ImageImage
Violențele ca focuri: Jocurile foamei și o mică speranță postumanistă
 • imagini: 
Image

Războiul live screen și corpul obosit

Recitesc Jocurile foamei și îmi place foarte mult că găsesc destule observații politice pentru o carte în genul YA, peste care trecusem în adolescență (sau poate au rămas pe undeva). Are structura pe care o iubeam când eram mic: o adolescentă tăcută face un mic gest de chestionare și asta ajunge cumva să o pună pe lista celor mai căutați criminali ai statului. Dar construiește și un univers destul de coerent politic, în care urmărim cum violențele se transformă și se înmoaie în fibra vieții de zi cu zi.

Panemul, spațiul fictiv al romanului, este format din capitală sau Capitoliu și 12 (odată 13) districte, fiecare specializate în câte o resursă vitală pentru susținerea centrului său. De exemplu, districtul 7 e specializat în lemn, districtul 11 în agricultură, iar districtul 12 – de unde este de origine protagonista noastră – în minerit. An de an are loc o extragere în fiecare district, în urma căreia câte un băiat și o fată – numite tribute – trebuie să se alăture în arena jocurilor foamei. Ei se vor ucide unul pe altul până când doar unul singur va rămâne în viață. Capitoliul folosește această metodă ca pedeapsă, ca să nu uite nimeni (nici măcar 74 de ani mai târziu) momentul în care rebelii au încercat să se răzvrătească împotriva conducerii. Să nu se uite, să se poarte mereu o vină față de actul de a imagina o altfel de lume.

Katniss se naște în cel mai sărac district, iar Suzanne Collins, autoarea cărții, ne prezintă constant cum clasa socială preschimbă formele de violență existente. De exemplu, copiii cei mai săraci pot opta să-și includă numele de mai multe ori în urna din care se face extragerea în schimbul unor norme anuale de hrană. Dacă în urnă se află un singur bilețel cu numele fiicei primarului, Katniss la 16 ani are deja 20, iar cel mai bun prieten, Gale, 42. „Să fie sorții întotdeauna în favoarea voastră.” 

Ce m-a șocat cel mai mult ca cititor este că violențele nu sunt ascunse. Că totul este filmat și difuzat live, de la intrarea tributelor în Capitoliu, interviuri charismatice cu aceștia, până la moartea lor, unul câte unul. Este vorba despre perfecționarea modului în care privim nedreptatea. Jocurile foamei devin o festivitate. Tributele devin staruri. Moartea devine un spectacol tot mai greu de a nu fi enjoyed. Nu e o coincidență. În filmul prequel al seriei, Balada păsărilor și a șerpilor, în care are loc cea de a 10-a ediție a jocurilor foamei, tributele sunt numite „animale” și sunt închise într-o cușcă la zoo când sunt aduse în Capitoliu. Întorși în prezentul seriei, violența fascismului își întinde corpul elastic. Abuzurile nu mai sunt brutale și șocante, nu mai este ceva ce guvernul face pe ascuns, ceva ce provoacă frica neașteptatului. Nu, violența se transformă într-o industrie a plăcerii pentru cei bogați. Sponsorii Capitoliului pot oferi ajutoare tributelor preferate, performerilor preferați. Tributele stau acum în apartamente luxoase și mănâncă cele mai fine mâncăruri, iar în schimb participă la parade și interviuri în care sunt binevoitori. Katniss, întrebată la un show live ce apreciază cel mai mult la Capitoliu, răspunde „mâncarea”, ceea ce stârnește râsete. Așa cum ai râde de un copil; pentru că toți sunt niște copii. În a 10-a ediție a jocurilor, mentorilor li se spune că rolul lor este să transforme copiii în spectacole, nu în supraviețuitori. Să-i ademenească să performeze în fața camerelor, cum vedem în filmul din 2023. E ceva ce acceptăm în cele din urmă dacă privim constant, violența. Și totuși încă ne e frică. Pentru că am putea muri și lumea ar privi corpul nostru ca un spectacol interesant, după pauza de publicitate.

