Discriminarea care nu avea nume: sanismul. Sau Eu sunt săpoca: trecut sanist, viitor nebun

de Maria Sgârcitu și Ileana Negrea

Contribuție vizuală: Raluca Milescu

Prezentarea autoarelor 

Maria Sgârcitu: muziciană și povestitoare queer. Să vă spun un pic despre mine în relația cu sanismul (vom explica acest termen ulterior, în introducere), diagnosticul, medicația și altele. Am fost diagnosticată cu tulburare bipolară la 20 de ani și m-am simțit foarte ușurată când am primit diagnosticul. În primul rând, pentru că veneam dintr-o istorie de invalidare și minimizare a suferinței – la 17 ani mă autodiagnosticasem ca având BPD într-o încercare disperată de a înțelege ce mi se întâmplă, doar ca maică-mea să-mi râdă în nas. Atunci când am fost luată în serios, ba mai mult, când am văzut chiar îngrijorarea doctorilor pentru stările pe care le aveam, am simțit că mi s-a luat de pe suflet un mare sac cu rușine, rușinea acelei așa-zise sensibilități aberante la greutățile de zi cu zi. Și, deși nu era prima mea întâlnire cu sistemul psihiatric, a fost cu siguranță primul contact valid – după un doctor care îmi spusese că trebuie să-l găsesc pe Dumnezeu ca să-mi recapăt calea și o doctoriță care din ceva motiv (probabil aspectul meu queer și neconform) credea ca merg la ea pentru că vreau să primesc pastile să le folosesc recreațional. Ce mi-a oferit diagnosticul s-a simțit în mod ciudat ca o ieșire din stigmă: dacă până atunci mă consideram pur și simplu nebună (ceea ce părea că e din vina mea), acum aveam confirmarea că sunt bolnavă (ceea ce mă absolvea de multă vină și mă făcea demnă de ajutor și grijă, nu demnă de dispreț).

Cu medicația a fost ușor diferit. Inițial am insistat să nu iau nimic din cauza sanismului internalizat care îmi spunea că dacă iau pastile sunt cu adevărat nebună. Apoi s-a ajuns într-un punct critic în care, cel mai probabil, nu aș fi supraviețuit fără medicație. În același timp, după ce am trecut de acel punct critic, m-a speriat felul în care multe din nuanțele emoționale de care eram capabilă începeau să mă părăsească definitiv, iar multe din zile păreau o constantă disociere. Așa că am terminat tratamentul subit și nu am mai mers la doctor. De atunci, încă am dubii legate de relația cu medicația: uneori mi se pare că terapia ajută în timp, că oricât de greu ar fi fără medicație, măcar am o relație emoțională mai apropiată cu mine și cu toate părțile din mine; alteori, nimic din lucrurile astea nu mai contează, totul pare imposibil și mă gândesc că probabil am ales greșit.

E important pentru mine să mențin o viziune sistemică asupra suferințelor psihice, să lupt pentru politizarea și recontextualizarea acestora în relație cu opresiunea și capitalismul. Fluctuez între a mă considera o persoană nebună și o persoană cu traume, din cauza unei doze mari de sanism internalizat, iar asta îmi dă o mai mare motivație să fac orice pas posibil împotriva stigmei și a sanismului. Cred într-un viitor al persoanelor nebune și în auto-reprezentarea noastră vizibilă, publică și radicală ca formă de luptă împotriva sanismului. De aceea, am selectat mai multe pasaje din poemele Ilenei Negrea, co-autoarea articolului, pentru ilustrarea anumitor capitole – sunt scrieri asumate și puternice, printre singurele despre nebunie cu care am rezonat vreodată și, cu siguranță, singurele în limba română.

****************

Ileana Negrea: femeie (cis), queer și nebună.

Așa m-aș descrie.

Probabil că ar trebui să adaug că sunt și poetă și activistă, feministă intersecțională, că trăiesc, ca multe altele, la limita de sus a precarității, că iau voluntar pastile și sunt în terapie de vreo trei ani și jumătate.

De ce sunt toate aceste aspecte importante?

Poetă – pentru că multă vreme am scris în limba engleză, acolo unde mi-am găsit precursoare și (mai ales) în direcția aceasta mad. Nu aveam loc într-o limbă care nu conținea mărturii ale celor ca mine, simțeam că aș scrie în vid, îmi lipseau curajul și cuvintele. În același timp, luam distanță de la limba română, cea în care auzeam zi de zi cuvinte dure sau batjocoritoare la adresa comunității de care aparțin.

Și totuși, de care comunitate vorbim?

Activistă – imediat după ce am primit diagnosticul oficial de borderline (nu cred în diagnostice oficiale, autodiagnosticul mi se pare la fel de valid – să contestăm măcar puțin autoritatea psihiatriei, să creăm agentivitate: specialiștii în noi înșine suntem noi. În plus: nu îi zic „tulburare” pentru că este un tip de personalitate, nu o devianță, nu există un standard, un „normal” de la care plecăm, suntem unice) am simțit ca o lovitură în moalele capului: ce eram eu dacă nu personalitatea mea? Și iată că personalitatea mea era o boală. Cu diagnosticul de tulburare bipolară am rezonat mai ușor, bănuiam asta de mult, aveam treceri bruște de la o stare la alta, episoade depresive și episoade de superexcitație nervoasă, acum simțeam că se sfârșește lumea, acum simțeam că explodez de fericire și lumea întreagă este scoica mea. Am trăit, imediat după momentul diagnosticului, o a treia adolescență (a doua fusese când îmi acceptasem și destăinuisem și altora identitatea queer), cu furie și tandrețe și, mai ales, multă curiozitate. Am citit mult, am căutat persoane asemenea mie. Nu am găsit texte academice neinfantilizante sau mărturii ale altor persoane cu aceleași diagnostice în limba mea, nu am găsit nicio comunitate. Lecția vieții mele sau măcar a ultimilor ani, oricât de pompos ar suna, e că dacă ai nevoie de ceva și acel ceva lipsește, trebuie să faci tu primul pas. Așa s-a întâmplat cu grupul de sprijin Cuibușor și Mad Pride România la care, chiar dacă a trebuit să le abandonez din cauza unui conflict cu privire la valorile cu care le-am creat în minte, valori care nu se mai regăseau, mă gândesc încă cu drag și nostalgie. Am creat împreună cu altele o primă comunitate mad asumată, una de întrajutorare, de grijă reciprocă, de peer support sau sprijin tovărășesc, dincolo de greu accesibila terapie sau problematica asistență psihiatrică. Momentan am pus bazele unei noi comunități pentru persoanele nebune și neurodivergente, care se vrea a fi radicală, dar și plină de blândețe, așa cum i-o spune și numele: Revoluția Compasiunii. Cred cu tărie că ar trebui să existe o pluralitate de voci și abordări, la stânga, care să lucreze împreună și separat pentru bunăstarea persoanelor nebune și neurodivergente. Sunt foarte multe de făcut. Așa că era nevoie de încă o comunitate.

