Războiul ascuns – violența împotriva animalelor și constituirea lumii

E bine să știți că citind acest text veți găsi descrieri ale violenței și ale morții.

Dacă te-ai plimbat vreodată prin centrele marilor și micilor orașe, sigur ai observat statuile conducătorilor, urcați triumfători pe cai. Le găsești aproape peste tot în lume, statuia ecvestră fiind folosită încă din Roma antică pentru a semnala personalitățile generalilor, ale eroilor de război și ale celor în poziții de autoritate. Numesc câteva pe lângă care am trecut și eu: la Cluj este statuia lui Matias Corvinus din Piața Mare, la București cea a lui Mihai Viteazu din Piața Universității, la Iași a lui Ștefan Cel Mare din fața Palatului Culturii. Bărbații stau demni, deseori uitându-se în sus, uneori cu o mână ridicată, alteori, într-o poziție relaxată, cu mâinile jos, ținând de căpăstru. Privirea cailor, însă, este de obicei spre pământ, supusă, ascultătoare, nările lărgite indicând anxietate și frică. Cine sunt acești cai? Cum se numesc aceste figuri care ocupă locuri centrale în piețele din spațiul nostru urban, puncte de întâlnire în jurul cărora se petrec evenimente culturale și proteste?

Nu știm.

Marii domnitori aveau câte o herghelie întreagă la dispoziție, și, deși legendele spun că aveau cai preferați, numele lor nu au rămas în istorie. Câteva opere literare au hrănit aceste mituri, Mihail Sadoveanu scriind despre „armăsarul arab” numit „Catalan”, un cal alb din descendența căruia trebuiau să se tragă toți caii lui Ștefan Cel Mare pentru a-i purta noroc. Barbu Ştefănescu Delavrancea creează personajul lui Voitiș, un cal care l-ar fi slujit pe conducător doisprezece ani. Dar, în ciuda faptului că nu se știe exact numele cailor, această întrebare pare să fi fost folosită în testul de acordare a cetățeniei române.

În ascuțimea agitată a urechilor acestor cai monumentali avem, atunci, intersecția atâtor țesături tulburătoare: crearea statului-națiune prin război, împuternicirea oamenilor prin dominația asupra animalelor non-umane și reproducerea ideei de erou național, prin (dar și pentru) excluderea și subjugarea Celorlalți. Ca să le descos puțin, mă voi uita mai atent la felul în care animalele non-umane au fost afectate de războaiele umane și la cât de multă violență pornește din acțiunile ce legitimează ierarhia asta binară, care separă Omul de restul naturii.

În faimoasa pictură portret a lui Napoleon Bonaparte de Jacques-Louis David, generalul stă înconjurat de un șal portocaliu pe calul său alb-gri, care e ridicat în două picioare. Mâna lui Napoleon arată în depărtare, iar expresia sa e liniștită, gânditoare, deși fundalul din spate reprezintă soldați înaintând pe terenul de luptă. Pentru realizarea seriei de picturi, doi dintre caii lui Napoleon au fost folosiți ca modele: iapa „la Belle” și faimosul Marengo. Deși picturile sunt cinci, acestea sunt foarte asemănătoare, modificându-se, în principal, culoarea calului și a șalului din jurul conducătorului. Expresia lui Belle, sau a lui Marengo, este la fel: complet terifiată. Ochii mari și înfricoșați, gura spumegândă, urechile ridicate în semn de nervozitate. Căpăstrul e strâns. Napoleon e netulburat.

Despre Marengo se spune că a fost luat captiv în luptă, sau cumpărat, din Egipt, adus în Franța și antrenat, ca toți ceilalți cai de luptă, să suporte greul războiului: puști au fost trase în jurul capului său, a auzit baionete lovindu-se spontan îndeaproape și câini antrenați să latre lângă picioarele sale. Fiindcă a rezistat neclintit atâtor încercări, Napoleon l-a considerat unul din caii săi de bază, care l-a urmat de-a lungul campaniilor sale războinice timp de cinsprezece ani. Cincisprezece ani de luptă, printre care s-a numărat și supraviețuirea frigului în urma invaziei în Rusia, unde mii de soldați, și caii lor, au pierit doar în perioada de retragere. Cincsprezece ani de haos și răni, cincisprezece ani cărând, efectiv, greutatea unui dictator, cu privirea în direcția pe care acesta o decide. Cincisprezece, aproape șaisprezece ani, cine știe exact câți au fost sau cum s-au simțit, pentru Marengo? Până la bătălia de la Waterloo, unde Napoleon a pierdut definitiv, unde ambii au fost capturați, unde înfrângerea generalului său a însemnat sfârșitul exploatării militare.

Marengo a fost vândut unui ofițer englez și pus să defileze pentru viața cosmopolită a insulei, fiind considerat un trofeu. Un lucru însă a mers, măcar, în favoarea lui: calul i-a supraviețuit lui Napoleon, murind la vârsta de 38 de ani, cu zece ani după ce generalul s-a stins în exil. Chiar și așa, aproape jumătate din viață a petrecut-o servindu-i scopurile violente. Iar oasele lui? Oasele lui nu s-au odihnit niciodată. Nu se odihnesc nici acum, ci sunt expuse tuturor vizitatorilor muzeului național al armatei din Londra. Recent au fost curățate pentru o conservare durabilă. Curatoarea muzeului, Sophie Stathi, spune că „Marengo a fost unul dintre cele mai frumoase artefacte ale vechiului muzeu. Totuși, de fiecare dată când intram în expoziție, simțeam că era ceva extrem de trist la el.”