Balada păsărilor și a șerpilor a avut premiera în 17 noiembrie 2023. Fanii citesc ficțiunea în timp ce se desfășoară realitatea genocidului palestinian, și invers. De ce nu este un semnal luminos acest film? De ce nu este o oglindă în care să putem să privim și să înțelegem metafora realității noastre? Dezumanizarea conștientă a unei părți a populației doar pentru a fi mai ușor să le accepți moartea. Perfecționarea armelor de tortură și moarteMoartea înregistrată pe fiecare ecran din fiecare casă.Moarte. (Vorbesc despre ficțiune sau realitate?) 

În aprilie 2024, când deja se extind ca focurile protestele studenților din universități, nu de puține ori am auzit pe fundalul footage-urilor de pe tik tok cântecul definitoriu al seriei, Hanging tree, versurile prin care Katniss ridică districtele la revoltă. Are you, are you, coming to the tree. Where they strung up a man, they say who murdered three. Și nu conținutul melodiei este atât de relevant, cât invitația/ rugămintea/ pasul înainte apăsat ca un ecou care trebuie să se propage din gură în gură are you, are you.

Adevărul e că mi-e foarte frică. Mi-e frică. E un foc, e un tumult. Mă apasă timpul. Mă îngrozește timpul. Timpurile. Pre-anticipare. Pre-fascism. Când nu sunt revoltat, sunt cel mai obosit om din lume. Am fost toatx revoltatx și am plâns toatx urmărind videourile din Gaza. Eu am plâns. Am ieșit în stradă, am strâns donații, am scris, am țipat. Are you, are you. Și ne-am prăvălit cu totul și terapeutx ne-a zis mănâncă, dormi. Ai grijă de tine. Și totuși trebuie să avem grijă de noi. Și nu am uitat pentru că e imposibilă uitarea. Violențele s-ar vrea șterse, evitate sau cel puțin situate la o distanță închisă față de timpul prezent. Cred că e modul în care ne-am obișnuit cu violența. Să ne străduim să o vedem, să facem munci de deconstrucție, de dezînvățare. Și acum ne lovește din plin. E pe ecranele noastre în orice moment, în orice aplicație pe care o folosim mai degrabă pentru un boost de dopamină. 

Și în Jocurile foamei violența e neascunsă. În fiecare an, ni se amintește de rebeliune prin tributuri umane. În fiecare an, mor copii pe toate televizoarele noastre. Și cel mai înfricoșător e când asta nu mai produce frică. Katniss e cea mai bună voce narativă pe care o avem în această lume speculativă pentru că nimic din ce i se întâmplă nu mai produce un șoc. Totul e calculat, distant, luat ca atare. Un corp care supraviețuiește. Și totul în lumina camerelor de filmat.

Gaița zeflemitoare ca simbol postumanist al revoluției

Katniss poartă în arenă o frumoasă broșă aurie ce întruchipează o pasăre. În carte ni se spune: „Sunt păsări amuzante și te duc cu gândul la o palmă peste fața Capitoliului”. O primește de la fiica primarului să-i poarte noroc și să-i amintească de casă. Sunt păsări care sunt create în aceeași măsură de tehnologie, cât și de natură. Când districtul 13 a pornit revolta împotriva Capitoliului, acesta a creat prin inginerie genetică niște păsări al căror scop era spionajul. Gaița-limbută a fost o armă de război care avea rolul să memoreze și să redea perfect discuțiile dintre rebeli. Dar oamenii s-au prins de acest lucru, așa că au început să se distreze cu cuvintele, să inventeze mult și să se amuze când ar fi simțit aceste păsări în jur. Nu a durat mult până ce pasărea a fost părăsită, în păduri s-a împerecheat cu sturzi zeflemitori și așa au dat naștere noii specii hibrid, gaița zeflemitoare. Ea poate imita și cântece de pasăre și de om, cu o acuratețe impecabilă. Vocea ei se face auzită mai ales în primul volum al trilogiei, este muzica de fundal ce anunță primele rezistențe. Tocmai contopirea dintre cele două așa percepute granițe – tehnologic și natural – transformă această pasăre într-un simbol postumanist al ieșirii din apocalipsa politică produsă de agentivitatea umană predispusă uitării și auto-distrugerii.

