I. Introducere

Cu tradiția sa bogată de violență politică și socială, extrema dreaptă de azi reușește cu greu să-și mascheze reputația militaristă. Organizați peste tot în lume în grupări cu caracter paramilitar și preocupați excesiv de a arăta cât mai intimidanți fizic, neo-fasciștii par mereu mânați de dorința de a semăna moarte în jur. În acest text voi analiza unul din motoarele acestei dorințe – masculinitatea fascistă. Plec de la premisa că e mai util să vedem „masculinitatea” nu doar ca un construct identitar – ca o listă de atribute și calități – ci mai degrabă ca pe o practică și o performativitate. Masculinitatea este formată dintr-o serie de practici disciplinare, în urma cărora anumite performativități sunt selectate ca fiind normative, în timp ce altele sunt văzute ca fiind indezirabile. Așadar, întrebarea care mă va ghidea este: ce consecințe are practica acestui tip de masculinitate asupra acțiunilor extremei drepte? Vreau să încep cu o scurtă prezentare istorică a felului în care proto-fascismul și fascismul clasic au folosit o performativitate a masculinității care răspundea unui set de resentimente și frustrări apărute după Primul Război Mondial. Apoi, voi sintetiza și voi analiza câteva dimensiuni ale masculinității fasciste contemporane. La final, îmi doresc să arăt cum ele conduc la conturarea unui discurs al securității și cum acesta este folosit de fascism pentru a legitima violența sa extremă.

II. Istorie

Când amiralul Horthy a intrat, în 1919, în Budapesta ,,eliberată”, de către armatele române, de regimul comunist al lui Béla Kun, a avut un faimos oftat de supărare. Un autor al vremii a pretins că Horthy, călare pe un cal alb, ar fi comparat atunci capitala Ungariei cu o femeie păcătoasă care-și lepădase istoria milenară și coroana națională și se înveșmântase în zdrențe roșii. Fostul cavaler al armatei imperiale și-a propus în acel moment să o salveze pe această „rătăcită”: douăzeci de ani mai târziu, Ungaria, laolaltă cu alte state din Europa, devenise un regim totalitar fascist, sub conducerea amiralului.

Oftatul lui Horthy nu a fost unic în epocă. Primul Război Mondial s-a încheiat la finalul lui 1918, după patru ani de lupte continue și de transformări sociale și politice fără precedent. Imperii s-au prăbușit, state noi le-au luat locul, idei și concepții care până atunci fuseseră doar teorii deveniseră dintr-o dată realități. Cea mai însemnată dintre aceste realități era reprezentată de așa-zisul progresism, sub umbrela căruia se aflau diverse curente feministe, anarhiste, republicane și comuniste. Odată cu încheierea ostilităților și dizolvarea imperiilor, diverse comunități încercau să se organizeze în forme alternative, care să le permită reconstruirea unei vieți fără războaie, fără inegalități și fără precaritate. La aceasta se adăugau și numeroasele revoluții sau mișcări sociale de stânga, care amenințau direct status quo-ul.

Pe de altă parte, ofițerii și comandanții milioanelor de soldați care se luptaseră până atunci păreau că se bucură mult mai puțin de aceste noi perspective. Sfârșitul războiului a adus un val de resentimente și frustrări în cadrul armatelor. Ofițerii germani sau maghiari considerau că războiul s-a pierdut la masa tratativelor, nu pe câmpul de luptă, și refuzau să accepte statutul de învinși și pierderile teritoriale ale țărilor lor. Ofițerii italieni și români, deși ieșiseră victorioși din război, nu erau nici ei tocmai mulțumiți de starea socială și politică din țările lor. Impresia generală era că în timpul în care militarii se ucideau pe front, lumea rămasă acasă se schimbase drastic în mai rău, fără să țină cont de sacrificiile lor. Din noiembrie 1918, când acești militari începuseră să se întoarcă la vetre, sentimentul de alienare crescuse vertiginos. Ofițerii erau batjocoriți, arestați sau bătuți, iar uniformele lor, care reprezentaseră vechile imperii, acum desuete, nu mai trezeau niciun respect. 