O comunitate intersecțională care să sprijine și să lucreze cu alte comunități. De aici și partea din descriere cu feministă intersecțională. Cred că suntem conectate și conectați în oprimarea noastră, că avem identități multiple aflate la granița mai multor tipuri de discriminare și că numai împreună, atacând deodată din toate direcțiile sistemul, îl putem prăbuși sau măcar clătina un pic pentru a ne face un locșor sigur în el, unde să ne simțim protejate.

Intersecțiile la care mă gândesc când vine vorba de mine o cuprind și pe cea a precarității, a fluctuației sub și ușor peste limita supraviețuirii. Cred că e important de notat acest aspect pentru că nu suntem dezechilibre chimice sau oameni predispuși pur și simplu la suferință, ci această suferință este deseori cauzată și întreținută de capitalism.

Capitalism care merge mână în mână cu psihiatria pentru a ne repara, a ne unge din când în când circuitele, atât cât să fim funcționali, cât să dăm randament. Și aici intervine mărturisirea mea: iau pastile. Nu blamez și nu chestionez alegerea nimănui. Pastilele sunt otravă, dar și tutunul la fel. Mie îmi liniștesc gândurile galopante, intruzive, de când le iau am reînceput să scriu. Am liniștea aceea interioară de a mă concentra doar pe cum curg cuvintele. Nu intenționez să le iau o viață, ci doar până capăt, prin terapie, instrumentele necesare (conștientizare a schemelor, autocompasiune etc.) și tehnicile care m-ar putea ajuta să mă liniștesc singură.

Fac terapie. E un aspect major din viața mea. Fără sprijinul terapiei, nu aș mai fi fost aici. Poate sună dramatic, poate sună bombastic sau pueril. Sunt semitrează, semiconștientă, semiresponsabilă. Lumea mea e altfel, relațiile mele sunt altele ș.a.m.d.. Nu mi-aș fi permis însă terapia, dacă aceasta nu ar fi fost pro bono. Cred că multe din noi recurgem la psihiatrie doar pentru că acolo consultațiile sunt integral decontate și atunci când ești în criză iei ce ți se oferă, te sprijini de ce poți.

De ce am vorbit atât despre mine?

Ca să înțelegeți de unde vin. Relația mea cu sănătatea/suferința/identitatea mea psihică. Și cu sanismul.

Să revenim.

Sanismul. O introducere

Termenul de sanism este unul relativ nou. El apare prima dată prin anii șaizeci ai secolului trecut, însă începe să fie folosit ca atare abia în anii optzeci și nu depășește sfera academică, până de curând.

Ceea ce mi se pare definitoriu pentru apariția sa târzie și faptul că a rămas încă în umbră, nefolosit și necunoscut, este cât de împământenită este forma aceasta de discriminare, încât de mii de ani nu ne-am pus problema că limbajul, atitudinea și faptele noastre ar putea răni un grup de persoane vulnerabile, minoritare, ostracizate de propriile familii, neînțelese și judecate de cei apropiați, internate involuntar și supuse la chinuri, private de drepturi și libertăți cetățenești și mai presus de toate, OAMENI, fragili și uneori suferinzi, într-o suferință crâncenă în care sunt doar ei cu ei înșiși, din care nu pot pleca, pe care nu o pot lăsa în urmă ca și cum ar lepăda o piele veche la schimbarea anotimpului.

Dar ce înseamnă sanismul?

Este vorba despre discriminarea persoanelor considerate bolnave psihic, a căror minte nu este conformă cu cea a majorității, care nu se comportă în acord cu un set de reguli prestabilit social. În română ar veni sănătoșism, normalism sau ceva de genul acesta, opoziția dintre sane și insane, unde sane/sănătos este norma.

Atunci când folosim la modul peiorativ termeni precum „nebun”, „nebunie”, „bipolar” „diliu”, „dus cu pluta” comitem un act de sanism. Atunci când desconsiderăm o persoană pe baza identității sale psihice comitem un act de sanism. Atunci când nu angajăm sau concediem sau evităm o persoană pe baza nebuniei sau neurodivergenței sale comitem un act de sanism. Și lista exemplelor ar putea continua, ea fiind una foarte lungă, ajungând până la aparținătorii sau statul care internează forțat anumiți oameni, la măsurile din spitalele de psihiatrie, la infantilizarea practicată de către medici și farmaciști, la violența fizică exercitată din ură și teamă.

Cel mai des întâlnit exemplu de sanism este cel la nivel verbal.

Mulți termeni saniști, precum „idiot”, „cretin” au început prin a fi folosiți în sens medical, dar, în timp, au devenit insulte.