Gaița zeflemitoare este singura pasăre al cărei cântec se aude ca un avertisment în momente critice. Când toate păsările tac – este descris în primul volum al trilogiei – doar strigătul gaiței se aude. Tocmai natura hibridă a păsării îi conferă această abilitate de a comunica inter-specii, de a blura granița dintre natură și om. Evenimentul care a întors politic starea de fapt a trilogiei se petrece chiar în arenă și are în centru cântecul păsării. Katniss se aliază cu cea mai tânără dintre tribute, Rue, și împreună stabilesc un cod, un tril pe care să-l transmită gaițelor și ele să îl mimeze ca semn că sunt în siguranță. Rue este omorâtă în arena jocurilor foamei și este primul moment în care spectatorii nu mai sunt pasivi față de starea de fapt. Katniss împodobește corpul prietenei sale cu flori și acest mic gest de rezistență față de regulile arenei, acest mic răgaz de doliu reușește să readucă în spectatori durerea și furia refulate față de acest regim. În timp ce cadrul cuprinde corpul lui Rue și florile albe din jur, în timp ce se face liniște, în arenă începe să se audă cântecul păsării. Cântecul care anunță că Rue e în siguranță.

Mai târziu în trilogie, gaița zeflemitoare devine simbolul rezistenței. Identitatea lui Katniss e construită ca mica gaiță zeflemitoare a rebelilor. Citesc acest simbol prin filosofia realist agențială a lui Karen Barad, care arată cum agentivitatea nu e rezervată doar oamenilor. Filosofia noilor materialisme, din care face parte Barad, este una care disturbă binaritățile și granițele într-un mod în care arată cât de încâlcite suntem toate și sunt toate. Materia este adusă în prim-plan ca să se exploreze potențialul ei politic. De ce țipătul revoluției nu s-ar auzi din ciocul unei păsări? Și de ce nu am crede că nu există deja atâtea forme de rezistență în interiorul materiei? Natura nu e un fundal pasiv sau ceva maleabil în mâinile oamenilor. Ea este o forță activă care ajunge să conteze în (re)configurările lumii. Natura e queer. Queer înseamnă aici tot ce sfidează epistemologiile moderne. Queer înseamnă tot ce e exclus din a conta și își revendică forța de a conta. „Dar dacă și natura e o comunistă, o queer, o perversă?” întreabă Barad. Pasărea creată să disciplineze este cea care cântă nesupunerea și nu este o coincidență că la moartea lui Rue ea cântă speranța. Ea prevestește ieșirea din apocalipsa politică. Și poate prevedea acest lucru pentru că corpul gaiței zeflemitoare este născut la graniță. O monstruozitate queer care imită cele mai frumoase cântece, indiferent de specii. Imită tot ce regimul ar fi vrut să șteargă, să țină în tăcere.

Mi-a plăcut cum e redată negocierea identitară a lui Katniss. E o adolescentă, o fată de șaisprezece ani căreia i se spune că rezistența nu se poate forma fără ea, că ea este (și, de fapt, trebuie să devină) gaița zeflemitoare. Îmi place cum Katniss s-a opus în primă fază revoluției, că s-a retras, a comentat, că nu a înțeles nimic. Și mi-a plăcut pentru că e foarte real. Nu poți să înțelegi, la șaisprezece ani, mașinăriile de război. De ce ești bombardat. Dar și de ce să lupți. Revoluția nu e o iluminare epistemologică care se coboară peste frunțile noastre. Este făcută într-un travaliu continuu. Identitatea lui Katniss – de gaiță zeflemitoare și fata care a fost în foc – sunt construite. Cum se negociază agentivitatea ei când exteriorul ei este continuu fabricat pentru camerele de luat vederi. Fie că sunt aparatele de filmat ale Capitoliului sau cele ale rebelilor care vor să o surprindă pe Katniss inspirând, personificând schimbarea. Sunt actele de rezistență prin care Katniss devine gaița zeflemitoare. Prin jacheta care îi amintește de tatăl ei. Prin dorința de a-i ști în siguranță pe cei din familia ei care au rămas în viață. Prin cântecele pe care le cânta în copilărie și au fost interzise de Capitoliu. Prin furie. Katniss înțelege ce înseamnă războiul când vede cum e bombardat un spital în care se refugiaseră, alături de răniți, toate familiile lor. Groază, sfâșiere, furie. Când întreaga ei casă, tot districtul 12, e bombardat până nu mai rămâne nimic. Până nu mai rămâne nicio locuință. Și nicio urmă că a locuit cineva. Focurile se întind cu repeziciune.