Însă, nu doar militarii cu grade superioare resimțeau această înfrângere. Pentru mulți soldați, războiul fusese o experiență a onoarei și jertfei de sine. E demn de menționat că Primul Război Mondial a necesitat eforturi grandioase de propagandă din partea fiecărui stat participant pentru a motiva soldații să lupte, întrucât în cele mai multe cazuri, interesele elitelor politice aveau foarte puțin de-a face cu cele ale oamenilor care luptau pe front. Un aspect important al acestei propagande a fost elementul „onoarei”, cuplat cu naționalismul puternic al epocii. Așadar, soldații care se întorceau de pe front veneau cu speranța că eforturile lor pentru aceste idealuri vor fi apreciate. Dar în cele mai multe cazuri, soldații au fost abandonați, ignorați și chiar batjocoriți de noile structuri politice. În imaginarul acestor oameni, de vină pentru starea de nerecunoștință erau „mulțimile revoluționare” animate de diverse idei progresiste și „barbarismul” reprezentat de ele, – toate amenințând „civilizația” antebelică.

Așa se face că încă din primele luni după încheierea războiului, diverse cadre militare din Europa, animate de aceste resentimente, s-au constituit în trupe paramilitare, al căror scop declarat era de a continua lupta pentru onoare și civilizație. Ceea ce a urmat a fost așa-numita „teroare albă”: un val de violențe armate în diverse regiuni ale Europei. Aceste trupe paramilitare „albe” au avut „priză” atât la foștii combatanți, cât și la mulți tineri care nu prinseseră războiul, dar care trăiau aceleași sentimente de înfrângere și umilință. Violențele erau îndreptate împotriva mișcărilor sindicale, a comuniștilor, a evreilor, a femeilor revoluționare și a diverselor naționalități și etnii considerate, încă, inamice. Substratul ideologic al „terorii albe” a fost o ideologie conservatoare, revanșardă, anti-semită și anti-comunistă, pe care o putem numi „proto-fascistă”. 

Trupele paramilitare constituiau un spațiu și un set de practici de afirmare a imaginii idealizate a unei masculinități marțiale. Toate elementele care-i nemulțumeau pe soldați deveniseră simboluri ale unei „feminizări” a societății postbelice. Ideea de revoluție era văzută ca o „isterie a mulțimii”. Pacea în sine a fost văzută ca un element esențial al „feminizării”. Pe deasupra, participarea multor femei în mișcările radicale de stânga era folosită ca pretext pentru a demonstra direcția „anti-masculină” pe care o luase politica acelor vremuri, precum și pericolul emancipării de gen și al sexualității imorale.

În contrast cu acestea, viața cazonă, așa cum fusese deja practicată în timpul războiului, oferea un set de reguli, o ierarhie clară, un simț al onoarei și apartenenței. Grupurile paramilitare ale anilor 1919–1920 erau oaze de camaraderie și ordine în ceea ce mulți vedeau ca fiind un haos comunist. Mai mult, practicile paramilitare deveniseră pentru mulți o formă de răzbunare împotriva celor pe care-i considerau vinovați pentru starea de percepută degradare din jur. „Teroarea Albă” a făcut mii de victime printre socialiști, femei, anarhiști, comuniști, evrei, etc.. Violența împotriva acestora era celebrată și văzută ca un act de „virilitate”, un mod de a „lua legea în mâini” și a instaura propria justiție. Victimele actelor de violență erau văzute ca „trădând” o ordine antebelică pe care trupele paramilitare erau gata să o restabilească. „Virilitatea” soldaților era menită să contrasteze și cu „pasivitatea” și „lașitatea” burgheziei, care nu fusese capabilă să oprească răspândirea diverselor mișcări sociale.

