Viața într-un corp gras

de Iuliana Dumitru
citit de Alini Medoia

Artă digitală de cover de Marta Mattioli
Ilustrații de interior de Adriana Preda

Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat. Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast.

***

M-am recunoscut cu greu într-un permis de bibliotecă găsit zilele trecute. Am privit-o cu ochii mijiți pe tipa care îmi zâmbea cu gura până la urechi, cu maxilarul ei bine conturat, fără pic de gușă și cu oasele claviculei ieșite în afară. O uitasem pe Iuliana de acum 14 ani, cea care a reușit să slăbească 40 de kilograme în câteva luni. O izbândă a regimului, a puterii interioare, a voinței sau a disperării? Parcă aud și acum mirarea și entuziasmul din vocile celor care mă știau doar grasă. Cât eram de frumoasă, ce bine îmi stătea, dar parcă nu mai semănam cu mine, parcă eram alta. De când mă știu, corpul meu a fost subiect de discuție pentru ceilalți, lumea din jurul meu are o părere despre cum ar trebui să fie sau să nu fie, ce să consume, ce să poarte, cum să arate. „Când ești supraponderal, din multe puncte de vedere, corpul tău devine parte din domeniul public. Corpul tău este constant și vizibil expus. Oamenii proiectează asupra corpului tău diverse presupuneri, dar adevărul corpului tău nu-i interesează, oricare ar fi acesta”. Ce reconfortant mi se pare să mă regăsesc în rândurile scrise de Roxane Gay, dar este straniu când o altă persoană, de pe un alt continent, cu altă poveste decât a ta, scrie lucruri care îți trec zilnic prin cap. Nu mă mai întreb cum este posibil, pentru că știu că are legătură cu presiunea pe care societatea o pune asupra corpului nedisciplinat, asupra corpului care este greu de acceptat social, a acelui corp care deranjează, enervează, refuză norma(lul).

Din momentul în care am început să conturez ideile acestui text, am început să mă gândesc neîncetat la frazele care ar putea să îl compună. Tonul a fost, pe rând, furios, moralizator, zen, umil sau ironic. Am trecut prin starea de victimă, prin cea de femeie furioasă (autocorectul îmi dă aici posibilitatea să schimb cuvântul cu frumoasă! nu, mulțumesc) care s-a săturat să explice și să se explice. Mi-ar fi plăcut să îl scriu ca pe o scrisoare către fiica mea sau alți copii de vârsta ei care se jignesc deja în legătură cu burticile lor pufoase de copilași care mai ieri erau bebeluși. Dar nu știu cum să scriu lucrurile astea astfel încât ceea ce le-aș spune să fie de impact, să conteze mai mult decât ceea ce le spune cineva de vârsta lor. Oricum, deja la șase ani sunt bombardați de ideea clasică de frumusețe, unde fetele sunt prințese și băieții supereroi, iar jignirile despre corp sunt cele mai la îndemână la vârsta lor. Am încercat și un ton superior, de om care se acceptă și care încearcă să-i convingă și pe alții să o facă, dar cum aș putea să fiu condescendentă când încă mă scald în rușine și încerc în permanență să îmi modific aspectul? 

Tot Roxane Gay îmi sare în ajutor cu cuvintele potrivite atunci când eu nu le găsesc pe ale mele: „Ar fi mai simplu să pretind că mă simt bine în corpul meu. Mi-ar plăcea să nu-l privesc ca pe un lucru pentru care trebuie să mă scuz sau să mă justific. Sunt feministă și cred că trebuie să renunțăm la standardele rigide de frumusețe care obligă femeile să se conformeze unor idealuri nerealiste. Cred că trebuie să avem definiții mai generoase pentru frumusețe, care să includă diferite tipuri de corpuri. Cred că este foarte important ca femeile să se simtă bine în corpul lor, fără să vrea să schimbe fiecare parte a lui, ca să se simtă bine cu ele însele. De asemenea, (vreau să) cred că valoarea mea ca ființă umană nu constă în aspectul meu exterior”. Toată perioada liceului mi-am petrecut-o îndrăgostită de un tip care s-ar fi combinat cu mine doar dacă aș fi arătat mai bine fizic. Eram tipa perfectă, dar într-un corp greu de acceptat, greu de afișat la petrecerile cu colegii. El nu a putut trece peste aspectul meu fizic așa că eu nu i-am spus niciodată că l-am plăcut. Uitându-mă în urmă mi-aș fi dorit să am mai multă încredere în mine, să fiu mai relaxată în corpul meu și să nu încerc în permanență să mă scuz pentru el. 