Districtul 13. Fantoma radioactivă a Panemului

Revoluția gaiței zeflemitoare nu este prima pe care o cunoaște Panemul. Districtul 13 era/este districtul care se ocupa cu energia nucleară. Ei au fost primii care s-au răzvrătit. Până Capitoliul a decis că puterea lor nucleară ar fi o amenințare prea mare pentru ei și, ca măsură de siguranță, desigur, au șters de pe fața pământului întreg districtul. Cu armele nucleare bune și safe ale Capitoliului. Este mai mult decât distrus, este desființat. Se vrea șters, dar nu uitat. Iar amintirea lui nu trebuie să fie a suferinței, trebuie să fie a puterii fasciste colonizatoare. Țineți minte puterea noastră când vă gândiți la acest pământ ars. Și în fiecare an în ziua extragerii se spune această poveste, se difuzează urmele ei. Locuitorii trăiesc într-o apocalipsă politică, în care violențele se întâmplă din nou și din nou. Timpul este dislocat. Sfârșitul jocurilor foamei nu anunță decât începutul următoarelor jocuri. Corpul locuitoarxlor intră într-o așteptare violentă. „Violență a legii înainte de lege și înainte de sens, violență care întrerupe timpul, îl dezarticulează, îl destituie, îl deplasează în afara locuinței sale firești și naturale: «scos din țâțâni» scrie Derrida în cartea sa, Spectrele lui Marx. Relația cu acest timp spectral este una de moștenire. Copiii se adună în piața districtului și primesc istoria înfrângerii lor, ca și cum și-ar ține palmele căuș. Primesc urme ale unor evenimente la care nu au luat parte și nu au fost martori, dar li se spune să simtă cu tot corpul lor înfrângerea. Primesc tot ce li se spune în aceeași măsură în care primesc ce nu li se spune. Toate corpurile sunt marcate de dinainte să se extragă numele tributurilor.

Karen Barad pune problema: putem închide violențele în trecut? Poate, de exemplu, căderea unei bombe atomice să rămână un eveniment închise al istoriei recente? Haideți să o punem într-un muzeu al violenței contemporane, să o închidem în sticle speciale, ca un artefact ale groazei. Să o arătăm cu degetul, să fim șocați, să spunem eu niciodată… să ne distanțăm, o tăietură clară între noi (prietenii mei de stânga? generația noastră? țările care nu au deținut putere de decizie în al doilea război mondial?) și bombele nucleare. Ar putea fi. Ar putea fi un mod liniar în care privim istoria, împachetată în bucățele mici, livrată de oamenii care dețin puterea. Dar nu poți să trasezi linii în nisip, să conturezi exact aria în care a avut loc o explozie nucleară. Atomii radioactivi s-au împrăștiat. Atomii radioactivi încă se împrăștie. Spațiul e încă radioactiv. Timpul post-război e radioactiv. Bombele sunt niște încercări de ștergere, care constituie timpul prezent. „Această chestiune a absenței este cu siguranță la fel de politică precum cea a prezenței”.

