Cum ieși din Casa Iubirii?

de Vera Ion

Artă digitală de Thea Lazăr

Când am început să mă uit la Casa Iubirii, interesul de bază era pentru diverse tipologii și tipuri de vocabular din România, la care nu am de obicei acces. Între timp, între guilty watching și „felul meu de a-mi relaxa creierul”, am început să urmăresc săptămânal ce fac fetele și băieții captivi și captive în acest show, cu Andreea Mantea ca mamă-dominatrix. 

Dar de ce?? Mă mai întrebau din când în când și creierul și prietenx care se uitau la mine încercând să depășească mai rapid momentul iar ne povestește Vera despre Casa Iubirii. 

Am încercat, în acest articol, dincolo de povestirea unor tipologii și patternuri, să conceptualizez ce cred că face un reality show de genul ăsta – mai sunt câteva, ele se generează și re-generează în diverse forme în media, power couples, cupluri la gătit, cupluri pe diverse insule, cupluri înfruntând primejdii și tot așa. 

În cartea Societatea spectacolului, Guy Debord scrie: „Condiția de vedetă înseamnă specializarea în trăire aparentă – funcția vedetei este să compenseze fragmentarea identitară trăită de oameni în viețile lor de zi cu zi, propunând personaje cu care să se identifice în mod superficial”. Dacă luăm citatul ăsta și ne gândim la relația foarte strânsă pe care concurentele și concurenții o au cu publicul lor (pe TikTok și aiurea), putem privi dinamicile din Casa Iubirii ca pe o demonstrație despre cum se fabrică tipologiile de bază ale cuplurilor băiat-fată, cu vârste de 20-30 de ani, în Romania lui 2023-2024.

Casa Iubirii e un reality show mai nișat decât Insula Iubirii, și poate de aceea, și mai puțin evident în ceea ce privește construcția situațiilor abuzive – însă, foarte relevant despre cum se construiesc premisele pentru situații abuzive și pentru rolurile de gen stereotipice. (Între timp, despre Insula Iubirii au apărut mărturii despre situații de abuz trăite de participante în cadrul emisiunii).

Dacă realitatea este ce vedem, și dacă ea se modelează după ce vedem, atunci la nivel mainstream, realitatea se modelează și regenerează după tiparele prezentate în aceste emisiuni. Practic, aici este spațiul unde se construiește norma. Sentimentul meu, când mă uit la astfel de show-uri, este că mă uit la un fel de generatoare de template-uri – ca și cum poți vedea, în timp real, cum se fabrică tipologiile de gen mainstream, pe care publicul le oglindește și le reproduce/variază/construiește. 

Am adunat, de-a lungul unui an de vizionat Casa Iubirii, câteva mici pietre prețioase despre cum se construiesc aceste template-urile de bază în relațiile considerate romantice, din România de azi.

O mențiune ar fi faptul că folosesc numele acestor persoane raportându-mă mai mult ca la personaje construite în emisiune, fără să speculez sau să mă intereseze cât de mult din personaj se regăsește în viața lor privată, și cu tot respectul către niște performeri care lucrează ore întregi într-o industrie alienantă, extrem de complicată și de toxică. Fiecare a ajuns acolo din motive proprii (multe persoane par precare financiar în afara emisiunii), iar faptul că „mașinăria spectacolului” (wink wink Guy Debord) i-a absorbit și îi absoarbe, la un nivel atât de complex, ține mai degrabă de lumea în care trăim, decât de orice altceva. Desigur, performance-ul asigură până la urmă „o pâine”, ca și TikTok-ul, și nu e nimic rușinos în a încerca să supraviețuiești într-o lume marcată de criza ultimilor ani. 

Așadar, cum arată iubirea conform Casei Iubirii – sau cum trebuie să fii ca să te califici drept „vrednic de iubire”, conform acestei emisiuni?

Ai dreptul la iubire dacă ești tânăr(ă)

Stereotipul poți fi privitx/ poți căuta un partenerx doar până la 35 de ani se simte foarte adânc social, de la presiunea de a-ți găsi pe cineva cât ești „în floare”, până normalizarea comentariilor ageiste sau a expresiilor precum „fată bătrână”. Desigur, știm că există foarte mult ageism în societatea noastră, însă felul cum se construiește e mereu interesant de observat, mai ales dacă am face exercițiul mental: cum ar fi ca în emisiuni de genul ăsta să apară persoane de 40+, sau 60+ care să își caute relații romantice? 