În teritoriul ocupat de statul român după 1918, fenomenul paramilitar a conținut o abordare asemănătoare a masculinității. Deși statul câștigase războiul și își mărise considerabil teritoriul, în societate se instalase panica împotriva comunismului și a anarhiei. În primele luni după încheierea războiului, Transilvania rămăsese fără guvernare centrală, ceea ce a dus, pe de o parte, la o serie de mișcări republicane și sindicale, și pe de altă parte, la revolte țărănești împotriva nobililor și funcționarilor publici. Ambele fenomene au fost percepute drept „bolșevice”, iar situația generală din acele luni din Transilvania era văzută ca anarhică și instabilă. Împotriva acestei situații, politicienii români din Ardeal au format primele formațiuni paramilitare, Gărzile Naționale Române, alcătuite din soldați întorși de pe front. Gărzile au ajutat la „pacificarea” provinciei și integrarea ei sub administrația Bucureștiului. 

Gărzile Naționale și acțiunile lor au constituit o sursă de inspirație pentru fascismul românesc clasic. În același an în care Horthy deplângea „zdrențele roșii” ale Budapestei, C. Z. Codreanu își începea activitatea extremistă la Iași, coborând „zdrențe roșii” – steaguri comuniste – de pe fabricile unde muncitorii luptau pentru drepturile lor. Codreanu era și el prea tânăr să fi prins războiul, dar era mânat din plin de dorința de a-și afirma zelul combativ. Partidul inființat de Codreanu, Legiunea Arhanghelul Mihai, avea la bază scopuri similare celor din alte părți ale Europei: anti-comunism, anti-semitism și un naționalism extrem. În același timp, Legiunea a adus câteva elemente în plus față de proto-fascismul „terorii albe”, iar aceste elemente țin întocmai de felul în care fasciștii români s-au raportat la masculinitate și gen.

În primul rând, Legiunea punea un accent deosebit pe „fraternitate”, văzută ca o legătură specială între membrii ei, care se vedeau unii pe alții ca frați. Metafora folosită era cea a copacilor puternici și sănătoși într-o „pădure” a națiunii aflate în descompunere. „Frații” legionari erau și trebuiau să continue să fie aceste repere de integritate și moralitate, iar primul element al integrității era „camaraderia” – ideea că fiecare din ei se înfrățea cu celălalt. De aici, rezultă și importanța atribuită comunității legionare, văzută ca o familie („cuib”) și ca un model pentru societatea românească viitoare. În această familie puteau intra și femei, care aveau roluri bine stabilite – pe de-o parte, un rol de „păzitoare ale moralității”, dar pe de altă parte cu un rol activ de „soldați”. Femeile legionare erau organizate în așa-zisele „cetățui”, cu o ierarhie militară și compuse din maxim 13 persoane. 

În perioada sa de glorie, Legiunea deținea câteva locuințe în care fasciștii români practicau traiul comun și viața familială. În plus, forma cea mai răspândită a acestor practici era cea a taberelor de muncă, desfășurate în natură și care durau câteva săptămâni. Aici, „virtuțile” legionarilor erau puse în practică la un nivel cotidian, unul diferit de episoadele de activism violent și militar. Etica legionară îmbina traiul „simplu”, rural, apropiat de natură, cu spiritualitatea ortodoxă. Taberele de muncă se doreau a fi un spațiu al efortului colectiv, al disciplinei și sacrificiului. Este de notat faptul că mare parte din participanții acestor tabere erau bărbați tineri, iar scopul lor preponderent era de a construi sau de a repara biserici.

III. Masculinitatea fascistă

Detaliile de mai sus despre trecutul paramilitar al fascismului sunt menite să ne facă să înțelegem mai ușor felul în care masculinitatea este practicată în zilele noastre de către grupările de extremă dreaptă contemporane. Dată fiind viteza cu care circulă diverse idei, se poate vorbi cu ușurință de o narațiune globală, cât de cât heterogenă, la nivelul acestor grupări, cu evidente diferențe locale. Această narațiune a masculinității are o serie de elemente care o definesc: duritatea, nutriția, eroismul, familia, teama de de-masculinizare, activismul și discursul anti-imigranți.