Războiul și exploatarea animalelor non-umane sunt inseparabile. S-au construit împreună. Fie că au fost folosite, întâi, oasele și colții animalelor ca arme, fie că au fost, apoi, domesticiți caii și câinii, expansiunea grupurilor umane și a conflictelor dintre ele a fost acompaniată de suferința animalelor non-umane. Animalele au fost instrumentalizate ca și arme vii de război, de mii de ani, găsindu-se diverse modalități insidioase de a le folosi capacitățile și inteligența. În antologia Animals and War, Anthony Noacella și alții subliniază cum acestea au fost utilizate și ca „mijloace de transport”, ca subiecți de testare (pentru arme chimice și biologice, pentru practică și cercetare militară medicală), cât și ca inspirație în dezvoltarea de noi tehnologii (de tipul dronelor și alți roboți care mimează mișcările animale). Nu în ultimul rând, animalele non-umane au fost întotdeauna și „victime colaterale”. Privind înapoi, nu-mi pot imagina cum ar arăta vechile mari războaie fără exploatarea lor.

„Ziua dinainte să devin o eroină a fost lungă, cu o nesfârșită călătorie, prinsă într-o cușcă cu încă două ca mine”, ne spune Cher Ami, într-o scrisoare compusă de artista suedeză Eva Marie Lindahl. Lindahl își imaginează ce ar avea nevoie să spună Cher Ami Generalului John J. Pershing, cel care i-a acordat medalia Croix de Guerre, în Primul Război Mondial, după ce porumbelul a reușit să aducă acasă un mesaj ce a salvat batalionul 77 – aproape două sute de bărbați. Cher Ami, nume care se traduce „dragă prieten”, este unul dintre cei mai cunoscuți porumbei din lume, fiind portretizat/ă ca o eroină în știri, poeme și cărți de copii. Voi vorbi despre ea în continuare cu multiple pronume, pentru a supăra obsesia de a-i descoperi misteriosul sex – de-a lungul timpului, s-a vorbit despre el/ea și la feminin, și la masculin, dar cel mai recent, prin analiză ADN, s-a descoperit sexul genetic.

Cher Ami a fost unul dintre cele 600 de păsări crescute în Anglia și donate serviciilor armate americane în 1918. A fost asignat/ă diviziei de infanterie 77 și a ajuns, astfel, pe câmpul de luptă. Legenda spune că a fost ultima din batalionul său care a mai rămas în viață – în orice caz, știm că ceilalți porumbei trimiși cu mesaje pentru a semnaliza locația diviziei au fost interceptați și împușcați de forțele germane. Așadar, atunci când și-a luat zborul, eliberat/ă în mijlocul pericolului, Cher Ami semnifica o „ultimă speranță”. În cuvintele porumbelului, Lindahl scrie:

„Domnule general, atunci nu am înțeles, dar, desigur, fusesem lovit/ă de gloanțe. Aveam o gaură în piept, unul dintre picioare atârna de un tendon și îmi pierdusem vederea la un ochi. Mi s-a explicat acest lucru în timpul ceremoniei în care mi s-a acordat o medalie pentru curaj. Am reușit să zbor până la cuibul meu și aproape că am murit acolo, pe podea.”

Deși piciorul drept a lui Cher Ami a trebuit amputat, mesajul a reușit să ajungă și batalionul a fost salvat. Din acest motiv, Cher Ami a primit îngrijire medicală și a fost trimis/ă în SUA ca erou/eroină, unde a fost primită cu fanfară. A mai trăit aproape un an înainte să moară din cauza rănilor mult prea grave. Nici în moarte, însă, Cher Ami nu s-a odihnit departe de privirile, proiecțiile și dorințele oamenilor. Corpul său a fost împăiat și donat Muzeului Național de Istorie Americană, unde se găsește și astăzi ca parte din expoziția numită „Prețul libertății”.

La sfârșitul scrisorii, Lindahl se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă porumbelul s-ar fi întors în aceeași stare, rănit, dar fără mesaj. În vocea sa, spune generalului: „Nu cred că ai fi încercat cu atâta efort să-mi salvezi viața. Tu însuți nu m-ai fi trimis personal într-o călătorie la clasa întâi înapoi în America, iar eu nu aș fi rămas în viață încă un an. Viața mea a depins de acel mesaj, iar viața mea a fost distrusă din cauza acelui mesaj.”

Eu știu, însă, că viața lui Cher Ami a fost distrusă cu mult înainte de a i se fi prins mesajul de picior, în mijlocul bătăliei. Viața sa a fost distrusă înainte de a se naște, fiindcă odată născut/ă a fost proscrisă în rolul de porumbel mesager/călător, un rol aparent simplu, dar periculos, pe care să-l îndeplinească într-o lume care-l vede ca ușor înlocuibil. Dincolo de pericolele războiului, un porumbel călător poate fi atacat de păsări prădătoare, afectat de furtuni sau poate întâmpina alte dificultăți ce-i pun supraviețuirea în pericol. Exploatarea tendinței lor de a se întoarce la locul unde cuibăresc nu este un lucru inocent și fără consecințe. Se bazează tocmai pe faptul că porumbeii au o dorință profundă, pentru care pot risca totul: aceea de a se întoarce acasă. Așa că mă gândesc, cu inima strânsă, că poate viața sa a fost distrusă chiar înainte de nașterea părinților săi, și a părinților părinților săi. Poate că a fost marcată pentru distrugere în Antichitate, atunci când primii oameni au început să folosească primii porumbei mesageri, încă de la grecii antici. Sau poate că exagerez… poate că istoria ar fi putut lua alt curs. Dar văd cum războiul împotriva animalelor are adânci rădăcini, cum e unul dintre piloanele pe care s-a clădit ceea ce numim „civilizație”.

La fel ca și Marengo, prea puțin din ce-a rămas din Cher Ami vorbește despre ea: amplasarea lor în muzee de istorie și muzee militare semnifică instrumentalizarea lor. Și dincolo de moarte, sunt obligați să spună o poveste pe care nu și-au însușit-o niciodată. Eroi de război. Sacrificați pentru binele unor oameni și pentru victoria națiunii. Viețile și morțile lor, „prețul libertății”.

Am văzut ce face antropocentrismul violent celui pe care îi numește „dragă prieten”. Dar cum se comportă față de „cel mai bun prieten”?

