euro. Pentru un apartament de 2 camere, media este de 380-450 euro, iar un apartament de 3 camere se închiriază în medie cu 510-625 euro.

Astfel, sunt destul de comune anunțuri din partea proprietarilor ca cel de mai jos:

precum și reacții din partea chiriașilor ca:

Însă pe grupurile de facebook pentru chiriași și proprietari ni se spune: nu vă mai plângeți, găsiți de închiriat pentru toate buzunarele. Asta cu toate că, de la o privire în trecere, e vizibilă neîncrederea față de anunțurile cu prețuri mici și competiția pentru ele.

„Exclus animale și copii”, „business deștept”, rasism

Potrivit datelor Eurostat pe 2018, tipurile de gospodării cele mai precare sunt cele cu persoanele singure cu copii dependenți (42,8% dintre ele sunt în risc de sărăcie), persoanele singure (31,7% în risc de sărăcie) și doi adulți cu mai mult de trei copii dependenți (27,6% în risc de sărăcie). Însă familiile cu copii și familiile numeroase au cele mai mari dificultăți în a-și găsi locuință decentă nu doar din cauza precarității financiare ce nu le permite să susțină aceste chirii enorme, ci și din cauza discriminării la închiriere.

În plus, știm deja din rapoarte și din experiențe directe împărtășite că la închirieri se practică profilarea etnică. Pe site-urile imobiliare, căutând chirie pentru familiile cu care lucrez, eu personal nu am mai întâlnit anunțuri fățiș rasiste, însă pe grupurile de facebook pentru chiriași și proprietari, cei din urmă își dau arama pe față în legătură cu practicile lor comune de discriminare la închiriere pe baza etniei și culorii pielii.

Anunțurile și comentariile nu sunt moderate și abia după sute de intervenții rasiste și în urma semnalărilor către administratori, postările sunt până la urmă șterse. Ele arată însă amploarea rasismului, mai ales când anunțuri de avertizare precum „nu închiriați la această persoană”, încheiate cu „dezvăluirea” etniei sale, declanșează adevărate linșaje publice – cum ziceam, complet nemoderate și nestingherite de apelurile la umanitate sau la lege ale câtorva membri de pe grup.

Aviz proprietarilor „închiriez la cine vreau”: incitarea la ură și discriminare este faptă penală, iar „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință” pe bază de etnie în accesul la bunuri și facilități (deci inclusiv la închirierea unei locuințe) este faptă de discriminare potrivit Ordonanței 137/2000, care se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private.

„Oamenii care cred că ‘proprietar’ e o meserie”

Cum spuneam la început, proprietatea în România este fragmentată. Iar asta și datorită politicii de privatizare de la începutul anilor ’90, prin care chiriașii în locuințele de stat și le-au putut cumpăra la sume foarte mici. Peste 90% din fondul de locuințe din România a fost construit înainte de anii ’90, cu cea mai mare creștere înregistrată în perioada 1961-1970, deci în contextul politicii de stat socialiste de construcție în masă a milioane de locuințe. Prin urmare, în anii 90, cine a avut norocul să nu locuiască în clădirile vizate de politica de retrocedare a caselor naționalizate și cine și-a permis acea sumă modică, și-a cumpărat locuința.

Cu toate că împroprietărirea s-a datorat unor politici de stat în domeniul locuirii, e destul de comună și în discuțiile pe aceste grupuri ideea neoliberală de merit personal cu care suntem educatx de mici, că „dacă vrei, poți”. În această situație, s-ar traduce în: dacă vrei, poți să faci economii pentru un avans la credit ipotecar; dacă vrei, poți să-ți faci credit pe treizeci de ani pentru o casă; dacă vrei, poți să plătești chiria de sute de euro. Dacă totuși nu îți permiți și ceri prețuri mai mici la chirie, e din cauză că nu ai învățat suficient ca să te angajezi în IT sau din cauză că preferi să te distrezi și să îți întreții viciile în loc să economisești.