If we burn, you’ll burn with us. Cel mai puternic răspuns pe care l-a oferit Katniss în fața războiului. În fața spitalului de civili cuprins în flăcări. E, desigur, o atenționare a răzbunării, o relație cauzală pe care Katniss promite să o materializeze. Ce ar fi putut spune Katniss și ceea ce ar fi fost la fel de adevărat: dacă noi ardem, tu deja arzi împreună cu noi. Împărțirea foarte clară din Jocurile foamei – districte și Capitoliu – oricât ar fi de frapantă ca bogății materiale și diferențe de viață, rămâne artificială. Orice foc din lumea noastră aduce un miros de fum în viața fiecărxia. Răzbunarea nu e ceva ce zice Katniss cu ură, răzbunarea e ceva ce se află deja în interiorul fascismului în momentul în care atinge materialitatea lumii. În momentul în care vrea să șteargă.

Spațiul gol. Conceptul de vid este o unealtă importantă în practica colonizării, remarcă Barad, întrucât discursurile de justificare a unor ocupații abuzive conțin argumentul unui spațiu gol, neexplorat, sălbatic, un spațiu care necesită umplere. Să golești un spațiu pentru dominație colonială. Să ascunzi. Să razi tot. Pentru că e foarte ușor să spui am dreptul asupra acestui pământ când nu există nimic pe acest pământ. Spațiul gol, evident, nu e gol. Și nu a fost niciodată gol. Și nu va fi niciodată gol. Va fi mereu umplut de violență criminală colonizatoare. Va fi mereu preaplin de încercări de ștergere. Și mereu scapă ceva ștergerii. În Jocurile foamei, mulți oameni mor și mulți oameni supraviețuiesc. Acolo unde se credea că Districtul 13 a fost ras de pe fața pământului, oamenii lui au supraviețuit în tunelurile subterane ale aceluiași pământ. Pământul lor. S-ar fi vrut deposedarea lor de acest pământ, dar ei au învățat să trăiască chiar în interiorul lui. Și au rezistat din nou, ca în urmă cu 75 de ani, când s-au vrut evacuați de pe acest pământ. (Vorbesc despre ficțiune sau realitate?) Și s-au revoltat. Revolta a țâșnit chiar din miezul pământului care se credea gol.

A imagina viitoruri. A imagina cu doliu

Cum putem folosi forța politică a imaginației în aceste peisaje devastate, mutilate de intervenția umană? Cum putem urmări ștergerile, asemenea chemărilor unor fantome? Când spun fantome spun violențe. Și spun ceva concret, nu metaforic. Ceva ce se află în fibra lumii, ce e încâlcit și cu trecutul și cu viitorul nostru. Fantoma este o moștenire materială și viitorul depinde de cum reușim să nu o ascundem. Cum ne amintim și cum reconstruim împreună cu amintirea. Este timpul unei noi ere, argumentează Haraway, care să depășească Antropocenul, Capitalocenul. Este timpul refugiilor, spații biologice culturale tehnologice sigure. O nouă era a refugiilor, pentru toatx celx născutx, cât și pentru fantome. Este timpul să imaginăm cu doliu, împreună cu toate pierderile irecuperabile.  

Să imaginezi un viitor posibil nu este doar un act discursiv, un text teoretic sau de ficțiune speculativă care ne încântă și ne inspiră. Este un act politic care crează noi materializări spațiu-timp. Cine participă la imaginare și pentru cine imaginăm? Să acorzi agentivitate de participare în lume doar subiectului uman este o excluziune politică. Dacă explorăm lumea non-umanului cu aceeași considerație și aceeași curiozitate cu care explorăm rațiunea subiectului uman, probabil am atinge „capacitatea plină de viață a non-umanilor de a scăpa imaginației umane”. Gaița zeflemitoare este simbolul revoluției din Panem, sub aripile ei ocrotitoare toate districtele găsesc o speranță de a imagina un alt viitor. Și cuvintele care îi fac pe oameni să se răscoale nu sunt cele ale liderilor politici, sunt cele ale cântecelor copilăriei. Rezidenții districtului 5 recâștigă hidrocentrala care alimentează cu energie Capitoliul. Distrug barajul în timp ce cântă Are you, are you coming to the tree. 