Limba, însă, este un organism viu, în continuă schimbare. Prescriptiviștii ar spune că nu mai e loc de atâta corectitudine politică și ar muri cu cea semantică de gât. Limba, însă, suportă schimbarea, îi supraviețuiește. Și dacă doar de alegerea cu grijă a cuvintelor pe care le folosim atârnă bunăstarea emoțională a celor din jur, este acesta un efort atât de imens?

Bineînțeles, putem folosi termeni precum „nebun” reapropriindu-i. Așa cum s-a întâmplat cu termenul queer în comunitatea LGBTQIA+. Comunitate de la care avem ce învăța în ceea ce privește lupta cu mentalul colectiv, grija, reziliența. Așa cum și de la comunitatea celor cu dizabilități fizice putem învăța mândria de a fi neconform, diferit și nu mai-puțin-om pentru că nu corespunzi tiparelor.

Cine și cum folosește „nebun” este o chestiune complexă. Noi îl folosim pentru a ne autoidentifica, autodetermina și autorevendica. Celor din afara comunității, le recomandăm folosirea cât mai rară și cu grijă, considerație, blândețe, doar atunci când este absolut necesar, de exemplu atunci când fac referire la o literatură sau la teoriile mad (nebune).

Cât privește sanismul, a cam sosit vremea să îl deconspirăm și demascăm și să îi spunem pe nume, în conversațiile cu prietenii și tovarășii noștri, în presă și în mediul online. Doar făcând lumea din jur conștientă putem produce schimbarea. Iar acestei schimbări i-a venit timpul.

Tipuri de sanism

Există nuanțe și praguri în sanism, suferințe sau identități palatabile, chiar glamorizate, în timp ce altele rămân în teritoriul din afara hărților. Hic sunt dracones. Ceilalți. Barbarii. Alteritatea. Monștrii. Cei de care trebuie să ne ferim, pe care trebuie să îi anihilăm sau măcar să îi capturăm și ferecăm undeva departe de societatea „civizilată”, cea care și-a însușit perfect normele și regulile dobândite încă din primii ani de viață.

În ultimii ani, au existat campanii de conștientizare, cărți, eseuri, articole, traduceri care vorbesc despre depresie, „normalizând”-o. E ceva ce toți putem înțelege, dacă ne străduim un pic. La fel, anxietatea – două tipuri de suferințe conexe capitalismului, des întâlnite.

Normalizarea și asimilarea, însă, accentuează caracterul de suferință în detrimentul acceptării acestor stări psihice ca identități care împuternicesc și autoreprezintă ca diferite pe cele care și le însușesc.

La capătul de jos al axei nebuniei se află schizofrenia, despre care nu vorbim și atunci când o facem, folosim un discurs sanist. Iată muma pădurii, tatăl zmeilor, balaurul cu șapte capete. Psihoze există și în identitatea bipolară, dar parcă nu sperie atât de tare. Schizofrenicii, în schimb, sunt tratați ca adevărații iraționali, incapabili de a fi cuprinși în vreo narațiune a rațiunii. Realitatea lor nu e a noastră. Ceea ce experimentează, simt, gândesc, ne sperie pentru că nu este un răspuns direct la lumea înconjurătoare, cea palpabilă, observabilă. Sanismul ne învață că doar adevărații nebuni vorbesc singuri pe stradă. Că dialogul cu propria minte trebuie purtat în tăcere. Că doar vocile care ies dintr-un trup sau care pot fi auzite și de alții există. Că simpla existență a schizofrenicilor e un pericol la adresa noastră, pentru că sunt imprevizibili, iar nouă ne place să știm la ce să ne așteptăm.

Personal, nu sunt de acord cu cercetările și studiile care ne obiectifică și cuantifică, deși acestea arată că suferinzii psihici sunt benigni, cel mult violenți față de ei înșiși. Și nu cred nici că trebuie căutată cauza, pus accentul pe ea: unele suferințe intră în sfera biochimică, altele sunt înnăscute, transmise genetic, rezultat al traumelor multiple etc.. Ar trebui, în schimb, să ne concentrăm pe diversitatea noastră, pe felul diferit în care relaționăm cu propriile minți și cu alții, chiar și cu sistemul acesta de bună-cuviință și bună-purtare, pe modul unic în care gândim și simțim.

Bineînțeles că atunci nu am mai fi funcționale (productive și obediente) în capitalism. Și bineînțeles, că pentru aceasta există pastile cu nume de zâne (Aryzalera, Lyrica etc.), terapii de scurtă durată care reeducă și repoziționează focusul spre muncă, capital, sex, mici plăceri consumeriste, o cultură a grijii de sine care deresponsabilizează societatea punând presiune tot pe individ, oferind soluții precum băi cu spumă, o zi la cumpărături și hrană sănătoasă (inaccesibile multora din motive de timp și bani) și o grămadă în creștere de cărți de auto-ajutorare cu coperte care mai de care mai colorate, oferind promisiunea unei schimbări magice, unui nou început, dacă depui efort, dacă îți dorești, dacă te legi să faci MUNCA.

Or, binele personal nu ar trebui să cadă doar pe umerii noștri.

E nevoie de un sat, cum spune o expresie. E nevoie de o comunitate care să dea și să primească, alternativ, ajutor, grijă, atenție.

O scurtă perspectivă istorică a sanismului

Iulia Militaru, scriitoare, autoarea unei lucrări de doctorat și a unei cărți despre literatură și alienare (nebunie), ne vorbește despre momentul în care alienarea/nebunia a fost instituționalizată, odată cu crearea spitalelor de psihiatrie, aspect care a biologizat nebunia, ignorând cauzele sociale ale acesteia.