Momentan, în Casa Iubirii, nu există personaje care să aibă peste 30 de ani, iar diferențele de vârstă sunt extrem de bine și des punctate. Femeile care se apropie de 30 de ani „vor și ele o familie, vor copii”. Bărbații care au spre 30 primesc replici de genul „ai 30 de ani, ești bărbat, ce te plângi atâta?”. 30 de ani pare a fi limita dincolo de care posibilitățile de existență devin foarte limitate – fie te-ai „așezat”, fie cauți cu disperare să o faci. 

Iubirea e exclusiv hetero, și exclusiv cis

Dar exclusiv!

În acest show, ca și în toate celelalte din mainstream, heteronormativitatea e impenetrabilă: există un moment când e invitat prietenul cel mai bun al Biancai, una dintre concurente, despre care se dă de înțeles că ar fi gay, însă realitatea nu e articulată în niciun fel (decât în comentarii pe YouTube, în forme nu neapărat pline de respect). În rest, nu există mențiuni de vreun fel ale vreunei realități în care relațiile pot fi altfel decât între bărbați și femei, sau identitățile de gen ar putea fi altele decât femei și bărbați cisgender. 

Nici un cuvânt care ar putea arăta că pe lumea asta există persoane trans și non-binare. Din nou, ca exercițiu de imaginație, cum ar arăta o asemenea emisiune dacă identitatea de gen nu ar fi atât de clar performată, mai ales prin mantrele care apar mereu atunci când template-ul de comportament pare amenințat? „Ești bărbat!”, sau „Ești femeie!” se aud din când în când ca o poruncă a unui Dumnezeu al genurilor care ține să le readucă aminte să nu își iasă din personaj.

Ai dreptul la iubire dacă ai un corp tipic

Nu există corpuri atipice, nu există corpuri grase – se face peer pressure în legătură cu mersul la sală, iar persoanele care par că nu sunt în norme lucrează intens la corectarea acestor aspecte.

Toate fetele vor bărbați „înalți”. Sau cel puțin de aceeași înălțime. Dacă există nepotriviri de înălțime, pare o chestie de fair play între amândoi să își dea acordul că nu are cum vreodată să fie ceva între ei. „Îmi place de el ca și caracter, e un om cu care am multe de vorbit și îl respect, dar e mai mic de înălțime decât mine, deci nu are cum să existe ceva între noi”, spune Nona despre Ionuț, atunci când Patrick se supăra că Nona i-a zâmbit într-un fel prea „special”. 

Ai dreptul la iubire dacă ai un corp alb 

Deși pot fi speculate vizual (ceea ce în sine nu e oricum recomandabil), niciodată discursul nu adresează potențiala identitate romă ca fiind parte din identitatea participantelor și participanților la show. Este o liniște generală când vine vorba de etnie – deși se încurajează ca participanții să „se cunoască”, niciodată nu apar ca și parte din această „cunoaștere” detalii despre o identitate, să zicem, non-albă. Albitatea e realitatea, cum ar veni. Restul nu se discută. 

Ai dreptul la iubire dacă te prezinți ca fiind neurotipic

Deși, din păcate, se cochetează cu termeni de genul „bipolar” atunci când se fac încercări de a explica comportamente sau greșeli („Băi, ăsta sunt, sunt bipolar, ce vrei?”), din nou, nu există spațiu pentru reprezentări empatice, asumate sau care nu sunt doar o glumă stigmatizantă. Deși a existat un concurent care a povestit despre trecutul său traumatic emoțional, abaterea a fost rapid taxată în comentarii pe canalul de YouTube al emisiunii – ați adus cazuri sociale ca să vă faceți rating.

Ai dreptul la iubire dacă ai clout 

Construcția personajelor din Casa Iubirii se face pe celebritate/vizibilitate/clout, pe număr de susținători și pe felul în care se interacționează cu ei. 