Gaița se referă și la amintire și doliu. Aflăm că celebra broșă cu gaița zeflemitoare pe care a purtat-o Katniss în arenă și care a transformat-o în vocea revoluției a aparținut unei fetițe care a murit în jocurile din al 50-lea an. Iar cine ar fi trebuit să fie nepoata ei îi purta broșa în fiecare an, în fiecare zi a extragerii. Și poate simțea deodată, în momentul tombolei, și frica de a fi aleasă și doliul că a fost, altfel, deja aleasă. Ce contează în desfacerea și (re)facerea lumii nu mai este reprezentat doar de subiectul uman, la care se adaugă non-umanul – și fantoma ajunge să conteze. Da, nu este ușor. Da, este o muncă foarte neplăcută. Fantoma este înspăimântătoare. Dar este o muncă activă, plină de durere, de conștientizare a pierderii, de doliu. Feminista postumanistă Rosi Braidotti propune să transformăm sentimentele negative în „pasiuni pozitive”. Această etică a afirmării presupune un proces continuu și comunitar, desfășurat pe mai multe generații, către un viitor care ne susține pe toatx.

Nici Katniss nu uită. Finalul trilogiei se termină cu micul jurnal pe care ea îl constituie ca să păstreze lucrurile care scapă memoriei. Multe persoane au criticat imaginea de final a trilogiei. În film, o vedem pe Katniss cu un bebeluș în brațe, uitându-se spre un câmp verde cu tot felul de ierbușuri încâlcite, unde se joacă soțul ei cu un copil mic. Unde este luptătoarea noastră? Nu este lupta politică continuă și neobosită? Is she a trade wife now?? Districtul 12 a fost bombardat, a fost ras de pe fața pământului, în timpul revoluției care a purtat imaginea lui Katniss-gaiță-zeflemitoare. Casa ei. A rezistat în fața distrugerii casei ei. Și acum s-a întors. Și este din nou câmp peste unde au fost molozuri și trupuri. Își amintește și de molozuri și trupuri când se uită la verdeață, când se uită la familia ei. Copiii ei care nu au văzut asemenea lucruri și totuși trăiesc și ei cu această fantomă care nu și-a găsit și nu-și va găsi liniștea nici peste generații. Vor primi și ei această moștenire a doliului și a creării unei lumi mai blânde. 

Și oare, de fapt, ce să ne dorim pentru Katniss, care a fost doar un copil când s-a întâmplat războiul, dacă nu să se odihnească, să-și găsească un final fericit? Să fie bine? Să se termine acest război și toatx locuitoarx să-și destindă corpurile. Să-și îndrepte spatele ca și cum nu mai e apăsat. Chiar să se întindă pe pajiști însorite ca și cum nu mai au o gheară a terorii peste ele. Poate chiar să uite ca să poată zâmbi cum făceau înainte. Și totuși Katniss privește peste pajiște ca și cum nu a uitat. Ca și cum încă jelește ceva ce nu i-ar ajunge o viață întreagă să jelească. Pentru că sub câmpurile verzi au fost și molozuri și trupuri.

iulie 2025, Cluj-Napoca

***

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Toni Aricei 
Traversează, în scris, granițe dintre tăceri liniștitoare și tăceri violente. În timpul liber, are grijă de ciuperca lui de kombucha și imaginează o lume lichidă, multi-populată și co-evolutivă.
Cunoscută sub pseudonimul Cerneală Înaltă, este scriitoare de proză și poezie, artist vizual și performer de spoken word. Membră a grupului Poethree Collective din 2018, caută să dea o voce prin practica ei a subiectelor neexplorate sau prea puțin dezvoltate. Din 2024, îmbrățișează practica curatorială contemporană pe care o și studiază.
Sunt Moț, un artist digital suprarealist non-binar care creează imagini bazate pe topic-uri precum mental health, feminism, filosofie, ori explorarea lumii interioare queer.@mot.vl