Astfel, dacă luăm ca punct de reper pentru această discriminare apariția azilurilor și nașterea psihiatriei, binarismul care fundamentează de fapt sanismul, mai exact opoziția sănătos-bolnav, se suprapune și adesea se confundă cu opoziția dintre rațional-irațional. De aceea, întreaga istorie a nebuniei pornește de la această opoziție, lăsând în plan secundar raportul sănătate-boală care nu a fost întotdeauna unul opozitiv. Nebunia înțeleasă ca perturbare a rațiunii, intelectului și afectivității este rezultatul occidentalizării discursului despre nebunie și sursa unei discriminării de tip civilizator, în care partea irațională, sălbatică amenință cu dezintegrarea lumea rațiunii civilizate a omului. Istoria nebuniei și a discriminărilor care iau naștere odată cu ea merge în paralel cu istoria imperialismului occidental – Marea Închidere azilară a fost impusă în colonii și era folosită adesea pentru ca puterea să scape de existențele incomode. „A fi nebun” reprezenta o amenințare și o povară în primul rând pentru comunitate, și nu pentru puterea politică, deci comunitatea nu mai avea nevoie de explicații și justificări suplimentare pentru a accepta închiderea unui membru al ei, indiferent de relația pe care o avea cu puterea. Nebunia devine în acest fel o boală a civilizației, a rațiunii contaminate de irațional; sălbaticul, în principiu, neavând rațiune, rămânea incapabil de a deveni nebun. Or, dacă mergem pe firul acestei direcții de gândire, nu facem altceva decât să rămânem în paradigma gândirii occidentale chiar și atunci când avem o poziționare critică față de ea.

Iulia continuă să ne vorbească de binaritatea rațional-irațional și de impunerea occidentalismului ca formă de rațiune pură.

Nebunia nu era nicidecum o manifestare a iraționalului, ci o formă revoluționară de rațiune alternativă care, odată acceptată, ar fi schimbat complet modul de a fi al comunității. De aceea trebuia izolată. Apoi, odată cu „lumea civilizată”, nebunia devine o problemă economică, iar „nebunul”, incapabil de integrare și adaptare, – o povară și o amenințare pentru familie și societate.

Potrivit ei, istoria colonialismului și cea a nebuniei merg mână-n mână.

Cât privește genizarea diagnosticelor, aflăm că femeile, copiii și „sălbaticii” erau considerați aceste ființe incapabile de a-și purta singure de grijă și categorisite ca iraționale. Apare conceptul de „femeie isterică”, Charcot transformând „tratamentul” acestora în adevărate spectacole.

Genizarea diagnosticelor, în opinia noastră, continuă și astăzi: femeile fiind cel mai adesea diagnosticate cu borderline. De asemenea, același diagnostic este oferit cu crescândă lejeritate persoanelor queer, marginalilor, celor care nu se adaptează și opun rezistență sistemului. Alte diagnostice, cum ar fi schizofrenia, sunt distribuite cu precădere persoanelor precare.

Conform Iuliei Militaru, apariția psihanalizei accentuează discriminarea de clasă.

Chiar dacă psihanaliza încerca să demonstreze că lumea nu se împarte între degenerați și sănătoși, că „nebunia” ne pândește pe fiecare din interior, totuși introduce o ruptură și mai periculoasă, cea între așa-zișii nebuni recuperabili și superiori intelectual și acei degenerați pentru care nicio metodă de tratament nu se arăta eficientă, „specimene degenerate biologic și inferioare fizic” (cum erau privite) care populau azilurile, și pentru care canapeaua psihanalistului rămânea inaccesibilă.

Nu numai că acest drept la „nebunia interioară” continuă și astăzi să fie acordat celor cu posibilități materiale, cei care au cum să acceseze astfel de tratamente, dar totodată continuă să persiste o ruptură evidentă între cei considerați recuperabili și cei cărora li se pun diagnostice mult mai biologizate, cei mai „degenerați biologic”. De aceea, se vorbește azi de o rasializare a diagnosticelor, foarte problematică și manifestă în cadrul „black sanism”. Un număr tot mai mare de bărbați de culoare sunt diagnosticați cu schizofrenie, iar copiii de culoare sunt internați de la vârste fragede în spitalele de psihiatrie. „Degenerații biologic” au fost de la început asociați cu un caracter robust, rezistent la durere și frig, lipsit de emotivitate, ceea ce permitea chiar și în cadrul sistemului azilar, aplicarea unor tratamente mai brutale acestor bolnavi. La baza acestor diagnostice stă de fapt patologizarea caracterului de a fi „negru” cu o lungă istorie în psihiatrie și care încadra la „nebun” orice act de revoltă și de lipsă de respect față de albi. Tratamentele aplicate erau desigur dure și dezumanizante.

Sanismul devine, în acest fel, una dintre cele mai cumplite forme de violență exercitate de mecanismele de menținere a puterii în vederea normării și conservării ei, și pentru îndepărtarea căreia e nevoie de o schimbare epistemică radicală.

Reprezentări în artă și literatură 

Iconografia isteriei 

Isteria este probabil unul din cele mai puternice exemple ale intersecției dintre sanism și alte forme de opresiune, în acest caz sexismul. Studiul său a fost popularizat în ultimele decade ale secolului XIX, în Franța, unde neurologul Jean-Martin Charcot a pus bazele unei clinici pentru isterice la spitalul Salpêtrière din Paris. Deși momentan isteria nu mai este folosită ca diagnostic medical, apare în continuare în opresiunea verbală de zi cu zi pe care femeile o primesc de la cunoștințe, colegi, parteneri ș.a., atunci când au orice comportament neconform cu așteptările patriarhale.