Relația dintre un personaj și susținătorii săi este de bază pentru că numai susținătorii, prin voturile lor, te pot ridica sau te pot coborî – o lecție aproape politică, care, de altfel, structurează baza relațiilor de pe social media din zilele noastre. Vedem vedete („persoane publice”) care au „comunitatea lor” pe Instagram – în 90% din cazuri, cuvântul „comunitate” e confiscat de relația de marketing care stă la baza acestor dinamici, însemnând, de fapt, „capital”.  

Vizibilitatea și felul în care rămâi în emisiune, este direct legată de „materialele” pe care le faci. Cineva explica la un moment dat că trebuie să vorbești, să rămâi vizibil, să te țină minte lumea – căci altfel te votează să ieși din casă. 

Mecanismul creării de content e în strânsă legătură cu norma, cu ce e respectabil și ce nu, ce e pe trend și ce nu – motiv pentru care, speculez eu, categoriile menționate mai sus nu pot fi schimbate fundamental, sau provocate, decât dacă dintr-un motiv sau altul, să fii un corp queer/atipic/peste 30 ș.a. devine trendy pentru mainstreamul local. Altfel, categoriile template se produc și reproduc cu mici variații – însă, în esență, la fel. 

În mod paradoxal, la un nivel mai superficial și conformist, legat de aceste template-uri, cea mai de preț și cea mai căutată trăsătură e cea de a fi „real” sau „autentic” – majoritatea scandalurilor pornesc de la injurii precum: cutare a zis de cutare că „e falsă”, sau altcineva a afirmat despre cineva că a făcut un gest „numai de emisiune”. De altfel, competiția a fost câștigată de concurenta care a fost de cele mai multe ori gratulată că ar fi cea mai „reală” (supranumită și „Prințesa Oașului”), primind ca un fel de final blessing vorbele Andreei Mantea: „ai fost reală, ai fost autentică, ai fost tu. Cu bune și cu rele.” 

Totuși, există solidaritate între femei

Există oare și aspecte încurajatoare în toată această experiență? Toate aspectele de mai sus par cam deprimante și nu sunt neapărat ceva nou. Însă, pe tot parcursul acestor luni de vizionare, am descoperit și ceva încurajator.

Cumva, subversiv sau nu, mai ascuns sau mai la vedere, există mereu în această emisiune momente de solidaritate între femei, iar ăsta mi se pare un lucru dătător de speranță. Deși apar deseori conflicte care, sincer, mereu mi s-au părut cam puse cu mâna, fundamental senzația este că între femeile din „casă” există forme mai mult sau mai puțin vizibile de solidaritate. Mereu, când am urmărit cum se discută despre o situație, au fost cel puțin câteva fete gata să explice nuanțe, mai ales din zona emoțională, în legătură cu felul în care una dintre ele a reacționat. Colegele de casă par dispuse să empatizeze atunci când una din ele nu își poate articula exact emoțiile, sau când a fost rănită de vreunul din „băieți” – și explică foarte clar și desfăcut de ce respectivul a rănit-o, și ce ar trebui să facă să se simtă mai bine. 

O secvență care mi-a sprijinit teoria că, dincolo de emisiune, există o solidaritate reală între fete, a fost atunci când două concurente care păreau rivale în competiție, au menționat un moment de la hotel când fumau o țigară și vorbeau „alte lucruri”, ceea ce a fost imediat adresat de către moderatoare – părea că vrea să le corecteze: „Cum adică, voi care vă dușmăniți aici, stați pe terasă la țigară și vorbiți chestii?” Iar ele păreau foarte inocente în a susține în continuare că da, atunci nu vorbeam de Laurențiu, era un moment până să vină mâncarea, și cum împărțim același viciu, stăteam și noi la o vorbă pe terasă. Acest „stăteam la o vorbă”, ca un teritoriu temporar în care regulile competiției nu funcționează, mi s-a părut minunat – și mi le-am imaginat pe toate stând la o vorbă înainte să-și tragă peste cap „personalitățile” rivale și să intre în concurs. 