1. Duritatea

Discursul durității și al fortitudinii este centrat pe forță fizică, văzută ca principal atribut al masculinității. Exercițiile fizice, antrenamentele și pregătirile de tot felul sunt menite să construiască un corp puternic și în același timp frumos estetic. În mediul extremist din România, grupuri precum Anturaj Radical și influenceri precum Dan Măcelaru promovează bodybuilding-ul ca o componentă esențială a unui stil de viață ideal. Ridicarea de greutăți este văzută ca un act revoluționar. Mesajul implicit este că o națiune puternică trebuie să fie compusă din corpuri care, la rândul lor, sunt puternice și sănătoase.

În același timp, forța fizică trebuie să fie dublată de fortitudine mentală. Masculinitatea ideală este rece, calculată, rațională și impasivă. Aici, discursul se intersectează cu perspectiva asupra masculinității pe care o promovează culturi de genul pick-up artists, o masculinitate care necesită un proces îndelungat de șlefuire. Fortitudinea mentală se exersează și consolidează prin asceză, stoicism, dar și printr-un scop bine stabilit și urmărit cu determinare. Bărbatul trebuie să fie stabil și perseverent, într-o lume a haosului și incertitudinii.

O altă fațetă a acestor practici de masculinitate este ceea ce poate fi numit „anti-hedonism” – o aversiune explicită pentru plăceri, frivolitate și confort. Masculinitatea este astfel construită prin opoziție la blândețe, „moliciune” și vulnerabilitate. Ea devine parte a unei lupte împotriva slăbiciunii și a subjugării, percepute ca fiind apanajul societății contemporane woke. Corpul bărbatului – puternic și atletic – devine așadar un simbol al invulnerabilității, al purității, virilității și eroismului, un corp care transmite putere și siguranță.

2. Nutriția

Poate părea straniu, dar bărbații extremei drepte sunt foarte atenți la ce pun în gură. În Statele Unite, există deja o cultură distinctă a naționalismului culinar, plecând de la premisa că slăbiciunea individului este cauzată, în primul rând, de alimentație. Conform lor, statul și corporațiile încurajează consumul nesăbuit de alimente nesănătoase, care duc la o stare generală de oboseală și anxietate. Mai mult decât atât, aceste alimente ar face ca nivelul testosteronului să scadă și astfel, bărbații ar fi afectați direct prin reducerea potenței sexuale și a forței fizice în general. Un bărbat „dur” este unul plin de testosteron, care trebuie să evite substanțele emasculatoare din mâncare. Așadar, masculinitatea este ceva ce trebuie recuperat și revendicat. Ea trebuie smulsă din „ghearele” consumerismului încurajat de stat, un stat care dorește bărbați „feminizați” pentru că aceștia nu se pot revolta și opune.

În această cheie, influenceri precum Raw Egg Nationalist articulează un discurs în care combină sfaturi nutritive – în special consumul de ouă crude – cu teorii conspiraționiste și vederi radicale de dreapta. În documentarul The End of Men, el a declarat că „dreapta politică dorește o reînviere a masculinității și vrem ca bărbații să se antreneze”. Revista pe care o editează, Man’s World, deplânge „degenerarea” și „declinul bărbăției”, cauzate de forțe răuvoitoare. Narațiunea dominantă din paginile Man’s world prezintă un conflict culinar activ între modernitate și tradiție. Prima tabără folosește drept arme pâinea, berea, drojdia, zahărul, soia și uleiurile din semințe, pentru a induce un stil de viață sedentar, în timp ce a doua tabără contraatacă cu carne de vânat și ouă crude, care reafirmă masculinitatea ca un set de practici active și vivace. Observăm că și aici intervine dimensiunea „anti-hedonistă” a masculinității, asociată cu înfrânarea și duritatea. Într-un interviu cu Cristela Georgescu, Eugen Sechila – faimos în România pentru taberele paramilitare de „haiducie” – a declarat că în aceste tabere și copiii sunt educați să fie cumpătați cu mâncarea. Aceștia nu au voie să aducă mâncare suplimentară de acasă, ci primesc în tabără „atât cât trebuie”, iar dacă li se face foame, liderul Sechila le oferă „aperitive” sub formă de exerciții fizice. Înfrânarea alimentară contribuie la consolidarea unei masculinități care demonstrează putere interioară și stăpânire de sine.