Procesul de domesticire a câinelui a fost, și este, un dans continuu om-animal. Este foarte posibil ca înaintea scrierii istoriei, câinii/lupii s-au apropiat de bunăvoie de așezările umane pentru beneficile pe care le aduceau acestea. Cu timpul, s-a petrecut o „selecție”, în primă fază prin înlăturarea/uciderea indivizilor nedoriți, în funcție de trăsăturile care se urmăreau (mai demult, acestea fiind mai degrabă utilitare, nu estetice), și abia mai târziu prin izolare sexuală. Această selecție a avansat atât de mult, încât acum uităm faptul că înaintea raselor, au fost câinii „metiși”. E anacronic să-i numim așa, desigur, ei erau doar acei câini care aleseseră să se împerecheze fără prea multă intervenție umană. Și încă sunt, o mare parte din populația câinilor de pe glob nu trăiesc sub controlul total al oamenilor, având o relație de sinantropie: o apropiere avantajoasă față de comunitățile umane. Rasele canine moderne au apărut mai târziu, „breedingul” prinzând în popularitate după anii 1850, în strânsă legătură cu creșterea ideologiilor eugenice. Astfel, „[c]ontrolul uman asupra reproducerii câinilor reprezintă, mai degrabă, un fenomen relativ recent”, după cum scrie cercetătorul antispeciist Aron Nor.

Găsim multe povești despre căței-eroi de război, unele din antichitate, altele din Primul Război Mondial și altele mai recente, din secolul XXI. Unul dintre câinii premiați cu medalia britanică Dickin, „cea mai înaltă distincție pe care o poate primi un animal în timpul serviciului militar în conflicte armate”, este Lucca. Lucca a fost un ciobănesc german/belgian malinois născut în Olanda, antrenat în Israel și expediat în Afganistan cu Marina americană, unde a „servit” timp de șase ani în misiuni periculoase, specializată fiind în detectarea explozibililor. Serviciul ei militar s-a sfârșit cu detonarea unei bombe. Lucca ar fi murit dacă stăpânul ei nu ar fi găsit-o și trimis-o în Germania pentru reabilitare. În grija experților, Lucca și-a revenit după amputarea unui picior și a putut să meargă din nou. Căutând aceste informații, am găsit o poză în care rana îi era înfășurată cu un bandaj galben pe care scria „Semper fidelis” (întotdeauna loială – motto-ul oficial al Marinei). Și nu am putut să mă abțin, în fața capului ei aplecat în ecranul strălucitor, m-a apucat plânsul.

La fel ca Cher Ami, ea a avut parte de atenție medicală pentru că a depus o muncă periculoasă și valoroasă, îndeplinind peste 400 de misiuni cu succes. Niciun soldat american nu a fost rănit în prezența ei. La fel ca Marengo, Lucca a continuat să fie instrumentalizată ca un simbol al curajului și sacrificiului necesitat de război. A fost dusă la parade și mobilizări militare, cât și la vizite la spital pentru veterani. A mai trăit câțiva ani liniștită „pe canapea”, fiind adoptată de sergentul Chris Willingham. Un final aproximativ fericit, nu? Însă, dacă stăm să ne uităm un pic înapoi, aflăm că doar la începutul secolului nostru câinii militari americani au putut fi adoptați la finalul serviciului – până atunci, ca și în cazul majorității animalelor folosite în război, viața lor de „după” nu era ceva de luat în considerare prea mult.

Istoricul Chris Pearson explică cum, în războiul din Vietnam, armata americană a expediat 4.000 de câini, o parte din aceștia fiind donați de familii americane. Preferații erau labradorii și ciobăneștii germani, cei din urmă fiind singurii folosiți pentru cercetare, căci se credea că labradorii sunt prea prietenoși cu străinii, pe când ciobăneștii sunt mai antrenați să fie suspicioși. În timpul retragerii, majoritatea câinilor au fost abandonați sau „eutanasiați”, fiind clasificați ca „echipament”. Deși munca lor salvase vieți. Deși personalitățile lor „susținuseră moral” soldații.

Mai mult, povestirea vieților canine exploatate militar face parte dintr-o lungă tendință de a pune o „față umană și prietenoasă” războiului, după cum scrie Pearson. Oameni de toate vârstele sunt înduioșați când aud despre Lucky, Sam sau Appollo și „aventurile” lor – toți premianți ai medaliei Dickin. De-a lungul istoriei, medalia a fost acordată de zeci de ori porumbeilor și câinilor, de câteva ori cailor, și, o singură dată, unei pisici (sunt sigură că vreți să știți cui – este vorba de Simon, un motan negru cu botul alb, care, în ciuda rănilor provocate de șrapnel și a arsurilor, a continuat să vâneze șobolanii care împuținau rezervele de hrană la bordul HMS Amethyst, din timpul Războiului Civil Chinez).

Lucca nu a fost împăiată ca Cher Ami, iar oasele ei au fost îngropate, spre deosebire de Marengo. Totuși, ea a fost inspirația pentru una dintre sculpturile expoziției „Serviciu loial: Câini la muncă în război”, o lucrare menită să evidențieze „eroismul extraordinar” al câinilor militari și al stăpânilor lor. Din nou și din nou, aceeași narațiune care alimentează și legitimează războiul, deturnând viețile indivizilor: aceste animale și-au dorit să se sacrifice pentru națiune. Cine ești tu – ce fel de cetățean – să nu faci nici cât au făcut ele?