Se nasc noi forme de storytelling

Pe cât de puțin variate sunt tipologiile de gen, o descoperire care mi s-a părut interesantă a fost despre cât de complexe și hibride sunt formele de storytelling consumate în acest moment de publicul mainstream de 20-30 de ani din România (deși media de vârstă e mai mare dacă ne uităm la conturile „Casa Iubirii Părerea Telespectatorilor” și la persoanele care comentează emisiunea pe YouTube). Combinația de social media cu televiziune a dezvoltat un hibrid de storytelling pe mai multe planuri, care mi se pare că merită analizat: un plan este emisiunea, difuzată de două ori pe zi la Kanal D și pe YouTube. Altul este social media, unde concurenții au apariții frecvente, și dau vești despre viețile lor pe live-urile TikTok (unde, de altfel, pot primi și sprijin în bani de la comunitățile de fani), povestesc ce au mai făcut, unde au fost, ce au cumpărat și cu cine s-au anturat. Altul este cel al pozițiilor din comentariile de pe YouTube sau de pe alte canale de social media, unde fanii își dau cu părerea despre un eveniment sau altul, pentru că un nivel al poveștii este și acolo – se analizează semnificații, alianțe, sensuri, se fac previziuni și circulă zvonuri despre lucruri care nu au fost difuzate.

Și ca temporalitate există două planuri: pentru că publicul știe că emisiunea este înregistrată, există un decalaj între ce s-a întâmplat când emisiunea era filmată și cum stau lucrurile când emisiunea este difuzată. Se pot scurge vești tot pe TikTok, de exemplu: cineva poate să anunțe că, deși în episodul difuzat, X și Y erau împreună, între momentul filmării și momentul difuzării, ei s-au certat – ceea ce mai construiește un alt plan temporal al „știrilor” și deschide posibilitatea „scurgerii de informații”: cine i-a văzut din întâmplare pe cei doi, certați, în mall, să zicem – și comunică repede despre asta pe TikTok, unde cel mai probabil vestea se viralizează și începe să circule. 

Bianca și „supărările” bărbaților

Un factor care pare a avea putere supremă în schimbarea dinamicilor este „supărarea”, în proporții mult mai mari în cazul băieților decât al fetelor. De exemplu, am urmărit cum s-a articulat relația în jurul „supărării” pentru două tipologii diferite de concurente: Bianca „femeia puternică” și Lorena „femeia dulce”, așa cum au fost ele definite de-a lungul emisiunii.

Una din veteranele casei este Bianca, pe care, de la început, am urmărit-o cu atenție pentru că era foarte verbală și foarte asertivă. Obișnuia să atragă atenția în legătură cu momente de dublu standard ale băieților, sau să încerce să explice acțiunile unei fete care nu se exprima neapărat foarte bine sau avea emoții. Bianca a fost și în sezonul unu, de unde probabil experiența în a modera unele din momentele „moarte”, de a veni mereu cu jocuri și activități „amuzante”.

La un moment dat, unul din iubiții ei, mai tânăr cu câțiva ani, a început să fie deranjat de faptul că Bianca interacționează așa spontan și liber cu concurenții. În parcursul tuturor fetelor din casă, au fost cel puțin câteva momente de genul în care apărea un „deranj” al băieților, deranj în urma căruia ele își schimbau comportamentul și încercau să nu-l mai supere. Supărarea, în general, era corectorul de comportament cel mai eficient și cel mai puțin contestat. Toate că toate, dar când „se supără”, trebuie să faci ceva „să te schimbi”. Nu am depistat o fermitate similară în cazul supărărilor fetelor. De multe ori, când ele se supărau, replica primită era că „exagerează” sau că „sunt ele nebune”. Dar când bărbatul se supără, atunci ai pus-o. De câte ori se lovesc de supărarea partenerului, fetele își modifică acțiunile, eventual și caracterul, ca să nu-l mai supere.

Supărarea, în cazul partenerului Biancăi de la începutul sezonului doi, a fost una pornită din degajarea ei. El se supăra și se consuma, ea nu înțelegea de ce, concurenții își dădeau cu părerea („păi și pe mine m-ar deranja, frate!”). După câteva supărări din astea, care strică total vibe-ul, Bianca începe să-și modifice comportamentul, încearcă să nu mai facă nimic care să îl „supere”. Dar pentru că personalitatea ei e bubbly și asertivă, noua schemă nu ține și Bianca se desparte de el. Alex are un meltdown, vrea să iasă din emisiune, iese. Bianca rămâne cu renumele „că l-a băgat pe băiatul ăla în spital” și că e „o femeie puternică” – deși nu e foarte clar dacă asta e ceva de laudă sau mai degrabă peiorativ. 