Îmi este deja clar că acest text nu va avea un ton coerent și pe alocuri va fi contradictoriu, asemeni gândurilor mele, asemeni societății în care trăim, în care azi suntem încurajați să ne acceptăm corpul și mâine suntem încurajați să îl schimbăm. Sper doar să reușesc să inserez ideile pe care cred că este important să le scriu și multe altele pe chiar dacă nu le vreau neapărat exprimate, merită să fie spuse. Dar nu pot scrie acest text singură. Voi folosi câteva citate din cărțile citite pentru pregătirea lui (și a mea), pentru că mă ajută să mă exprim mai bine, să îmi analizez comportamentul, gândurile și apucăturile. Am început să discut relaxată anumite aspecte legate de corpul meu abia după ce am început să merg la terapie și după un an de ședințe m-am simțit pregătită să spun anumite lucruri în public, așa că am scris un status pe Facebook. Spuneam atunci că feed-ul meu de Instagram era împărțit în două, asemeni gândurilor mele: jumătate era plin de femei care au reușit să slăbească (între timp am renunțat să mai urmăresc „poveștile de succes”), iar cealaltă jumătate era (și încă este) populat cu tipe voluptoase, masive, plus size models, sportive atipice, you name it, femei de toate culorile și formele. 

Reacțiile la postare nu au fost cele așteptate, ci din contră, oamenii au sărit să mă încurajeze că oricând pot să slăbesc sau că sunt frumoasă și așa. Dar de ce m-am apucat să mă destăinui online? Pentru că încercam cumva să mă normalizez, încercam să (mă) conving că sunt ok cu mine în forma în care eram/sunt. În ultimii ani, am început un proces de reeducare a privirii cu ajutorul postărilor de pe Instagram, am învățat să privesc corpurile grase fără să mai bag în seamă vocea care le judecă, adică propria mea voce. Am devenit conștientă că este o voce învățată, este totalul vocilor care m-au insultat de-a lungul timpului și pe care le-am integrat și le-am dat mai departe, către mine sau către alte trupuri care erau prea grase, prea slabe, prea înalte sau prea „altfel”.

Sunt adesea chinuită de foame, însă de multe ori este un alt tip de foame, este ceva diferit de foamea fizică, pentru că aș mânca pământul când nu mai vreau să fiu într-un loc și aș mușca din cineva când sunt furioasă, dar nu o fac. Așa că rămân la singura foame pe care o cunosc, cea în care îmi introduc în corp chestii de care nu am nevoie, cea care parcă mă deține, mă controlează, îmi calmează și îmi adoarme emoțiile și anxietățile. Pentru câteva minute (foarte puține de obicei, pentru că mănânc foarte repede) este liniște, nu totală, dar este. Apoi apare vinovăția: chiar mai aveai nevoie de porția asta? de bomboanele astea? de pâinea asta? „Foamea nevrotică devine o emoție perpetuă, o neîncetată trecere la acțiune, senzația unui corp care vrea să se umple fără oprire, uneori într-o formă delirantă, irepresibilă”. M-am săturat să mă tot cert, tot eu pe mine, când de fapt trebuie să încep să mă uit în afară, la tot ceea ce ni se impune, la toți anii în care am ingerat nefiltrat conținutul revistelor de modă, al videoclipurilor, filmelor și al imaginilor dominate de persoane deținătoare de corpuri perfecte, cu dimensiuni imposibil de atins. Mi-a ajuns, refuz să mă mai învinovățesc tot eu pe mine, refuz să mai cred că există corpuri perfecte. Sunt doar iluzii realizate cu ajutorul aparatelor foto și luminilor, filtrelor și programelor de editare.  