Fiindu-ne atât de apropiați, câinii poartă multiple semnificații culturale: „ei pot servi scopuri democratice, aristocratice și fasciste”, după cum subliniază filozoful și istoricul Edward Tenner. Acesta a urmărit cum construcția ciobănescului german ca și rasă a fost strâns legată de naționalismul german și de rasismul biologic. Max Emil Friedrich von Stephanitz, un ofițer al cavaleriei, era fascinat de abilitățile câinilor ciobănești de a aduna turmele de oi – el a pus bazele asociației ciobăneștilor germani și a setat standardele rasiale, concentrându-se pe capacități mai mult decât pe înfățișare. Von Stephanitz a devenit un „antreprenor cultural”, publicând pamflete în care recomanda câinii acestei rase pentru „urmărire și protecție” și trimițându-le direct fiecărui sediu de poliție din țară. „Debutul” militar al rasei a fost făcut în Primul Război Mondial, după care popularitatea ciobănescului a sporit, ajungând în Anglia, America și în alte țări (schimbându-și uneori numele pentru a fi integrat mai bine în fiecare poveste națională).

Von Stephanitz sublinia că acest câine nu trebuie lăsat să se împrietenească cu nimeni altcineva decât cu stăpânul, pentru ca să nu devină „xenofil”, la fel ca unii oameni care „pun fraternitatea mondială înaintea iubirii de țară și a serviciului pentru patrie.” Tenner scrie că e posibil ca antisemitismul și credințele eugeniste ale lui von Stephanitz să fi fost pe plac americanilor, dar nu și naționalismul șovin (considera că doar germanii pot participa în creșterea câinilor ca scop). În ciuda faptului că von Stephanitz a fost înlăturat de la conducerea asociației odată cu apariția lui Hitler, ciobănescul german a rămas imprimat în imaginea națională, devenind „parte a peisajului genocidar al lagărelor de concentrare naziste”. În prezent, postura sa dreaptă și masivă e asociată în general cu câinele polițist, înfățișarea sa „periculoasă” fiind încă o marcă a selecției eugeniste a animalelor.

Legăturile terifiante între război, colonialism, eugenie și exploatarea câinilor în scopuri militare nu se termină însă – ele continuă și mai adânc, extinzându-se geografic și temporal. În ciuda antisemitismului și anti-feminismului său, von Stephanitz era în conversație cu o expertă în comportamentul animalelor din cadrul poliției vieneze – Dr. Rudolphina Menzel. Menzel se născuse în Viena, în 1891, și absolvise facultatea de chimie, iar, la o vreme după căsătoria cu Rudolph Menzel, au început amândoi studii complexe asupra câinilor și un program riguros de „breeding”. În prelegrea sa asupra vieții lui Menzel, Susan Kahn ne povestește cum cei doi cercetători s-au întâlnit la Clubul Theodor Herzel al Facultății, unde ea era singura femeie membră. E important de știut despre Theodor Herzel că este considerat unul dintre părinții fondatori ai sionismului, acesta susținând puternic migrarea evreilor în Palestina și, concomitent, colonizarea acesteia. Menzel a fost, de asemenea, o sionistă convinsă și a făcut muncă de pionierat în alipirea proiectului de stat Israel de instrumentalizarea câinilor, motto-ul ei fiind „A-i învăța pe evrei să iubească câinii și a dresa câinii să slujească evreilor”. Odată mutată în Palestina, a dezvoltat un program de selecție a câinilor sinantropi ai zonei, punând bazele rasei Canaan, câinele național al Israelului. Nu putem exclude faptul că a fost inspirată, aici, și de metodele lui von Stephanitz cu ciobănescul german. Unul dintre proiectele sale principale de cercetare era tocmai antrenarea câinilor pentru a detecta explozibili ascunși sub pământ, iar tehnicile ei au pus bazele precursorului a ceea ce este azi unitatea canină din cadrul IDF (Israel Defence Forces), numită Oketz.

Transformarea câinilor în tehnologii militare are însă mai multe tăișuri: ei pot fi folosiți și împotriva ta. Dintre câinii poliției vieneze și ai armatei germane, o parte, cel puțin, au fost antrenați conform principiilor lui Menzel. Mulți dintre aceștia erau obișnuiți să răspundă exclusiv la comenzi în limba ebraică, conform tehnicii de a-i învăța să respecte indicațiile în altă limbă decât cea națională. Chiar și așa, ei au fost folosiți violent împotriva evreilor pe timpul Germaniei Naziste, păzind lagărele ca să împiedice evadările și terorizându-i – participând, fără să vrea, la săvârșirea Holocaustului.

Când ne gândim la câinii antrenați pentru lupte și mai ales la câinii militari, realizăm cum atât rolul de victimă, cât și cel de agresor, poate fi întrupat într-o singură ființă, atunci când e prinsă în lanțurile unei suprastructuri sociale violente. În prezent, multiple țări din Europa trimit câini pentru uz militar în Israel, pe măsură ce acesta își continuă atacul genocidar asupra Palestinei, început în urmă cu 76 de ani, pe vremea lui Menzel. Dincolo de capacitatea de a găsi explozivi și a susține emoțional soldații, câinii sunt antrenați și pentru lupte, terorizând populația palestiniană și, nu rareori, atacându-i fizic. Favoriții din prezent nu mai sunt ciobăneștii germani, și nici câinii Canaan, considerați prea „încăpățânați”, ci belgian malinois, îndeajuns de puternici pentru atac, dar și destul de supli pentru a fi ridicați de stăpânii lor la nevoie. În unitatea Oketz, câinii sunt antrenați specializat pentru război urban, fiind capabili să navigheze spații complexe, clădiri în ruine și chiar tunele, ceea ce e numit „underground warfare”. Iar dacă sursa majorității acestor câini e Europa, nu putem să uităm cum America privește cu atenție spre IDF, sperând să „învețe” de la Oketz cum să își eficientizeze câinii militari. Ofițerul și cercetătorul de război John Spencer apreciază, spre exemplu, tehnica Oketz de a monta mici camere pe câinii trimiși în cercetare, permițând colectarea de informații în timp real despre tunele, capcane și combatanți „fără a expune soldații unor riscuri directe”.

Când ne uităm înapoi la Lucca și la stagiul său în Israel, ne uităm acum cu alți ochi. Vesticii care spun că nu văd legăturile dintre genocidul din Palestina și propriile taxe investite în cheltuieli militare probabil că își țin pleoapele strâns închise.