Narativa care se construiește este „dacă ești sau nu în stare să îi faci față Biancai” – adică să o domini, se subînțelege. Apare până la urmă cineva care „se încumetă să îi facă față”: Ionuț. Ionuț declară că este chitit pe Bianca și cei doi se și combină. Bianca stă lipită de el, e bucuroasă că Ionuț e înalt și că are păr pe mâini. ( „Crede-mă că mă bucur foarte tare!” ) – reacția pare să fie legată de faza cu „bărbații nu mai sunt ce au fost”, iar Bianca se bucură că a găsit un bărbat care „e bărbat”. Cei doi sunt iubiți de public și capătă validarea că „sunt frumoși împreună”. Ionuț are și planuri de viitor, e fotograf, e vorbăreț la rândul lui și destul de asertiv.

Dar somehow, nu se supără de niciun fel pe Bianca. E lăudat de public că e „la locul lui”. De-a lungul sezonului, băieții fac mișto de el că e „o cârpă” din cauza asta, se fac presiuni să „fie bărbat”. Mai mult de dragul lor, cred, Ionuț manifestă vreo două „deranjuri”, care se sting rapid odată cu explicațiile Biancăi. Băieții fac presiuni din nou – „acuma gata, a zis două vorbe și ți-a trecut, nu?”. Dar coafura rezistă, iar cuplul Bianca și Ionuț cel înalt termină sezonul doi cu bine. Nu câștigă în marea finală, dar se declară mulțumiți că s-au găsit unul pe altul. Publicul comentator face, însă, previziuni că „o să-l lase imediat vipera” – așa că povestea continuă și dincolo de emisiune. Cei doi acum sunt persoane publice și fac live-uri din noul apartament al Biancăi, care a decis să se mute din Italia în București („aiurea, o să plece înapoi în Italia și s-a șters Ionică pe bot”, mai prevestește publicul, care nu l-a iertat total pe Ionuț că nu și-a manifestat masculinitatea printr-o supărare strașnică). 

Lorena cea dulce și Laurențiu cel furios

Lorena și Laurențiu, autointitulați Lilo & Stitch, sunt un pic mai template decât Bianca și Ionut. Lorena e ba adulată, ba certată de Laurențiu în interval de câteva ore, dar oricum infantilizată masiv în orice adresare a lui către ea. Laurențiu pare unul dintre cei mai misogini bărbați din emisiune, e o combinație acolo ca un studiu de caz pentru comportamente toxice, pe mai multe planuri. Zice că îi plac femeile mai cuminți, nu cele puternice ca Bianca, pe care o refuză motivând că nu s-ar potrivi și „s-ar da cap în cap”. Îi plac femeile cuminți, „dulci”, maleabile. (Cumințenia fiind, de altfel, criteriul de bază în 80% din descrierile băieților despre cum e fata pe care o caută.)

„Vreau să te mănânc” este formula cea mai frecventă de alint către Lorena, care totuși, din obiect al adorației, poate deveni brusc și instant fix opusul, odată cu cea mai mică suspiciune că Lorena nu ar fi „reală” – că, de fapt, nu îl place, îl minte, îl folosește. Aici, din Laurențiu țâșnește de fiecare dată o emoție puternică, imposibil de filtrat și de conținut: furia. Furia că femeile îl joacă, îl păcălesc – narativă atât de comună în frățiile bazate pe masculinitate toxică/ incel material, în care un pact puternic de încredere a priori pare să îi lege între ei, și o neîncredere fundamentală față de femei, pe care le pot adora azi, dar de care se pot lepăda, tot azi, la cea mai mica îndoială. (Un alt articol despre fenomenul incel, aici).