Numele vine din grecescul hustérā (uter), textele vremii descriind afecțiunea ca fiind datorată unui „uter umblător”. Isteria era considerată ca având simptome extrem de diverse și adeseori contradictorii, în general fiind considerată o boală mintală, uneori acompaniată de simptome fizice precum convulsiile, niciunele neavând o bază chimică detectabilă în corp. Deși Charcot a recunoscut că și unii bărbați sufereau de isterie, el considera că aceste cazuri se datorau unor evenimente traumatice, mai degrabă decât unei predispoziții a genului.Experimentele lui Charcot cu tinere isterice au avut o mare influență și asupra lui Freud, dar și în artă, influențând principiile de bază ale mișcării suprarealiste. Una din inovațiile lui Charcot a fost înființarea unui studio de fotografie în incinta spitalului Salpêtrière, pentru a documenta simptomele fizice ale pacientelor. Aceste imagini voyeuristice, reprezentând pacientele în cele mai vulnerabile poziții, de multe ori cu părți ale corpului descoperite și în stări convulsive, au fost diseminate în albumul de fotografie medicală colat de Paul Regnard și Désiré Bourneville: Iconographie Photographique de La Salpêtrière (1876–80). Aici, sub pretenția obiectivității medicale, pacientele erau arătate în diverse stări, marcate apoi de o legendă care numea și descria starea din punctul de vedere al doctorilor. Iar titlul albumului s-a dovedit a fi extrem de potrivit, fiindcă existența sa a influențat preocuparea filosofică și estetică a suprarealiștilor pentru fenomenul isteriei, acesta ajungând unul din cele mai prezente elemente iconografice din mișcarea artistică de început de secol XX. Spre exemplu, arcul de cerc pe care îl desena corpul unei paciente în timpul unei convulsii a devenit un motiv foarte popular în arta suprarealistă: Salvador Dali l-a folosit în zeci de desene și picturi, iar la fiecare expoziție suprarealistă exista cel puțin o reprezentare a acestui motiv, unele fiind chiar performate pe viu de artiste femei.

În punctul ăsta al lecției istorice, profesoara mea de suprarealism de la facultate se oprea și spunea: să fim un pic atenți aici, pentru că de cele mai multe ori aceste paciente, aceste „isterice” erau fete extrem de tinere, copii de 11-15 ani, care trecuseră prin abuzuri sexuale sau alte traume și agresiuni, de multe ori chiar în familie.

Însă suprarealiștii au fetișizat până în pânzele albe existența acestor fete, reducându-le la estetica poziției corpului lor sau exotizându-le suferința sub premisa unei creativități și pasiuni nestăvilite. Andre Breton și Louis Aragon scriu într-un articol din La Revolution Surrealiste, în 1928, despre „tinerele isterice” din care aleg chiar o preferată, pe „încântătoarea” Augustine (cea din imaginea ce descrie „atitudini pasionale”): „Isteria nu este un fenomen patologic, ci poate fi considerat sub toate formele sale un suprem mod de expresie”. În același an, Breton publică Nadja, romanul ce va fi considerat un manifest al suprarealismului în formă ficțională. Multe pasaje sunt extrase de aici și vor fi considerate principiile de bază ale suprarealismului. Printre acestea și următorul: „Frumusețea va fi CONVULSIVĂ sau nu va fi deloc” – fetișizând încă o dată suferința mintală ca pe o stare sexualizată, dezinhibată, pasională.

Motivul estetic al arcului de cerc a rezistat până în arta contemporană, trecând prin arta lui Egon Schiele și ajungând până la Louise Bourgeois, care în anii ’90 făcea sculpturi după modelul arcului de cerc, spunând că se auto-identifică ca fiind isterică și că arta sa e un mediu de vindecare. În prezent, există foarte multe abordări feministe critice față de isterie în artă, doar un exemplu fiind artista Terri Kapsalis, care predă și un curs la Institutul de Artă din Chicago, numit „Uterul Umblător: Călătorii prin gen și medicină”.

Auto-reprezentare contemporană asumată

Eu sunt Săpoca,
Sunt Bălăceanca,
Voila,
Sunt numărul 9.
Nebuna din pod,
Femeia care vorbește prea mult,

Revoluționara.
Sunt oaia neagră
Cu păr despletit
Despre care doar se
șoptește.

Sunt exorcistul,
Fata întreruptă,
O minte sclipitoare,
Clovnul,
Pe tabla de

șah sunt nebunul.

Sunt chingi,
Sunt pastile,
Sunt sistemul sanitar,
Sunt prevenție.
Sunt șireturile de la adidași,
Lama Gillette,
Cuțitul de tocat carne.
Sunt Silvia,
Ana,
Virginia,
Sunt psihiatrii mei,
Sunt orele de terapie.
Înghițitoarea de flăcări,
Antipsihotice,
Anxiolitice,
Antidepresive,
Anti-eu,
Anti-mine.
Sunt corozivă.
Mușc.
Sunt turbată.
Blajină ca mieii.
Curvă.
Virginală și albă ca o stafie.
Sunt vorbele spuse de una singură,
Sunt vocile celor
Fără corp, invizibili,
Sunt isterica nefutută
Ce râde
Și râde
Și râde.
Sunt o halucinație,
Un șoc electric,
O farsă.
Sunt spaima,
Baubaul,
Blestemul.
Sunt alungata,
Gonita,
Cea care umblă pe la porțile nopții.
Sunt întunericul.
Sunt tulburarea apelor,
Sunt seceta gândului,
Sunt un dezechilibru chimic,
Sunt Cernobîl,
Nagasaki.
Sunt albia de spălat rufe în public a presei,
Sunt cămașa de forță a statului,
Sunt cufărul tradițional al pandorei,
Sunt expresia voastră de dezgust,
Sunt scuipatul,
Scuipata.
Ling de pe degete saliva înspumată,
Vă mulțumesc că exist
În lista ororilor.
Să fii e mai bine decât să nu fii.
Să nu mai fii înseamnă îngroparea la margine,
Înseamnă păcatul.
Sunt cealaltă,
Sunt stigmatul.