Însă ne dăm seama foarte repede că acesta este un fals argument, fiindcă dacă chiar toată lumea și-ar permite să aibă propria casă, nu ar mai exista un raport de putere între proprietari și chiriași. Și aici intervine cinismul asumării că, până la urmă, proprietarii exploatează imposibilitatea multor oameni de a fi vreodată eligibili pentru credite ipotecare (practic singura variantă pe care o ai în momentul de față dacă nu ai cumpărat o locuință la începutul anilor ’90 sau dacă nu ai moștenit una), exemplificat în rândurile de mai jos:

„Și săraci și tari în gură?”

Deci, pentru oamenii „care cred că ‘proprietar’ e o meserie”, se normalizează un fel de îndreptățire, conform căreia persoanele care caută locuințe de închiriat trebuie să fie extrem de politicoase, umile și recunoscătoare. Căci în momentul în care vreuna dintre ele îndrăznește să chestioneze prețul, fie în sine fie în raport cu zona sau cu starea apartamentului, cauzează de-a dreptul un val de revoltă din partea proprietarilor, exprimat prin înjurături, atitudini disprețuitoare sau arogante și sfaturi de dezvoltare personală.

Așa se face că, încercând iarna trecută să închiriez o garsonieră în zona Tei promovată la 280 de euro și să negociez chiria la un preț mai mic, proprietarul m-a întrebat cu surpriză și multă inocență: Dar dumneavoastră nu lucrați?

„Nu vă mai săturați de bani”, revolta chiriașilor

Piața de chirii este preponderent informală în România. Atât unii proprietari observați pe aceste grupuri cât și Banca Mondială (da, ați citit bine, Banca Mondială, cea care face politicile de locuire inclusiv în România), pun reticența de a formaliza închirierea pe seama taxelor și a legislației care, consideră ei, rupți de realitate fiind, protejează disproporționat chiriașii. Aceasta deși nedeclararea veniturilor din chirii reprezintă evaziune fiscală potrivit legii.

Lipsa disponibilității de formalizare are desigur multe efecte, dar voi menționa doar două, de care m-am lovit în munca mea la FCDL: în primul rând, familiile care sunt eligibile (ceea ce presupune deja n piedici stabilite de primăriile de sector) pentru ajutorul la plata chiriei găsesc foarte greu proprietar care să închirieze cu contract înregistrat la ANAF. În al doilea rând, cum poți dezvolta o politică de control/ plafonare a chiriilor pe o piață în mare parte informală?

Deci, în lipsa oricăror reglementări a prețurilor pe piața de chirii și în contextul unor prețuri care depășesc ceea ce majoritatea oamenilor din România câștigă, la care se adaugă puterea aproape absolută a proprietarilor din orașele mari, în lipsa oricărei forme de organizare a chiriașilor, observăm un război de gherilă. Chiriași care supraviețuiesc plecând fără să plătească chiria sau lăsând datorii la utilități, chiriași care se răzbună distrugând bunuri din apartament. În replică, proprietarii sunt „șocați” de astfel de gesturi și, cu disponibilitate zero de reflecție cu privire la propria poziție de putere, escaladează cerând câte două luni garanție și controlând viața personală a potențialilor chiriași (inclusiv prin calcule privind cheltuiala lunară pentru țigări).

Revolta chiriașilor împotriva prețului chiriilor a început deja, și o dovedesc comentariile exasperate ale acestora din discuțiile de pe grupurile de facebook:

Proprietari solidari

Urmărind aproape zi de zi timp de trei luni (deși într-adevăr, într-un mod nesistematic) două dintre cele mai mai grupuri de facebook pentru chiriași și proprietari, am găsit totuși și câteva intervenții solidare din partea proprietarilor, care dădeau ca exemplu propria practică de reducere a chiriei la începutul pandemiei.