Când am acceptat să scriu textul, eram într-o perioadă în care înregistrasem „un succes metabolic”, așa cum mi-a scris o cunoștință în mesajul în care îmi cerea „rețeta”. M-am oprit după trei luni, nu am mai putut continua, deci ce s-a întâmplat? Nu știu, am revenit la vechile obiceiuri, foamea a revenit și nu a plecat nici acum. Doctorița Marie Thirion este de părere că: „Apetitul este un echilibru, dar nu unul înnăscut. Este un echilibru care se construiește, se modifică, se dereglează și se modifică din nou. Bineînțeles, într-un mediu stabil, cu un program zilnic precis, el pare a fi definitiv dobândit. Dobândit și bine înrădăcinat, încât cea mai mică modificare voluntară este spulberată rapid. Imediat ce are ocazia, corpul revine la vechile obiceiuri. Ne readuce, atât cât poate, la ceea ce doream să renunțăm, la identitatea lui. De unde și decepțiile ce au urmat atâtor diete eșuate, când credeam că voința noastră ar fi putut comanda un echilibru profund al corpului”. Când citesc rândurile de mai sus, pare că nu am scăpare, că sunt condamnată să trăiesc mereu în acest corp, cu aceste dimensiuni pentru totdeauna. Și ce dacă sunt? Corpul ăsta e unul bun, îmi fac treaba cu el, are nevoie doar de îngrijire și iubire constante, nu doar în perioadele când încerc să îi modific aspectul. 

Mi-am cumpărat cartea De ce mi-e foame? De la teama de lipsuri la nebunia dietelor, de Marie Thirion, în speranța de a găsi un răspuns la această întrebare. Din păcate, mi-am dat seama că mi-a fost rușine s-o citesc în public. Mi-a fost rușine de felul în care aș putea fi judecată, de ce vor gândi cei care văd o femeie grasă care citește o astfel de carte. Îmi este rușine pentru că îmi pun întrebarea: de ce îmi e foame? Pare că odată cu întoarcerea foamei s-a întors rușinea. Sau a fost invers, mai întâi s-a întors rușinea și apoi foamea? Roxane Gay scrie pagini întregi despre rușine, cu mine au rămas următoarele rânduri: „Să vă spun povestea corpului meu înseamnă să vorbesc despre rușine: rușinea pentru cum arăt, rușinea pentru slăbiciunile mele, rușinea de a ști că îmi stă în putere să-mi schimb corpul și totuși, an după an, nu schimb nimic. Dar chiar încerc. Mănânc corect. Fac mișcare. Corpul meu se micșorează și începe să pară mult mai mult al meu și nu o cușcă de carne pe care o car după mine. Atunci simt un nou fel de panică, pentru că sunt văzută diferit”. M-am săturat să îmi fie rușine pentru cum arăt, pentru ce poate și ce nu poate să facă corpul meu, pentru că ocup atât de mult spațiu, pentru că arăt așa. Ajunge!.

Am simțit pe pielea mea, în perioada după ce am slăbit, cum este văzut „corpul atrăgător”, am auzit claxoanele mașinilor sau fluierăturile și am tremurat în taxiul al cărui șofer a blocat ușile ca „să ne cunoaștem și noi puțin mai bine”. Știu cum e să fii văzută altfel și cu toate astea, sunt zile în care tot ce îmi doresc este să mă întorc acolo. Ce știu este că atunci când eram slabă voiam să fiu și mai slabă, niciodată nu pare că sunt de ajuns. Sunt prinsă între a fi ok cu mine și recunoscătoare pentru corpul meu, și a fi prea grasă, trebuind să fac ceva, acum! La fel este și cu fotografiile, când privesc imaginea după ce este făcută văd doar defectele, dacă o privesc un an sau doi după, îmi zic: ce bine arătam și nici nu știam. Următorul citat a venit ca uns în viața mea, pare că oriunde aș fi pe axa temporală, nu sunt destul de satisfăcută: „În ceea ce mă privește, cred că limba esperanto descrie cel mai clar cuvântul foame: malsato, adică, literalmente, «nu îndeajuns de satisfăcut». Termenul redă bine cele două mișcări perpetue ale balanței, cele două stări alternative neîncetate ale noastre: satisfăcut și nesatisfăcut”.