Ierarhia binară om-animal este utilă războiului pe nenumărate paliere: face posibilă exploatarea animalelor ca arme pe care să le „uiți” apoi pe câmpul de luptă și face ușoară ignorarea morților acestora ca victime „colaterale” în urma masacrelor. Speciismul, care justifică această separare pe baza criteriului de specie – unde Omul este întotdeauna deasupra tuturor celorlalte – operează atât material, cât și discursiv.

Animalizarea a fost, de multă vreme, o tehnică folosită pentru a justifica genocidul între oameni. A fost întrebuințată împotriva evreilor în timpul Holocaustului și înainte, înspre alte grupuri de oameni în timpul altor genociduri, în procesele colonizării împotriva indigenilor și împotriva persoanelor de culoare în perioada comerțului transatlantic și a sclaviei. O recunoaștem și astăzi, când prim-inistrul Israelului numește atacul asupra palestinienilor o luptă „între copiii luminii și copiii întunericului, între umanitate și legea junglei”. Transformarea unui grup de oameni în ceva sub-uman prin asocierea lor cu „viermi”, „șerpi” sau alte specii susține practica uciderii lor – căci ceea ce facem cu orice animal care ne deranjează este să-l exterminăm, fără prea multe gânduri. Astăzi, în Gaza, aproape jumătate din spitale și toate universitățile sunt în ruine, atacate și bombardate, aparent, fără nicio remușcare.

Odată ce poți trata „animalele” – un grup de ființe foarte diverse – ca și complet exterminabile, se deschide o portiță spre a îndesa și alte comunități în categoria celor dispensabili, acolo, unde legile morale nu se mai aplică.

Oare cât de multă violență a clădit lumea asta? Teoreticianul Jairus Grove scrie despre genul „horror” ca un gen de relații internaționale, nu (doar) de ficțiune. Horror-ul definește ceea ce Grove numește Eurocenul, un alt nume pentru epoca tentativ numită Antropocen – epoca în care efectele societăților umane și-au lăsat definitiv urmele în straturile geologice ale planetei. Ca să explice noua numire, Grove scrie:

„Niciuna dintre amenințările antropogene la scară planetară cu care ne confruntăm astăzi – fie că este vorba de arme nucleare, plastic, schimbări climatice sau război global – nu își are originea în afara circuitului euro-american de expansiune, extractivism și colonizare.”

Pentru Grove, nu există un singur actor identificabil care să fi precipitat toate astea: „Nimeni nu deține controlul, nu există nicio conspirație, și cu toate acestea, uciderile continuă.”

Horror-ul se regăsește în faptul că vedem ca victime ale războiului persoanele umane ucise – le recunoaștem, de fapt, „umanitatea”. Mai sus am scris despre cum dezumanizarea și asemănarea oamenilor cu animale non-umane duce la legitimarea violenței asupra lor. Grove argumentează că lucrurile stau un pic diferit, că dezumanizarea e „un cântec de leagăn” care vine după violență, ca să ne ajute să trăim cu ceea ce am făcut. Oroarea constă în faptul că „am fi putut face ceva, i-am recunoscut ca fiind ca noi și totuși nu am făcut nimic.”

Eu cred că trăim într-un feedback loop constant. Animalizăm pentru a justifica violențele săvârșite și acționăm violent pentru că am animalizat. „Animalul” a devenit obiectul asupra căruia orice nenorocire se poate întâmpla, orice comportament e justificabil. Pentru „binele Omului”. Pentru că e „casa mea”. Pentru „siguranță”. Pentru „națiune”. Pentru „profit”. Pentru „că pot”.

Continuând ideea lui Grove, poate că horror-ul în a folosi animalele non-umane ca arme de război nu constă în faptul că acestea n-au nimic de-a face cu noi, fiind implicate forțat în luptele altora, răpite, puse să ducă greul și sacrificate. Poate că horror-ul stă tocmai în asemănarea dintre ele și noi, care face posibilă această exploatare: dorințele lor de a aparține, de a se proteja, de a ajunge acasă. De a fi „buni, dragi prieteni”.

Cu cât mergem înapoi, cu cât tragem de firele care leagă ideologiile eugeniste de practicile colonialiste, cu atât ajungem la cunoașteri și mai tulburătoare: sigur că animalizarea discursivă și exploatarea animalelor nu au fost folosite doar în colonizarea Palestinei. Nu e un fenomen individual, legat de vreo persoană sau de câțiva indivizi. Exploatarea și instrumentalizarea animalelor a fost alipită aproape oricărui proiect de colonizare, iar unul dintre cele mai evidente exemple este terifiantul comerț transatlantic cu persoane prinse în sclavie. „Originea câinilor polițiști și militari moderni se află în istoria sclaviei din Caraibe” ne spune Pearson, subliniind cum orice istorie a câinilor polițiști încearcă să minimizeze sau să șteargă complet această perioadă esențială. Câinii au fost folosiți atât pentru a prinde fugari, cât și a-i controla și terifia pe plantații. Și acum, câinii polițiști continuă să fie folosiți împotriva persoanelor afro-americane în SUA, numărul de mușcături asupra acestora fiind mult mai mare decât asupra albilor. Cât despre celelalte animale – colonizarea Americilor ar fi fost imposibilă fără instrumentalizarea animalelor non-umane ca și corpuri „de carne”, „de povară”, „de luptă”.