În perioada stării de urgență atât FCLD, cât și rețeaua din care facem parte, Blocul pentru Locuire și celelalte organizații membre ale sale, ne-am confruntat cu o creștere a numărului de apeluri din partea oamenilor care nu mai puteau susține costurile chiriei și se temeau de evacuare. Deși în unele cazuri exista, în altele nu exista contract de închiriere, stabilitatea locativă a celor în cauză depindea de un echilibru fragil cu proprietarii, chiriașii temându-se să nu îi supere sau antagonizeze pe aceștia din urmă. Acesta este și motivul pentru care au refuzat mereu propunerile noastre ca noi să vorbim direct cu proprietarii, deci să intervenim în acea relație pe care o vedeau ca ținându-se de un fir de ață. Ei se supuneau astfel unui consum emoțional și psihic foarte mare, încercând să obțină amânări sau reduceri ale chiriilor într-o perioadă în care multe persoane și-au pierdut locurile de muncă sau au intrat în șomaj tehnic și în care a nu avea o locuință stabilă era (și în continuare este) nu doar un pericol pentru sănătate, ci și un risc legal (căci faptul de a fi pe stradă „fără motiv” a fost până pe 15 mai pedepsit cu amenzi aiuritoare).

Mic ghid pentru proprietari solidari

În încercarea de a găsi locuință în chirie pentru una dintre familiile cu care lucrez, am dat peste un anunț care spunea „400 de euro negociabil”. Am sunat și am întrebat la ce se referea acea specificare. Omul cu care am vorbit mi-a spus că voia să vadă cum merge anunțul, că ar vrea să ceară mai mult, pentru că trebuie să o întrețină pe bunica sa într-un cămin privat de bătrâni. Dar nu există cămine publice? Nu.

Da, suntem cu toatx victime ale acestui sistem, care speculează nevoia oamenilor de a avea un acoperiș deasupra capului, pe fondul unui stat social distrus, în care fiecare se descurcă cum poate. Deci până la urmă toatx profităm într-un fel sau altul de privilegiul pe care se întâmplă să îl avem în această structură.

Însă haideți să stabilim niște limite. Eu propun așa:

1. Prețul de închiriere se încadrează în sau se apropie de suma pe care familiile precare ar putea-o accesa prin ajutorul la plata chiriei oferit de Primăria de sector? Nu știți? Interesați-vă.
2. Dacă ați închiria un apartament, v-ați permite prețul pe care voi înșivă îl cereți drept chirie?
3. V-ați întrebat chiriașii cât din venitul lor plătesc pentru chiria pe care o cereți?
4. Ați redus chiria în perioada stării de urgență și după (suntem în continuare în plină pandemie!)? V-ați întrebat chiriașii cum se descurcă și dacă au nevoie de o reducere a chiriei?
5. Nu mobilați lux. Sunt familii care caută cu disperare pur și simplu o locuință decentă și pot face ulterior rost de un pat și un dulap.

***

Recent, în legătură cu un apel la solidaritate pe care l-am făcut pentru o familie, cineva mi-a spus că mă „căciulesc” (probabil vine de la sta cu căciula întinsă pentru bani). Din cauză că a cere sprijin interuman s-a transformat într-o mare industrie – de PR, mass-media –, oamenii vor povești cât mai hardcore, lacrimogene, la granița supraexpunerii și lipsirii de demnitate, vor să fie implorați, convinși că acțiunea lor binefăcătoare e ultima soluție ce va salva o viață. Vor un pitch, cum s-ar zice în PR.

În timpurile în care până și intervențiile medicale salvatoare de viață depind de o chetă pe facebook, să faci un apel la solidaritate considerat credibil și eficient înseamnă să fii dispusx să fii extrem de umilx, să expui intimitatea vieții tale de familie și mizeria cât mai accentuată a condiției tale sociale. Dacă, în schimb, vorbești, mai ales ca persoană precară, dintr-o poziție fermă și asertivă despre inegalități și nedreptăți sociale, despre drepturile tale, se cheamă că ești nerecunoscătoare, îndreptățită, scandalagioaică.

Da, vrem să atragem micii proprietari alături de noi, să le explicăm, să îi convingem, într-un fel să îi educăm (nu cu aroganță, ci în sensul că noi toatx ne educăm unele pe celelalte până la urmă). Dar nu cu orice preț, ci dintr-o poziție de demnitate, din care nu cerem „pomană”, ci solidaritate și reflexivitate cu privire la propriile privilegii și poziționări în structuri de putere.