C. îmi spune mereu că nu îmi port kilogramele, că nu mă îmbrac cool sau poate că nu îmi pun talia în evidență sau că nu îmi scot sânii la înaintare. Port haine care mă ascund, care mă fac să trec neobservată. Mă simt confortabil în uniforma mea, blugi și un tricou, nu știu cum altfel să fiu. Sunt perioade când încerc, mai îmi cumpăr o rochie, ceva mai funky și le și port. Apoi mă întorc în uniforma în care mă simt bine, în care sunt protejată, în care pot să mă strecor neobservată. Adesea, cei cu care am discuții despre corp îmi vorbesc despre sănătate, ca și când eu nu cunosc sau nu înțeleg importanța acestui aspect. Cel mai greu este în cabinetul medicilor, unde răspunsul la orice problemă de sănătate este greutatea mea și rezolvarea la toate probleme este slăbitul. Tot Roxane Gay a făcut lumină și în zona asta, întrucât, ca femeie supraponderală, s-a luptat mereu cu stereotipurile legate de corpul gras. „Urăsc să merg la medic, pentru că toți par reticenți în a respecta jurământul lui Hipocrat în privința pacienților obezi. Cuvintele „înainte de toate să nu faci rău” nu se aplică trupurilor indisciplinate. Simpla prezență în cabinetul unui medic este o umilință, pentru că, cel mai adesea, nu sunt bine pregătiți pentru un corp obez, în ciuda isteriei generale legate de obezitate și sănătate”. 

Partea nasoală a corpului masiv este că îmi este frică de ce anume se ascunde în el, de la nașterea prematură a copilului, din cauza tensiunii arteriale extrem de mare, dar pe care nu am simțit-o până nu am ajuns în sala de operație, la alte secrete care poate stau ascunse sub grăsime. Mă stresează ideea că e ceva acolo care nu se vede, care fiind dosit sub faldurile de grăsime, uneltește împotriva mea. Ca și cum corpul meu este propriul meu dușman, ca și cum creierul meu, cel care gândește și scrie aceste rânduri, este diferit de restul corpului. Una dintre fricile cu care m-am confruntat de când am devenit mamă a fost legată de moștenirea corpului: îmi este teamă că fiica mea poate să îmi calce pe urme. De fapt îmi este teamă că va suferi asemenea mie, că va primi aceleași respingeri și insulte asemenea mie. Că se va simți exclusă din clubul celor care își găsesc haine fără probleme, din clubul celor care pot alerga 50 m la proba de sport sau mai știu eu ce alte găști unde un corp care nu iese din norme poate duce o viață liniștită. Știu, ca părinte, că nu am cum să îmi protejez copilul de tot și de toate, dar îmi doresc pentru ea să aibă o viață mai ușoară ca a mea, iar în societatea actuală asta înseamnă și normoponderal (ah, cât urăsc cuvântul ăsta!). Cu toate că știu că experiențele mele m-au adus azi în punctul în care pot să scriu aceste rânduri, în care pot să analizez și să înțeleg faptul că societatea capitalistă își urmează doar interesele financiare, interese care sunt diferite de ceea ce corpurile noastre au de fapt nevoie. 

Marie Thirion scrie foarte iscusit despre începuturile vieții de părinte și emoțiile care ne încearcă: „Bem emoțiile părintești la sân sau din biberon. Emoțiile părinților noștri, grija lor pentru supraviețuirea noastră, frica lor de abandon, frica lor de a nu fi considerați părinți buni dacă nu ne dau de mâncare tot timpul, tristețea lor atunci când nu știu să-și aline copilul, furia în fața neîncetatei și neașteptatei dependențe a bebelușului. Suportă greu marea diferență dintre copilul visat, care nu plânge niciodată, care crește singur, care poate fi lăsat ca o păpușă în leagăn, și copilul real, vehement, exigent, plângăcios, care nu-i lasă să doarmă, stârnind mii și mii de angoase incontrolabile…”. 

M-am revăzut de curând cu mama după mai multe luni și a fost pentru prima dată când nu a făcut un comentariu la adresa corpului meu. Cu siguranță a contribuit discuția sinceră pe care am avut-o pe tema asta, în decembrie, când mi-a spus că îi pare rău că m-a stresat în copilărie cu greutatea și că trebuia să mă accepte așa cum sunt. Conversația a picat cum nu se putea mai bine, mai ales pentru că eram într-o perioadă de introspecție oferită chiar de rândurile de față. Mai știu și că atunci când îmi este dor de ea, spun că abia aștept să mă hrănească, să îmi facă toate felurile mele preferate, pentru că ăsta a fost (până de curând) singurul mod în care am știut că mă iubește: hrănindu-mă. 