— Ileana Negrea, Eu sunt Săpoca, din cartea Jumătatea din viața mea de acum

Când am citit prima oară Virginia Woolf și Sylvia Plath, nu m-am simțit neapărat înțeleasă, cât pur și simplu vizibilă. Ca și cum ceva ce până atunci trebuia dosit în diverse colțuri și obscurat cu orice preț putea fi de fapt purtat la vedere, ba chiar mai mult, purtat cu asumare și demnitate. La atât de mult timp după, o mie de explorări și suferințe mai târziu, citesc poeziile Ilenei Negrea și simt o mare putere de a mă ridica peste toate agresiunile saniste, peste istoriile opresive ale corpului meu, peste istoria artei și a psihiatriei, a isteriei… simt o mare putere de a exista demn și asumat. Atunci când o experiență privată e adusă în spațiul public, apoi intră din nou în sfera ta personală printr-un mediu atât de intim cum e poezia, se construiesc straturi de validare și reciprocitate, de înțelegere și solidaritate în ceea ce privește respectiva experiență. Dacă ceva există în sfera publică și ajunge în mâinile mele, înseamnă că trebuie să existe în sfera personală a atâtor altor oameni, înseamnă că e, poate, o experiență comună, o experiență ce ar putea fi comunitară. Asumarea unei stări poate sparge din rușinea internalizată, din sentimentele de neputință sau învinovățire, iar atunci când experiențe similare cu ale noastre sunt oglindite onest și demn în discursul unei alte persoane, drumul spre asumare poate începe și în noi însene.

În Capitalist Realism, Mark Fisher cerea o recontextualizare a suferințelor psihice în relație cu opresiunea și capitalismul. El asocia această mișcare necesară cu cea a feministelor care au adus în discursul public probleme până atunci considerate domestice sau individuale. „Personalul e politic” în cazul sănătății mintale ar însemna ca niciun individ să nu fie purtătorul singuratic al propriei suferințe, al stigmei, al grijii sau „vindecării.” Astfel, reprezentările oneste ale suferințelor psihice în artă sau în discursul public devin o parte vitală a luptei anti-saniste, scoțând aceste probleme din sfera individuală, oferindu-ne potențialul să le politizăm și să le recontextualizăm sistemic și comunitar.

Sanism. Intersecții 

O abordare intersecțională a sanismului presupune o analiză a felului în care acesta interacționează cu alte nivele de opresiune sau fenomene sociale. Însă, pentru că o astfel de analiză s-ar putea extinde mult peste formatul unui articol, ne vom rezuma la niște descrieri succinte ale câtorva din aceste intersecții.

Sanism și speciism

Paralela dintre satanism și speciism se poate trasa și în comparația capacității cognitive a animalelor cu cea a oamenilor la o anumită vârstă, cum ar fi afirmația că ciorile ar fi la fel de inteligente ca un copil de 7 ani, pentru faptul că dau dovadă de gândire analitică. (…) Parcă dintotdeauna animalele au avut de suferit sau de câștigat prin înzestrarea acestora cu însușiri etice și morale umane. Începând cu istoriile naturale ale antichității, continuând cu bestiarele din evul mediu, apoi relatările despre animale fantastice cu care se întorceau cei ajunși în Lumea Nouă, ca să nu mai vorbim de împărțirea în Biblie a animalelor în „curate” și „necurate”, multe animale au căpătat puteri supranaturale care le-au poziționat de partea binelui și a răului, multe rămânând înrădăcinate până în zilele noastre. De fapt cred că în toate legendele lumii apar animale drept personaje malefice sau benefice. Cred că speciile care se pot supune dominației omului sunt mai tolerate de acesta. Altfel, orice comportament amenințător, chiar dacă face parte din comportamentul firesc al animalului respectiv, este pedepsit de cele mai multe ori cu sedarea sau cu moartea. Omul mereu caută să îmblânzească, să domine, să exploateze. 

— Daniela Hendea (dintr-un interviu acordat autoarelor)

Ca persoane cu suferințe psihice, cred că putem rezona cu dezumanizarea produsă de perceputul pericol pe care îl prezintă psihicul nostru neconform asupra societății. Această dezumanizare vine, la fel ca și la animalele non-umane, cu o negare a puterii de decizie, cu prezumția că nu noi știm ce e cel mai bine pentru noi, că putem fi internate involuntar, că pot să ni se ia din drepturi sau să le fie date aparținătorilor noștri, care sigur știu mai bine din simplul motiv că nu au suferințe psihice. Acest fenomen e o negare a condiției de persoană ca agent, ca subiect în propria sa viață.

În articolul său Încurcăturile speciilor: Judith Butler, doliul și viața precară a animalelor, James Stănescu preia conceptul de viață precară al lui Butler – adică subiectivitatea celor marginalizați sau vulnerabili – și îl extinde pentru a include animalele non-umane. Viața precară este viața celor care nu au acces la condițiile de bază ale susținerii vieții, constituind în același timp o condiție colectivă care poate duce la o luptă colectivă. Dar o traiectorie mai relevantă a argumentului lui Stănescu este aceea a marginalizării vieților precare până în punctul în care acestea nu mai pot fi considerate un cine. Practic, este vorba de pierderea condiției de persoană, pe care el o teoretizează pentru animalele non-umane, dar pe care aș vrea să o extindem și în această paralelă cu suferințele psihice. De la clișee saniste cum că persoanele nebune sunt periculoase sau nu sunt de încredere, la crearea unei subiectivități similare monstruosului din persoane cu suferințe psihice, sanismul ne portretizează ca pe orice altceva decât un cine cu gânduri și discursuri valide sau cu putere de decizie. Pentru Butler și Stănescu, ieșirea din această paradigmă este aducerea în public a violenței față de viețile precare și performarea comunitară a doliului pentru subiecții care sunt lăsați în urmă până la pierderea completă a vieții. Pentru că doliul nu poate fi ținut decât pentru un cine, acesta are și rolul de a reda condiția de persoană celei marginalizate. Cred că această strategie poate fi folosită și într-un viitor al persoanelor nebune, poate chiar informându-se din astfel de demersuri ale mișcărilor antispeciiste.