Mică anexă tehnică: bula imobiliară vs. puterea noastră de închiriere

de Victor Vozian

În toamna anului 2007 prețul mediu al unui metru pătrat de locuință în București îl depășea pe cel din Berlin. Dacă un locuitor al capitalei Germaniei, unde salariul mediu era de aprox. 1500 euro, își putea cumpăra o casă la un preț mediu de 1300-1500 euro/ metru pătrat, în București prețul mediu era deja de aprox. 1700 euro în luna septembrie, în condițiile în care salariul mediu net la nivel de municipiu era de aprox. 400 euro. Se putea însă și mai rău – lucrurile au luat-o complet razna în 2008, anul de vârf al pieței imobiliare, când un apartament în București se vindea în medie cu aprox. 2000euro/ metru pătrat, atunci când salariul mediu în capitală era evaluat la 500-600 euro net. Fenomenul exploziei imobiliare în România își are cel mai probabil originea în investițiile din zona imobiliară de la începutul anilor 2000 (începutul procesului cunoscut cu numele de financializare a locuirii, adică de transformare a sa în marfă și în obiect de speculație financiară), fapt explicat foarte bine de către eseistul și fostul agent imobiliar Lucian Sârbu pe blogul său în 2007. Fenomenul este consemnat și într-un raport pe tema evoluției pieței imobiliare realizat în 2009 de Consiliul Concurenței (care, de altfel, tratează înzecirea prețurilor locuințelor din acea perioadă ca pe un lucru firesc). „Moda” investiției în imobiliare ajunge cu câțiva ani întârziere în România, față de capitalele Europei de Vest sau cele din America de Nord. Așa cum arată același Lucian Sârbu, „la începutul anilor 2000, banii ținuți la bancă nu mai aduceau randamentele „fabuloase” de 40-45%, cât aduceau în anii ’90, așa că oamenii noștri cu bani au decis să scoată banii din bancă și să-i investească în ceva, în speță în imobiliare”. Investițiile s-au tradus prin creșterea substanțială a sectorului construcțiilor (care își dublează procentul în PIB între 2001 și 2008), a tranzacțiilor imobiliare și, deci, a valorii terenurilor, a spațiilor de locuit și comerciale, în special în marile orașe. Fenomenul s-a produs, firește, în contextul retragerii statului din sectorul construcției de locuințe și a unei piețe imobiliare „sălbatice”, adică complet dereglementate. Creșterea prețurilor a avut însă și alți stimulenți, precum relaxarea puternică a condițiilor obținerii de credite, specularea așteptării ca vesticii să cumpere case în România, în contextul pre-aderării la Uniunea Europeană, fluctuațiile de curs valutar, creșterea cererii pentru spațiile de locuit din partea firmelor, etc..

Astfel, între 2002-2008, dacă e să ne referim la București, prețurile locuințelor au crescut cu 500-600%, așa cum arată statisticile imobiliare arhivate de anuntul.ro , în condițiile în care salariul minim pe economie a crescut în aceeași perioadă în cel mai bun caz cu 130%, iar cel mediu cu maxim 160-170%. Totuși, în condițiile unei prosperități promițătoare prin stimularea „creditelor ușoare” de către sectorul bancar, tânăra clasă mijlocie urbană (sau aspirațional-mijlocie, după caz) privea achiziția unui apartament de 2 camere la 115-120.000 mii de euro ca pe o tranzacție rezonabilă. Perspectiva era întărită, desigur, și de opiniile și recomandările experților imobiliari în presa vremii, care prevedeau creșteri și mai mari în viitorul apropiat.

Creșterea prețurilor de vânzare a afectat, în consecință, și prețurile de închiriere a locuințelor, care s-au dublat. Dacă în 2002-2003 în București puteai închiria o garsonieră în medie cu 130-135 euro, în 2008 prețurile urcaseră la 300-370 euro, un apartament cu 2 camere crescuse de la 200-225 euro la 480-500 euro, iar unul cu 3 camere de la 330 la 730-800 euro. În anii 2007-2008 în București cu un salariu minim net (95-122 euro) nu îți permiteai să închiriezi nicio jumătate de garsonieră (undeva la 350 euro), iar dacă câștigai echivalentul salariu mediu la nivelul Bucureștiului (550-600 euro), îți dădeai aproape toți banii pentru chiria unui apartament cu 2 camere, și probabil trebuia să te mai împrumuți pentru întreținere pe timp de iarnă și eventual pentru… viață.