3. Eroismul

Este bine știut că extrema dreaptă are o pasiune distinctă pentru moarte și cultul morților. Corpurile morților sunt obiecte de venerație, iar comemorarea lor este o practică frecventă. Fascismul românesc, în special, are o predilecție către astfel de practici, începând cu cultul personalităților istorice, apoi cu uriașul ceremonial legionar al morților din Războiul Civil din Spania și continuând astăzi cu tributele anuale făcute unor bărbați precum Baba Novac sau Avram Iancu. 

Pe de o parte, cultul morților glorifică un trecut idealizat, de la care fasciștii se revendică. Pe de altă parte, venerarea acestor personaje servește și la stabilirea unei continuități a eroismului. „Cinstind” eroii, fasciștii pretind ei înșiși că sunt eroi – dimensiune ce rezonează puternic cu practica masculinității fortificate, ce se dorește deasupra plăcerilor banale, servind unor idealuri grandioase. Un erou este un bărbat care luptă fără ezitare și care, în final, se sacrifică pentru astfel de idealuri.

În același timp, această practică a masculinității se simte sub permanent asediu, în special din partea „corectitudinii politice”, care insistă să deconstruiască reputația unuia sau altuia dintre idolii fasciști. Grupuri precum Comunitatea Identitară sunt extrem de active în a contracara aceste eforturi, prin varii proteste și marșuri comemorative. 

Un participant al taberelor de haiducie organizate de Sechila a fost înregistrat spunând: „încearcă să ne spună ăștia că suntem toți egali. În primul rând, că bărbăția este condamnabilă. Deja încep prin a ne anula eroii, și a ne rușina, în loc să avem un cult al eroilor și al eroismului, trebuie să ne fie rușine cu eroii, sau că noi am vrea să trăim și să sfârșim și noi ca niște eroi, cu niște valori; eroii sunt incriminați”. Așadar, „bărbăția” și eroismul merg mână în mână, iar atacurile împotriva eroilor sunt și atacuri la adresa masculinității acestor grupuri. Masculinitatea practicată de fasciști nu admite rușinea, vulnerabilitatea și slăbiciunea – asemenea eroilor din trecut, fasciștii contemporani își doresc acțiuni care să denote curaj și forță.

4. Familia

După cum am arătat și în cazul fasciștilor români interbelici, discursul extremei drepte are un fetiș pronunțat pentru familie, văzută ca un microcosmos social, o comunitate și o ilustrare a lumii fasciste ideale. Familia este și locul în care rolurile și ierarhiile sunt stabilite perfect și fără echivoc. În această distribuție, bărbatul are rolul de protector. Masculinitatea performată corect – prin forță fizică și înfrânare, prin stabilitate și rațiune, prin eroism și spiritualitate – își găsește scopul „firesc” în cadrul familiei, ca o formă de protecție a ei. Pe site-ul lor, Comunitatea Identitară menționează „protejarea familiei ca celulă de bază a societății şi combaterea tuturor fenomenelor ce o subminează” drept unul din obiectivele principale ale grupului. În cadrul acestei narațiuni a protecției familiei, dreapta conservatoare și cea radicală duc, de decenii, lupte înverșunate împotriva a ceea ce numesc „ideologie de gen”. 

În același timp, masculinitatea performată ca protecție își găsește utilizări care trec dincolo de cadrul familial. Bărbatul ultra-naționalist este dator să-și apere nu doar familia, dar și pe ceilalți camarazi, să își apere credința și țara. Eugen Sechila articulează această datorie folosind termenul de „virilitate”. Taberele cu caracter paramilitar pe care le organizează sunt un efort pentru „recăpătarea virilității”: „Astăzi trăim într-o lume în care totul se face pentru a fi de-virilizați, spre a fi deposedați de ce face că suntem bărbați. Nu se vrea să fim bărbați pentru că atunci când nu suntem bărbați nu putem să ne mai apărăm libertățile fundamentale.” 