În cartea sa, Animal Oppression and Human Violence, sociologul David Nibert propune ipoteza că, în loc să fie o piatră de bază a îmbunătățirii societăților umane, domesticirea animalelor a făcut opusul, devenind o sursă și un promotor al violenței. Astfel, el o numește „domesecrare”, subliniind distrugerea corpurilor animale ca inerentă proceselor largi de domesticire – atât de ușor de observat, dacă ne uităm la găinile „Broiler” cu pieptul mult prea mare, crescut pentru „carne”, la bolile frecvente ale vacilor „de lapte” sau la dificultățile de a respira ale unor câini „de rasă”. Nibert se uită istoric la felul în care exploatarea animalelor a produs neasemuite suferințe, atât lor, cât și nouă, făcând posibilă: „invazia, cucerirea, exterminarea, strămutarea, represiunea, servitutea forțată și sclavia, subordonarea de gen și exploatarea sexuală, precum și foametea.” El continuă: „Aceste forme de violență au fost însoțite de boli zoonotice mortale care au contribuit la distrugerea unor orașe, societăți și civilizații întregi.”

Astfel, el explică cum, în Eurasia, accesul la animale mari „de tracțiune” și „de carne”, precum caii și vitele, a făcut posibilă dezvoltarea unui pastoralism nomad războinic, în cadrul căruia conducătorii acumulau putere prin numărul de bovine și de orașe prădate. Mai târziu, elitele Europene au căutat să se extindă în afara continentului, ocupând deja prea mult spațiu pentru pășunatul animalelor lor și ducând la revolte țărănești în propriile regiuni. Capitalismul n-ar fi putut să ia forma pe care o are fără colonizarea Americilor, și aceasta n-ar fi fost posibilă fără importul de animale domesecrate, început încă de pe vremea lui Columb, care în 1494 a scris regelui și reginei Spaniei despre „nevoia mare pe care o avem de vite și animale de povară, atât pentru hrană, cât și pentru a ajuta coloniștii în munca lor”. Drumul peste ocean a fost îngrozitor și, deși multe dintre aceste animale au murit (în limbajul comun, „pierderile din transport au fost mari”), au supraviețuit destule pentru scopurile colonizării. Exploatarea animalelor mari a deschis opțiunea de a mineri metale prețioase și a dus la colonizarea mai multor zone de pământ indigen pentru pășunat, inclusiv pământ ce fusese cultivat. Ne putem imagina câtă pierdere și câtă suferință au adus toate acestea pentru toți cei aflați sub conducerea aspră a colonizatorilor?

Încă un feedback loop: domesecrarea animalelor a dus la nevoia de mai mult pământ de pășunat, care a dus la invazii, iar invaziile au necesitat și mai multă exploatare a animalelor pentru a se susține. Exploatarea violentă a dus la o acumulare de resurse care cerea și mai multe resurse, și mai multă exploatare violentă. Elitele au avut de câștigat, restul oamenilor și animalele non-umane, de pierdut.

Nu am scris prea mult, cu detalii, despre durerile pe care a trebuit să le îndure animalele în războaiele umane. Dar nu vreau să las impresia că acestea sunt ceva peste care să treci cu ușurință. O să menționez doar trei exemple peste care am dat citind pentru acest eseu:

În jurul anului 2008, se estima că Departamentul Apărării Statelor Unite folosea în jurul a opt-nouă mii de animale din specii diferite pentru instruire medicală militară de urgență. Unul dintre exerciții este antrenamentul de intubare, efectuat pe dihori deoarece „nu sunt o specie sensibilă, precum animalele de companie” (citat din Baza Aeriană Keesler, extras de Goodman, Gala și Smith). Procedura presupune introducerea unui tub endotraheal în traheea pacientului/victimei pentru a asigura respirația. Nu o să menționez de câte ori, într-o singură sesiune, această inserție era efectuată de persoane necalificate.

În al Doilea Război Mondial, câinii nu au fost folosiți doar ca agenți meniți să se întoarcă din misiunile lor, ci și în moduri „de unică folosință”: așa-zișii câini „anti-tanc”. Aceștia erau antrenați de armata sovietică să se ascundă sub tancurile germane, unde urma să fie detonați ca bombe. Planul nu a fost îndeajuns de eficient, fiind interceptat deseori de germani. Astfel, a dus la obișnuința de a împușca orice câine aflat pe câmpul de luptă sau în preajma sa – pentru siguranță. Dincolo de faptul că deseori câinii nu ajungeau până la tancuri, chiar și când reușeau să ajungă, se întâmpla să se întoarcă prea repede la stăpânii lor, aceștia fiind nevoiți să-i ucidă „fără rost”.

Tot în al Doilea Război Mondial, britanicii au folosit un număr mare de rozătoare pentru experimente medicale. Astfel, Serviciul de Operațiuni Speciale a venit cu ideea de a umple corpurile șobolanilor morți cu explozibil, în ideea că aceștia vor fi aruncați de germani, alături de cărbune, în boilere, cauzând explozii. La fel ca și câinii anti-tanc, tactica nu a funcționat, fiind interceptată de armata inamică. Totuși, ea stă mărturie a statusului pe care îl au aceste animale: contează atât de puțin, încât devin obiecte manipulabile, ființe ce pot fi transformate în orice ai nevoie; subiecți experimentali, ori pentru sănătate și viață, ori pentru boală și moarte.

Nu pot să nu mă gândesc la acei șobolani fără să mă gândesc și la Magawa, din specia Cricetomys ansorgei, care a lucrat ca Șobolan-Erou în Cambodia între 2016 și 2021, curățând peste 22 de hectare de pământ de explozibil. Magawa a fost considerat unul dintre cei mai de succes din tagma sa, animale alese să facă această muncă datorită inteligenței, sociabilității și simțului lor olfactiv. Șobolanii nu sunt îndeajuns de grei pentru a declanșa explozibilii și sunt „foarte ieftini”, acestea fiind încă câteva avantaje față de alte metode sau animale, precum câinii. Nu pot să nu mă gândesc la Magawa și la șobolanii din al Doilea Război Mondial fără să mă gândesc la toate instalațiile de otravă din orașele noastre, tuburi mici, negre, pe care le găsești peste tot, numite „stații de intoxicare cu raticid”. La faptul că, într-un experiment din Berlin, s-a dovedit că șobolanilor le place să se joace de-a v-ați ascunselea cu oamenii atât de mult, că o fac de distracție. Pentru a fi „gâdilați” apoi, mângâiați ușor cu vârfurile degetelor. Nu pentru mâncare!