Sanism și homofobie

Intersecția opresiunilor le vizează, de cele mai multe ori, pe cele mai vulnerabile dintre noi. Este vorba, din nou și din nou, de aceleași inegalități sociale și dezechilibre de putere care impregnează cu ură și teamă, traduse prin respingere, hărțuire, violență manifestă, toate aspectele cotidianului.
Destul de des, consecințele homofobiei produc suferințe psihice. Stresul emoțional al unei persoane queer poate evolua în/ accentua depresia și anxietatea. Alienarea la care sunt supuse și continuul atac asupra lor destabilizează, însingurează, conduc la disperare.
Rolul activ al comunității pentru persoanele queer acționează ca un balsam aplicat asupra unor răni mereu proaspete.
În același timp, există în comunitatea LGBTQIA+ o dorință de distanțare de nebunie, pentru a nu li se chestiona și rezuma identitatea la cea nebună. Este, cumva, de înțeles. Și trebuie spus clar: una nu este cealaltă! Dar ascunderea nebuniei, neasumarea ei, trecerea ei sub tăcere nu ajută nici persoana queer în cauză și creează și o falie adâncă între cele două comunități.
Să ne asumăm, deci, intersecțiile! Cu curaj și încredere că vom avea grijă unele de celelalte.

Sanism și precaritate

Sanismul afectează, cel mai adesea și cel mai puternic, persoanele precare.
Sărăcia este acest conductor spre nebunie, grijile și lipsurile și stresul financiar și locativ putând destabiliza pe oricine.
Acestor persoane porțile terapiei le sunt baricadate, geamurile acoperite cu scânduri și cuie, nu pot întrezări, așadar, niciun dram de speranță din direcția aceasta.
Unicul ajutor rămâne cel psihiatric, la care recurg greu, pentru că atunci când ești sedat deseori nu poți munci. Iar ajutorul de handicap este unul ridicol.
Internările involuntare sau nu, tratamentele care frizează tortura (măsuri restrictive, coercitive, legare de pat, bătăi, mizeria din saloane) îi vizează pe cei care nu au cum să se apere, pe cei ale căror voci nu au ecou, care în imaginea de ansamblu a societății, odată scoși din schema de producție, nu mai valorează nimic.
Solidaritatea noastră cu persoanele sărace poate începe prin a le înlesni cumva accesul la terapie sau comunități care să le sprijine. În rest, aceasta e încă o consecință a capitalismului, încă un motiv de a perturba și submina, pe orice cale, sistemul.

Sanismul și stânga

Până și în mediile de stânga, în grupurile și colectivele noastre informale, activiste, radicale și militante, antisanismul rămâne o ultimă redută:

Lumea bună nu zice poponar sau țigan,
Curvă, sărăntoc, pârnăiaș, retardat.
Ea știe politici identitare, e frumoasă și e înțeleaptă.
Lumea bună trage linia la ne-bună.
(Ceva de care să râdem trebuie să ne rămână.)
Un dezaxat, doi dezaxați…
Ce, ești nebun?
Diliu. Zănatec.
Bolnav mintal.
N-are toți boii acasă.
E dusă. (Cu pluta.)
Sărit de pe fix.
Îi filează o lampă.
Stigmă, privare de libertate,
Aparținători, decădere din drepturi,
Izolare, ridiculizare, dispreț.
Să fii nebun e o infracțiune.
Ești „irațional”. „Nerezonabil”
Hilar. Grotesc.
A încălca regulile de conduită,
Normele emoționale,
A supăra ordinea publică
Se pedepsește prin diagnostic.
Dictatorii, criminalii – pe de o parte. [Cruzimea nu e nebunie]
Pe de altă parte – artiștii. [Talentul nu e nebunie.]
Reducționism.
Delimitare vs Exotizare.
Alteritate, periferie, disfuncționalitate.
[Cuvinte mari,
repudiere,
teamă.]
Geniu (?) (OK, dar să stea la altă masă.)
Să nu ne pierdem de tot umorul.
Ceva de care să râdem trebuie să ne rămână.
NEBUNĂ

— Ileana Negrea, NEBUNĂ 

Spiritualitate și sanism

Un mic exemplu de practică spirituală pentru momente dificile de suferință psihică e noțiunea din tarot de cărți-ancoră, care să servească drept bază de meditație și ancorare în corp sau în prezent. Poți rămâne multă vreme cu privirea pe imagini, privind personajele centrale, felul în care își locuiesc corpul, felul în care există în spațiul vast care îi înconjoară. Mi-am amintit recent că ceva din practica asta amintește de paginile de meditație din manuscrisele medievale creștine. Se numeau pagini-carpetă și scopul lor era să fie un suport vizual pentru momentele de contemplare ale călugărilor. Gândindu-mă la toată istoria sanistă și opresivă a creștinismului – de la exorcizări la introducerea aspectelor moralizatoare și punitive în sanatorii – mi s-a părut puternic faptul că putem revendica o practică spirituală distorsionată de religia organizată într-un demers anti-sanist, pentru bunăstarea noastră, a celor de mult excluse și prigonite de astfel de sisteme.