La urma urmei, Sechila vede aceste tabere ca pe un exercițiu de a compensa ceea ce el vede ca o „tragedie”: desființarea serviciului militar obligatoriu pentru bărbați. În acest fel, bărbații români, în special tinerii, sunt „de-virilizați, efeminați” și, mai mult, lipsiți de contextul în care își pot performa funcția de protejare a țării. Faptul că țara nu mai are o armată obligatorie înseamnă că este lăsată fără apărare în fața pericolelor externe și interne. Lipsa stagiului obligatoriu din viața unui bărbat tânăr l-ar face susceptibil la apatie, consum de substanțe, hedonism și chiar ideologii stângiste. Într-un interviu din 2022, Sechila declară că „Anularea serviciului militar a deschis calea către ideologiile marxiste și himera progresului care ascunde vicii.” Așadar, în această narațiune, este necesar un proces de re-masculinizare prin educație și efort susținut, iar taberele lui Sechila se doresc a fi o astfel de „școală”.

5. Teama de de-masculinizare

În acest moment, e necesar de adus în discuție unul dintre principalele motoare ale performativității masculinității din discursul extremei drepte, care este grija excesivă față de opoziție, față de dușmanii politici. Masculinitatea trebuie constant apărată pentru că ea este mereu sub asediu. Optica nu s-a schimbat prea mult de la sfârșitul Primului Război Mondial, așa cum am menționat mai devreme. Dușmanii sunt în continuare evreii, progresismul, feminismul și comunismul. Lor li se adaugă „ideologia de gen”, „sexo-marxismul” și „antifa”. 

Toate acestea sunt în continuare văzute ca responsabile pentru de-masculinizarea bărbaților, pentru că îi face să-și respingă identitatea adevărată, în numele unor ideologii „nefirești”. Din nou Eugen Sechila, într-un interviu din 2022: „lucrurile lipsite de dumnezeu se transformă în ideologii distrugătoare, toată această cultură a neoliberalismului, a neomarxismului. Prin tabere încercăm să-i pregătim pe copiii noștri să reziste la astfel de ideologii. Combatem ideologii atunci când cunoaștem cu adevărat legile firii create de dumnezeu.”

6. Masculinitatea concurentă

Dușmanii împotriva cărora masculinitatea fascistă se raliază nu sunt doar ideologiile progresiste – care urmăresc, după ei, anularea masculinității. Imigranții, refugiații și muncitorii din afara Europei constituie o amenințare aparte. Perceputa hiper-masculinitate a acestora este văzută ca un element concurent, care ar avea ca scop înlocuirea masculinității „native”. Cum societatea europeană este în plin proces de „de-virilizare”, imigranților li se dă voie să „compenseze” lipsa de virilitate a europenilor. Este deja binecunoscut că una dintre principalele probleme ale extremei drepte cu grupurile de imigranți și refugiați o constituie perceputa lor promiscuitate, așa cum arată și un studiu de Jillian Sunderland. Aceste grupuri sunt văzute ca o amenințare la adresa culturii europene. Pe de o parte, pentru că vin din culturi familiale islamice și, pe de altă parte, pentru că bărbații imigranți rasializați sunt percepuți ca agresori sexuali, într-o narativă rasistă ce se leagă de nevoia de apărare a femeilor ca metaforă posesivă pentru pământ. E important de notat că în România, în urmă cu două decenii, amenințarea „hiper-sexualității celuilalt” era articulată în jurul bărbaților romi, după cum arată un studiu de Cristian Norocel.

Bărbatul „european” și alb este, astfel, chemat să protejeze familia împotriva acestor „agresori”, dar mai mult decât atât, el este dator să protejeze Europa. „Defend Europe” este unul din sloganele preferate ale grupurilor de soiul Anturaj Radical, Camarazii și Comunitatea Identitară. Bineînțeles, acest slogan se leagă și de cultul eroilor mai sus amintit, întrucât „marii bărbați” ai istoriei, precum Mihai Viteazu sau Ștefan cel Mare au fost văzuți ca apărători ai civilizației europene în fața Islamului. O piesă a artistului neo-fascist Clasimetric spune: „rupem tot, așa a fost să fie: Codreanu – Sima! Apărăm Europa ca Ștefan, ,Atletu’ Lui Hristos Din Transilvania în Rhodos fără semilună! Doar o credință dreaptă din Putna până-n Athos. Constantinopolul din nou creștin sub clar de lună!”