După căderea globală a pieței financiare din 2008, prețurile la vânzări au scăzut simțitor și în România, de la aprox. 2000 la 1000 euro/ metru pătrat, dar au început să crească ușor din nou, începând cu anii 2015-2016, la fel ca în majoritatea țărilor Uniunii Europene, după cum arată un studiu recent al Eurostat. O imagine asupra evoluției pieței chiriilor, dacă e să ne referim iarăși la București, găsim în analizele publicate de presă în anii de glorie ai pieței imobiliare, dar și în anii de după – 2006 (au crescut chiriile la apartamente, cererea a dublat chiriile), 2008 (chiria medie pentru o garsoniera), 2011 (chiriile au scăzut cu 45%),  2012 (cu cât au scăzut chiriile în București),  precum și în statisticile arhivate de unele site-uri de anunțuri imobiliare:

Astfel, chiriile în București sunt în mod evident în scădere din 2007-2008 până în prezent. Potrivit anuntul.ro, în 2020 stăm ceva mai bine față de perioada apogeului bulei imobiliare, chiriile aflându-se acum undeva la nivelul anului 2006, adică în medie 260 euro pentru o garsonieră și 380 euro pentru 2 camere. Cei de la imobiliare.ro dau estimări medii cu 20-30% mai mari pentru perioada actuală, adică mai apropiate de anul 2007. În orice caz, chiar și cea mai supraevaluată analiză de piață din prezent cu greu ar putea contrazice faptul că suntem sub nivelul din 2008 la chirii. Cifrele ne sugerează de asemenea că stăm ceva mai bine și cu remunerarea – în prezent,  față de anul 2008, avem un salariu minim în euro cu aprox. 137% mai mare, un salariu mediu pe țară în euro cu 90% mai mare și un salariu mediu în euro pe București cu aproximativ 50-60% mai mare. Dacă viața ar fi doar despre chirie, teoretic stăm mult mai bine. Adică, în 2020 cu un salariu minim pe economie îți închiriezi „lejer” o garsonieră (în loc de jumate de garsonieră în 2007), cu salariul mediu net pe țară un apartament de 3-4 camere, iar cu un salariu mediu net pe București, stai confortabil în 4 camere sau chiar în casă la curte. Așa ceva era greu de imaginat în 2007-2008. Dar cum să se numească progres situația în care întregul tău salariu se duce pe plata chiriei?

Căci dacă ne gândim la costurile utilităților, ale alimentelor, la suprataxarea muncii din ultima perioadă, la tot mai multe „co-plăți” adăugate în ultimii ani serviciilor medicale gratuite, și, mai recent, la scăderea generală a veniturilor în contextul pandemiei, puterea noastră de închiriere nu e așa departe de cea de acum 12-13 ani. La sfârșitul anului 2019, 41% dintre angajații din România câștigau între 1346 și 1500 lei, iar alți 42% între 1500 și 2630 lei, în timp ce coșul minim pentru un trai decent pentru o persoană adultă era calculat la sfârșitul anului la 2680 lei (550 euro). Cu alte cuvinte, cam 83% dintre toți cei ce muncesc în România nu-și pot acoperi din salariu necesarul pentru o viață demnă. Deși salariul mediu net la nivel de țară a ajuns în prezent la 3300 lei (690 euro), abia aceasta fiind suma ce ar permite o putere de închiriere adaptată pieței imobiliare actuale, o foarte mică parte din populație atinge, practic, acest nivel de remunerare.

Pentru cine câștigă 400-500 euro, și cu atât mai mult pentru cei 26% din totalul angajaților din capitală ce muncesc pe salariul minim, închirierea unui apartament de 2 camere este și va rămâne, cel mai probabil, un lux, în lipsa unor reglementări a prețurilor chiriilor și/sau măcar a unei subvenționări sistematice a costurilor locuirii.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Muncă și Locuire, curatoriată de Ioana Vlad.