Laurențiu promite des că se schimbă, că a văzut în emisiune cum se comportă și că i-a fost rușine. Dar aceste două personaje, mereu în goana de-a șoarecele și pisica, construite atât de rigid pe o binaritate care nu se lasă deloc chestionată (bărbații sunt așa, femeile sunt așa) par să fie fix motivul pentru care merită să învățăm să mai dezbrăcăm rolurile prea strâmte de gen. Lorena e certată pentru că nu are o reacție mai puternică la cele 100 de flori pe care i le aduce Laurențiu. Lorena a mai fost certată și că nu și-a exprimat sentimentele. Laurențiu a venit la producție „schimbat la față”, mărturisind că s-a îndrăgostit, gest cu care și-a asigurat iertarea, deși a încălcat regulamentul, când a insistat să se vadă cu ea la hotel (concurenții nu au voie să se întâlnească în afara emisiunii).

„Nu l-am văzut niciodată așa”, spune Andreea Mantea emoționată. Lorena, însă, nu îi spune ce simte („pentru că nu vreau să fiu rănită”, încearcă ea să explice), decât după un scandal și o supărare și amenințări. Și tot așa, și tot așa, și tot așa.

Laurențiu știe foarte bine ce trebuie să facă „femeia lui”, iar esențializat, asta s-ar rezuma la: „Vreau să stea în banca ei, că mi se pare că nu… nu stă în banca ei”. Până la urmă, după câteva împăcări și despărțiri tumultoase, Lorena și Laurențiu părăsesc emisiunea și „formează un cuplu” afară, de unde transmit pe TikTok despre viața lor și pisica pe care și-au luat-o și pe care o cheamă Stitch. Live-urile cu Laurențiu la bustul gol sunt ceva special, mai ales când Lorena îl roagă de pe fundal să o ajute „măcar cu o mână”, că e puternic și știe să stoarcă o lămâie, iar ea are nevoie de ajutor în bucătărie. Laurențiu stoarce lămâia cu o mână, în timp ce își filmează brandul și cele 784 de pătrățele, și îi spune să nu îl mai deranjeze când face live-uri, în timp ce face cu ochiul la cameră – adică, vezi doamne, el nu e „așa” misogin și arogant, doar se face. Se joacă și el cu noi. 

Cum ieși din Casa Iubirii?

Adevăratul iad este când se analizează în grup materiale filmate cu diverse momente de apropiere. Putem analiza priviri, săruturi, intenții, deschideri sau închideri, apropieri sau îndepărtări. Participanții sunt un fel de carne de tun pentru acest experiment, iar realizarea cea mai de preț este să fie „reali”. Nu îmi dau seama ce e mai crud: exercițiul de a analiza, numi și diseca și ultima fărâmă de apropiere și ambiguitate care poate exista între două persoane, sau exercițiul de a „crea content” cu toate aceste discuții. 

Casa Iubirii e un exercițiu dus la extrem al expunerii intimității – un experiment de transformare, aproape în real time, a conținutului de intimitate, de potențialitate, în material de consum pentru public. Iar relația de consum e una nemiloasă: dacă nu ai content, publicul te va uita, iar publicul dictează contentul. Dacă nu îl „ții”, nici măcar nu te va contesta sau ceva, ci pur și simplu va trece la următoarea distracție, la următorul „conținut”, la fel de impasibil și neangajat cum faci când dai un scroll lung de trei ore prin toate ororile lumii.  Viața, cu toate posibilitățile și complexitățile ei, tinde să devină un singur lucru: material pentru conținut potențial, pentru a hrăni această entitate mereu înfometată. Fanii, susținătorii, publicul își pot devora eroii, iar eroii trebuie să plătească pentru „gloria” lor. Eroii, cu chipuri vizibile și identități template, își construiesc viețile ca pe un conținut care să fie reprodus fractalic de o masă invizibilă, care, la intersecția multor economii și algoritmi, consumă sau nu consumă, dau like sau scroll, și decid gloria sau uitarea. 

Nu știu cum se poate ieși din captivitatea asta – poate părăsind (măcar din când în când) teritoriul „iubirii” în înțelesul ei exclusiv romantic, cu sensurile ei template de scenariu scris dinainte? Sau explorând noi teritorii ale acesteia, nu neapărat romantice, nu neapărat vizibile, și, mai ales, nu neapărat într-o „casă”? Poate în aer liber, poate inventând noi arhitecturi? Posibilitățile sunt infinite, doar să nu ne grăbim să le transformăm în formule „câștigătoare”.