7. Activismul

Am ajuns, în final, la cel mai important element al masculinității dreptei radicale, care este accentul pus pe acțiune, activism și non-pasivitate. Imperativul de a merge dincolo de vorbe și ideologii și de a „trece la fapte” apare constant în discursul extremei drepte. Acest imperativ se pliază pe rolul de gen al bărbatului „activ”, văzut în opoziție cu „femininul pasiv”. Nu este aici, desigur, nimic inedit sau specific neo-fascismului; varii ramuri ale spiritualității și religiei au folosit din plin această binaritate, în care găsim, după cum critică Diana Manea, „caracteristici și acțiuni asociate femeilor în cultura patriarhală: grijă, blândețe, emoție, vulnerabilitate; rol static, poziție de primire. În oglindă, avem energia masculină: bărbatul este logic, protectiv, puternic, asertiv și egoist; un vânător desăvârșit.” În același timp, masculinitatea fascistă este performată într-un mod mult mai intens, în care „acțiunea” are scopuri bine determinate, care țin îndeobște de protecție, revigorare și combativitate.

Într-un podcast al grupului Comunitatea Identitară, Vasile Cobzaru articulează într-un mod cât se poate de explicit felul în care masculinitatea dreptei radicale ar trebui practicată: „Eroismul nostru va fi eroismul răbdării. Ne vom forma pe noi ca indivizi și ca grup. Vom deveni mai puternici spiritual, fizic și psihic. Fiecare dintre noi trebuie să facă sport, chiar dacă nu la nivel profesionist. E foarte important să fim sănătoși și în formă fizică bună. Un om gras sau slab nu se poate impune în fața altora atunci când încearcă să-i convingă de o idee. Ne vom antrena în mod constant, căci sportul formează caractere și disciplină, totodată întărind voința. Ne vom concentra pe educație și formarea tineretului în spiritul tradiționalist. Vom îmbina lecturarea cărților de învățătură naționalist creștină cu militantismul, cu ieșitul în stradă pentru desfășurarea diferitelor acțiuni necesare pentru cauză. Faptele vor fi discursul nostru. Vom organiza acțiuni de muncă fizică pentru comunitate și pentru națiune, învingând orice urmă de lene, căci suntem soldați ai românismului ce detestăm confortul și iubim tranșeea.”

Vedem așadar că „trecutul la fapte” reprezintă cheia de boltă a masculinității acestor grupuri. Acțiunea reprezintă scopul final al întregii performativități, așa cum am schițat-o mai sus: duritatea, înfrânarea, anti-hedonismul, eroismul și dorința de a proteja – acestea sunt toate elemente ale unui proces prin care membrii grupurilor neo-fasciste sunt călăuziți către act, gest, fapt. Dar în egală măsură, „acționismul” este unul militant și militarist, cu caracter combativ și îndreptat către legiunea de inamici pe care bărbatul de extrema dreaptă îi vede pretutindeni.

IV. Securitate și război

Disponibilitatea de acțiune are efecte concrete politice. Activismul extremiștilor de dreapta nu înseamnă doar tabere de supraviețuire, mers la sală și comemorarea unor bărbați morți. Masculinitatea acestor extremiști necesită forță și testosteron pentru a fi o masculinitate care protejează. Ea are nevoie de un stil de viață ascetic și de aptitudini fizice pentru că este o masculinitate care se pregătește de luptă. Bărbatul neo-fascist trebuie să fie disciplinat, să respecte autoritatea și să tindă către eroism pentru că visează la război. Corpurile lor trebuie să fie „re-virilizate” pentru ca să devină corpuri de soldați angajați într-o luptă care nu e una simbolică, ci cât se poate de reală.