Nu pot să nu mă gândesc că, după ce s-a dovedit cât de jucăuși sunt, au fost uciși. „Eutanasiați”. Pentru a le studia creierul. Pentru că nimic nu trebuie să rămână nedescoperit de cei care scriu istoria.

Războiul împotriva animalelor e atât de profund înrădăcinat în fiecare moment al vieții noastre, încât devine complet invizibil. Rareori, când merg undeva cu mașina, se întâmplă ca drumul să fie lin, gol, pașnic – cel mai des observ pe drum sau pe marginea sa un corp non-uman lovit, mort. Pisici, câini, vulpi, porumbei, arici, șoareci, broaște – numesc doar câteva specii. Cadavrele lor sunt în văzul tuturor, dar nu sunt treaba nimănui. Uciderea lor nu e o crimă, e un accident peste care să treci repede. Sau poate că e deranjant atunci când îți afectează mașina.

Trăiesc cu doi câini pe care i-am găsit pe marginea unui drum național, pe vremea când erau pui. Riscul de a fi loviți ni se părea foarte mare, așa că i-am luat la noi. Unul dintre ei, Aki, are o înfățișare pe care unii ar descrie-o ca de belgian malinois, deși amândoi sunt „metiși”. La început, era sperios și nu voia să interacționeze cu noi, dar, cu timpul, a devenit prietenos, inclusiv cu străinii. Dintre cei doi, el e cel care tinde să se apropie mai des de oamenii pe care nu-i cunoaște, și tot el adoră să-și facă mici culcușuri pe iarbă și pământ, săpând un pic înainte să se întindă.

Zilele astea ne uitam la el cum se joacă cu alți căței; avea hamul încă pe el, făcut dintr-un material care îi acoperă pieptul și o parte din spate. Are obiceiul să se tragă destul de tare în direcția în care vrea să meargă și am vrut să minimizăm impactul cu un ham mai moale, iar singurul model găsit era ăsta, de la Dedeman. Abia atunci am realizat că pe material e lipit un patch pe care scrie K-9.

K-9 e abrevierea internațională pentru unitatea canină a poliției.

O dată, eram în sauna bazinului municipal, unde oamenii vorbesc tot felul: despre muncă, politică, mâncare, știri. Un bărbat a început să povestească altuia, în detaliu, cum a trebuit să omoare o vacă masivă, fiindcă nu mai putea fi „montată”. Nu știu cât a durat în realitate discuția, dar pentru mine s-a desfășurat în slow motion: frazele lui nu se mai terminau, explicând încontinuu cât de mult s-a opus vaca, cât sânge a curs, cum o lovise în locul greșit, sau nu îndeajuns de tare… Aș fi putut să mă ridic și să plec, dar rămăsesem blocată, crezând că se va opri în momentul următor. Doar că nu se termina, deși interlocutorul său îi spunea că „eu n-aș putea” și nu părea că dorește nici el să asculte. Aș fi putut să spun ceva, să-l rog să schimbe subiectul. Dar n-am făcut-o. La ce folos? Mă simțeam total amuțită, orice cuvânt aș fi scos pe gură, n-aș fi reușit să mă fac înțeleasă. Dezacordul mi-ar fi fost interpretat în cheia că sunt eu o „femeie prea sensibilă”, iar dacă s-ar fi oprit, ar fi fost din politețe.

Îmi amintesc că apoi, oricât înotam, nu mai puteam să-mi scot imaginile acelea din minte. Nu-i cunoșteam numele, viața sau cum arăta, doar că era „masivă” și „de rasă”. Știam despre ea cum a murit – cum a fost ucisă. În mintea mea ea cădea în genunchi, în sânge, din nou și din nou. Auzisem toate astea și nu puteam să fac nimic, decât să uit. Dar îmi mai amintesc ceva: realizarea profundă că trăiesc într-o lume distinctă față de mulți dintre interlocutorii mei. O lume în care sunt martoră la violența nesfârșită cu care societățile noastre tratează celelalte animale și tot ce consideră „sub-uman”. O lume în care urletele lor sunt ascunse, înfundate. O lume clădită pe suferințe pe care nu (mai) pot să le ignor.

Teoreticianul Dinesh Wadiwel spune că relația noastră cu celelalte animale este, în primul și în primul rând, una ostilă. În cartea sa, The War against Animals, Wadiwel explică că „amploarea cu care ucidem și rănim animalele pare să confirme că relația noastră principală cu animalele este combativă sau, cel puțin, axată pe producerea de

suferință și moarte”. Dacă ne uităm la agricultura industrială și tehnologiile dezvoltate în abatoare, „[a]mploarea morții depășește imaginația”. Sunt numere atât de mari, de ordinul miliardelor, că n-are sens să le menționez – eu nu le pot concepe și am senzația că n-ar însemna nimic pentru voi. Wadiwel argumentează că oamenii își susțin superioritatea asupra animalelor prin violență – întâi, acestea sunt subjugate; apoi, subjugarea acestora raționalizează suveranitatea asupra lor și a pământului. Încă un feedback loop. Problema prezentă este că dominația precede etica: ne punem întrebări despre cum să le tratăm odată ce deja știm că avem putere asupra lor. Rezultatul, pentru Wadiwel, este curentul bunăstării (welfare): putem minimiza suferința lor și reglementa felul în care le exploatăm, dar până la urmă, baza este nechestionată – ele rămân aici pentru uzul nostru.

Una dintre cele mai importante categorisiri ale lui Wadiwel este, pentru mine, aceea a violenței asupra animalelor, având trei modalități: intersubiectivă, instituțională și epistemică. Există acte individuale împotriva animalelor care sunt violente; există elemente instituționale care ne implică pe toți în susținerea acestor violențe și există un nivel al cunoașterii, în care animalul este întotdeauna inferior și în care violența, așadar, devine „naturală, prietenoasă, umană sau un non-eveniment”. Din cauza acestui ultim tip de violență, spune Wadiwel, e posibil ca oamenii să privească filmări din interiorul abatoarelor obținute cu greu de activiști/e, și totuși să nu-și schimbe comportamentul și părerile. Pentru că nu o consideră violență. Pentru că, cel mai des, animalele non-umane nu sunt nici măcar recunoscute ca victime.