Am citit în reprize volumul Caliban și vrăjitoarea, deoarece informațiile vaste și extrem de bine organizate de cercetătoarea feministă Silvia Federici m-au înfuriat teribil, așa că am „consumat” doar câteva pagini pe zi, pentru a putea duce toată nedreptatea făcută femeilor și corpurilor lor de-a lungul istoriei. Cartea mi-a deschis ochii și m-a făcut să văd cât de ușor am integrat și internalizat patriarhatul. O întâmplare recentă petrecută în tramvai mi-a confirmat bănuiala, iar de atunci sunt tot mai atentă la cum noi, femeile, ne „traducem” una pe alta, cum ne descriem și cum ne vedem. Doamna A îl ceartă pe un domn pentru că a aruncat țigara pe jos. Doamna B sare în apărarea domnului, spunând că probabil a fost fără intenție și că oricum doamna A, prin faptul că are această discuție în public și pe un ton ridicat, ne face pe noi, toate femeile, să părem „nebune și bolnave”. Nu este singurul exemplu pe care l-am identificat, chiar și propriile gânduri îmi sunt invadate de asemenea injurii. De câte ori nu am mâncat „ca o vacă/ ca un animal”, sau nu am fost „o vacă/ scroafă” pentru felul în care arăt și de câte ori aceste cuvinte nu mi-au fost spuse de un bărbat… Încerc să nu mă mai autoabuzez (așa mult), să schimb felul în care îmi vorbesc, în care mă văd, să schimb vocea care îmi vorbește urât, să pot să mă alint fără să apelez la cartofi prăjiți sau aluat dulce. Reeducarea vizuală și psihică legată de felul în care arată corpul meu nu este facilă, dar este necesară pentru că îmi doresc să schimb modul în care mă percep, și în care sunt percepută de ceilalți. 

Lecturarea volumelor amintite mi-a oferit încredere că observațiile mele asupra corpului nu sunt deplasate și mi-au întărit convingerile că societatea globală în care trăim pune o mare presiune pe corpurile noastre. Ni se repetă la nesfârșit faptul că trupurile noastre nu sunt destul de bune, destul de sănătoase, destul de potrivite, și că e cazul să le modificăm mereu. Mi-am asumat să vorbesc și să scriu despre corpul meu nu pentru că sunt o persoană curajoasă, ci din contră, pentru că îmi este frică. Îmi este teamă că dacă nu spun ce simt nici acum, la maturitate, o să fiu nevoită să trăiesc în aceleași tipare pe care le-am adoptat încă din copilărie. Îmi este teamă că o să continui să fac glume pe seama corpului meu pentru a-i amuza pe ceilalți, că o să continui să mă prefac că nu îmi pasă de comentariile asupra corpului meu, că o să continui să ignor ce spun oamenii pe stradă sau o să trec cu vederea privirile lor. Am început să vorbesc și o să continui să o fac, în diverse forme și contexte, cu cât mai diferite, cu atât mai bine.  

La puțin timp după ce am început cercetarea online pentru articol, anunțurile care îmi apăreau în feed, pe social media au început să fie doar despre kilograme și corp. Summituri de intuitive eating, medici nutriționiști care mă anunță că obezitatea e o boală și că pot obține, cu un singur click, o reducere la operația de micșorare a stomacului, webinare despre emotional eating ilustrate cu imagini unde o femeie privește descumpănită o farfurie plină de burgeri sau o alta care plânge în timp ce mănîncă o prăjitură. Așa arată pentru „mașinărie” viața într-un corp gras. Scriitoarea Naomi Wolf spune în The Beauty Myth: „O cultură fixată pe subțierea feminină nu este o obsesie despre frumusețea feminină, ci o obsesie despre supunerea feminină. Dieta este cel mai puternic sedativ politic din istoria femeilor; o populație furioasă în liniște este una maleabilă”. 

Acest text are la bază o experiență personală, fiecare drum este diferit și fiecare dintre noi este diferit. Așa cum îi spun fiicei mele, încât a ajuns mantra noastră zilnică: suntem cu toții diferiți și e ok.