Pentru a înțelege în final ce rol joacă acest tip de masculinitate – dură, înfrânată, eroică, bine hrănită, protectivă și activă – în practica politică a neo-fascismului, avem nevoie să înțelegem importanța securității pentru aceste grupuri. Securitatea constituie un set de practici prin care o comunitate decide să ia măsuri excepționale pentru anihilarea unei amenințări existențiale. Ce înseamnă aceasta? În primul rând, „comunitatea” se definește pe sine însăși prin aceste practici de securitate. Un grup de oameni devine „noi” atunci când se raportează la alt grup ca fiind „ceilalți”. Mai mult decât atât, prin securitate, „ceilalți” sunt definiți ca amenințare. Pentru fascism, această amenințare este „Dușmanul” politic, care periclitează însăși existența „noastră”. Scopul final al „dușmanului” este să „ne” omoare. Confruntați cu această amenințare existențială, comunitatea este obligată să facă orice îi stă în putință pentru a supraviețui. Pentru că intenția „dușmanului” este criminală – el „ne” dorește moartea – și apărarea „noastră” trebuie să fie pe măsură. Așadar, pentru fascism, dușmanul politic trebuie anihilat, nu există cale de mijloc sau jumătăți de măsură. Dacă nu îl anihilăm „noi”, ne va ucide „el”. Securitatea este, astfel, valoarea supremă a imaginarului politic și a practicilor extremei drepte. Fiind o ideologie bazată fundamental pe ideea că există o stare continuă de amenințare la care adepții săi sunt obligați să răspundă, fascismul adoptă securitatea ca rațiunea ultimă a politicii sale.

Mai concret, asta înseamnă că grupurile de extrema dreaptă folosesc discursul securității – necesitatea apărării cu orice preț împotriva unei amenințări existențiale – pentru a legitima practici violente, combative și, în ultimă instanță, pentru a legitima războiul. În numele asigurării securității, fascismul de ieri și de azi nu ezită să comită crime, genocid și războaie.  Mai mult, grupurile fasciste se adresează (cu succes) societăților în care trăiesc, alimentând discursuri alarmiste, construind diverși „ceilalți” ca amenințări existențiale și oferind „securitate” acelor societăți. Orice fascism de oriunde a câștigat și câștigă în continuare teren, electorat și adepți prin discursuri și practici ce țin de securitate: există acești oameni care ne vor răul și dacă nu facem ceva ne vor distruge, însă noi suntem pregătiți să vă protejăm și să facem orice e nevoie pentru a-i anihila pe acești dușmani. De aceea, forma de acțiune cea mai răspândită a fascismului, și locul unde masculinitatea fascistă este performată în modul cel mai neîngrădit, o constituie trupele paramilitare.

În aceste condiții, tipul de masculinitate fascistă, așa cum l-am analizat în acest text, are o funcție precisă: ea constituie performativitatea care stă la baza practicilor de securitate oferite de fascism. Pentru că grupurile de extrema dreaptă să poate fi luate în serios ca furnizori de securitate, membrii acestora trebuie să fie soldați disciplinați, puternici, virili, gata de orice sacrificiu și pregătiți să protejeze. Masculinitatea fascistă este una militară, războinică, hiper-violentă și care nu se dă înapoi de la nimic pentru apărarea împotriva dușmanilor. Mai mult, performarea acestei masculinități necesită războiul, lupta violentă și iminența morții. Să ne amintim de ofițerii și soldații din 1918–1919, care, deși unii luptaseră deja patru ani, iar alții scăpaseră de front, erau dornici să pornească un nou război împotriva „dușmanilor din interior”. Masculinitatea fascistă nu poate supraviețui fără militarizare, fără un climat generalizat de suspiciune și insecuritate, fără dușmani care trebuie eliminați și fără o societate care cere și acceptă securitatea oferită de fascism.

V. Concluzie

Am scris acest text cu speranța că o înțelegere mai bună a resorturilor masculinității ca practică fundamentală a grupurilor de extrema dreaptă ar putea ajuta la trasarea unor strategii pentru o rezistență antifascistă constantă. Desigur că astfel de strategii necesită eforturi mai ample de organizare și solidarizare. Totuși, e important și să deconstruim bazele ideologice ale fascismului. Un punct de plecare poate fi „deconspirarea” performativității masculinității războinice, care în mod repetat a făcut ravagii.

***

_{Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.}