Vreau să fac loc aici pentru ea, cea care a fost ucisă pentru că nu mai era utilă, cea care s-a opus cu tot ce a avut morții.

Dintre atâtea morți, cum faci loc pentru una singură?

Asta e una dintre chei – dacă vezi doar numere, nu vezi nimic.

––––––––––––––––––––––––––
Aici odihnește ea.
? – 2025
Imaginează-ți viața ei.
Recunoaște rezistența ei.
––––––––––––––––––––––––––

Când mă gândesc la îngrozitoarele războaie „dintre oameni” nu îmi pot înfrâna o speranță că, într-o bună zi, acestea se vor opri. Orice război în parte, ca o confruntare violentă armată, va avea un sfârșit (Palestina va fi liberă).

Dar, dacă mă gândesc la războaiele lente de distrugere a planetei, la tot ceea ce e numit, mai amplu, Război, adică violență organizată și sistematică, când îmi îndrept atenția spre Războiul împotriva femeilor, Războiul împotriva refugiaților, Războiul împotriva animalelor, atunci… nu mai știu dacă Războiul va avea un sfârșit. Un conflict armat localizat, da, se va termina, dar micile și marile violențe structurale de pe timp de „pace”, când? Când?

Dar dacă Jairus Grove are dreptate și suntem în Eurocen, un mod de organizare a lumii care prioritizează standardizarea unor anumite forme de viață prin război și dominație, atunci poate că există o ieșire din toate acestea.

Dacă Wadiwel și Nibert au dreptate cu buclele de feedback pe care le-au sesizat, poate că există moduri de a le sparge: a refuza suveranitatea umană; a te organiza pentru a înceta aceste moduri de producție capitalist-colonialiste.

Orice om poate alege să recunoască ceea ce se întâmplă în jurul său, în lumea sa. Sau poate să aleagă să nu recunoască, pentru a se proteja, pentru a trăi mai bine. Un lucru mic: să observi moartea unui singur animal. Să pui o floare la capul său. Sau chiar coroane de flori, așa cum face antropoloaga Amanda Stronza. Și mai departe: zoologul Bram Koese a realizat că atât de multe animale sunt ucise de trafic, încât a coordonat o acțiune de „știință cetățenească” pentru a le număra și apoi, a ridica cruci în locurile în care au fost găsite.

O altă idee: după ce observi, să faci ceva în privința asta. Într-un orășel din Olanda, Grupul de lucru pentru broaște se întâlnește noapte de noapte, în perioada migrației amfibienilor, pentru a le ajuta să ajungă nevătămate din locația de hibernare în cea de împerechere. Ce vină au broaștele că au apărut drumuri și drumuri peste tot? Niciuna, și totuși, plătesc cu viața lor. Din 2021, de când a pornit grupul de lucru, scriitoarea Eva Meijer și ceilalți voluntari au salvat câteva sute de amfibieni. Poate nu e atât de mult, în comparație cu câte animale sunt ucise de distrugerea habitatelor și de industria animală, dar fiecare viață e viața cuiva.

Fiecare broască caută dragostea. Nu, spune broasca de lângă mine: afecțiunea, scrie Meijer, într-un poem dedicat lor, recitat la întâlnirea de comemorare a broaștelor ce nu au putut fi salvate. Fiecare salamandră caută fericirea.

Aș vrea să închei cu imaginea unei altfel de statui decât cele cu care am început. E vorba de statuia dedicată lui Emily, o vacă fugară. Scriitoarea și activista Sarat Colling scrie despre ea în primul capitol al cărții despre rezistența animalelor. Colling descrie cum Emily a sărit peste gardul abatorului cu câteva zile înainte să fie ucisă, cum a trăit în pădure peste patruzeci de zile și nopți și cum s-a împrietenit cu un grup de căprioare alături de care a petrecut iarna. Fondatoarele unui centru educațional din zonă au dorit să o ajute, petrecând mult timp în frig până să o convingă să vină la Peace Abbey, unde avea să își petreacă restul vieții alături de alte animale. La moartea ei, îngrijitorii au comandat o statuie la dimensiunea reală, realizată în bronz. Unul din simbolurile principale asociate statuii este tocmai mesajul răspicat a lui Emily: refuzul de a fi transformată în „carne”. În cazul ei, o parte din poveste i-a rămas neștearsă. A fost ascultată.

Ești încă pe jumătate adormit, întâlnești pe cineva: afecțiune. Uneori nu este atât de dificil.

Războaiele se vor încheia, dar Războiul pare nesfârșit.

Sau poate că e altfel, vor continua să izbucnească războaie, dar Eurocenul va avea un punct limită, când tot ce a clădit se va prăbuși.

Oricum ar fi, atât timp cât va fi război împotriva animalelor non-umane, nu va fi pace nici între oameni.

Nota autoarei:

Scrierea acestui eseu n-a fost ușoară. Nu de puține ori m-am trezit privind pe fereastră și ștergându-mi lacrimile. Totuși, asta e nimic, pe lângă ce au trebuit să îndure Marengo, Cher Ami, Lucca și multe alte animale nenumite, inclusiv Emily, care a reușit să scape. E nimic, pe lângă toate aceste dureri istorice și prezente, aceste nedreptăți constant îndreptate asupra celor non-umani, sub-umani și dezumanizați/animalizați. Mi-au fost alături animalele cu care care trăiesc, umane și non-umane, și pomii grădinii, și plantele. Vreau să le mulțumesc pentru sprijin, iar pentru ideile și sugestiile utile, lui Nóra Ugron și lui Aron Nor.

***

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.