Și într-adevăr e mult de revendicat aici, nu doar din brațele bisericii dar și din discursul industriei de wellness care se află mână în mână cu sistemul neoliberal. Ideea de vindecare promovată de industria de wellness nu e doar complet individualistă, ci și prezentată ca o călătorie ascendentă în care totul devine din ce în ce mai bine în timp (amintind, desigur, de acumularea progresivă fără de care capitalismul nu ar exista). Pentru că industria în sine a căpătat foarte multă amploare în ultimii ani, este benefic pentru profitul diverselor organizații de wellness să promoveze o atitudine proactivă, în care în fiecare moment trebuie să încerci o nouă terapie, un nou colier de cristale, o nouă sare de baie pentru a te menține pe panta ascendentă a vindecării. Vindecarea devine astfel o datorie individuală, datoria morală a fiecăreia dintre noi ca să demonstrăm că suntem ființe cu o oarecare valoare. Ori, ca persoană cu suferințe psihice care trece prin viață în cicluri de stări și reveniri în suferință – și pentru care în anumite momente o atitudine „proactivă” se simte ca o pură imposibilitate, să auzi genul ăsta de discurs poate fi extrem de descurajant și frustrant. Cu toate astea, unele din aceste practici au și o bază de validitate și pot fi ajutătoare în momente de suferință. Este însă important să ne folosim de ele așa cum ni se potrivește, fără să internalizăm presiunea progresului absolut. O revendicare a acestor practici din mâinile discursului neoliberal poate fi un gest radical, pentru că ne susține supraviețuirea.

Sanism și capitalism 

Este o legătură foarte mare între capitalism și suferința psihică. Păi violența, exploatarea, umilirea, alienarea pe care le suferă clasele exploatate sunt absolut indispensabile capitalismului pentru a se perpetua. Și o mare parte din aceste experiențe pot fi transformate politic într-un fel de furie revoluționară emancipatoare, dar nu toate. Cu multe din aceste experiențe de suferință trebuie să trăim zilnic, să găsim vindecare cum putem pentru a supraviețui și a începe să ne gândim la organizare. Însă se pare că, de multe ori, dacă vrem să căutăm ajutor pentru vindecare spre domeniul psihiatriei găsim reprodusă aceeași paradigmă a productivității, a normalizării exploatării, a patologizării oricărei mici abateri de la ce înseamnă un lucrător neo-liberal exemplar.

 — Veda Popovici (dintr-un interviu acordat autoarelor)

Este evident că modul de operare al capitalismului influențează negativ sănătatea mintală prin accentul pe atitudini competitive și nu colaborative, presiunea absolută pe productivitate pentru supraviețuire (în detrimentul tuturor aspectelor de bunăstare psihologică sau emoțională), lipsa siguranței pe piața de muncă, exploatarea la locul de muncă (declanșând stresul și oboseala cronică, factori importanți pentru sănătatea mintală), emfaza pe consumerism ca unică modalitate de împlinire, promovarea alienării individuale, accentuarea în mod structural a inegalităților, precarității, rasismului etc. Însă există și o paralelă structurală între capitalism și sanism, în felul în care acestea sunt construite. Ambele se bazează pe nevoia de conformitate și pe aplatizarea oricăror divergențe, pentru a simplifica mecanismele societale în detrimentul bunăstării celor neconformi.

Și nu în ultimul rând, trebuie să ne uităm și la sistemele de tratament sub capitalism. Ioana Pelehatăi, într-un interviu acordat autoarelor, ne-a spus:

Cred că un psihoterapeut care nu abordează suferința psihică dintr-o perspectivă sistemică, în care să integreze mecanismele socioeconomice ale lumii în care trăim, variile straturi de oprimare și discriminare la care sunt supuse diferite grupuri de persoane și o abordare LGBTQIA+-friendly & feministă e un psihoterapeut care dă mai departe stigmatul ăsta. Orice terapeut care încearcă să îți inducă ideea că „vindecarea” și bunăstarea psihoemoțională țin doar de tine și acțiunile tale e unul care plasează responsabilitatea exclusiv asupra clientului. Iar de la asta la sanism, mai mult sau mai puțin direct exprimat cred că e un singur pas – pentru că un individ „vindecat” e un individ productiv, eficient pentru societate și, neapărat, nu unul care suferă psihic.

Prin urmare, nevoia capitalismului de a eficientiza și exploata se reflectă nu doar în presiunea și epuizarea care acutizează suferințele psihice, ci și în maniera expeditivă, eficientizată, dar de multe ori complet de suprafață, în care se oferă tratamentele sau grija. În eseul său, Sick Woman Theory, Johanna Hedva analizează extensiv felul în care sub capitalism ideea de boală se construiește ca o abatere temporară de la norma sănătății, acest lucru negând nevoia constantă de grijă pe care o au majoritatea persoanelor și, poate, mai ales persoanele cu boli cronice (aici fiind incluse suferințele psihice):

„Boala” așa cum o conceptualizăm acum este o construcție capitalistă, așa cum e și presupusul său opus, „bunăstarea” [„wellness”]. Persoana care e bine e cea care e suficient de bine încât să meargă la muncă, iar persoana bolnavă este cea care nu poate munci. Ce e atât de distructiv în a concepe sănătatea ca stare de bază, ca mod standard al existenței, este faptul că inventează boala ca pe ceva temporar. Când a fi bolnav este o aberație de la normă, asta ne face să vedem grija și ajutorul în același fel. Grija, în configurația asta, e necesară doar uneori. Când boala e temporară, grija nu mai este ceva normal sau permanent. Uite un exercițiu: du-te la oglindă, uită-te la fața ta și spune cu voce tare: „Să am grijă de tine nu e normal. Pot să fac asta doar temporar.” 

Mimi Khúc relatează în eseul „Making Mental Health through Open in Emergency: A Journey in Love Letters”:

Deci, dacă sănătatea mintală e măsurată prin abilitatea de a fi productiv și a „contribui” în societate (în felurile corecte), atunci eșecurile minții (și ale corpului) duc la eșecuri ale muncii, care duc la eșecuri ale contribuției, care duc la eșecuri ale condiției de persoană. Eșecul condiției de persoană, așa cum am aflat, este nemărginit. Dar dacă suferința nu ar fi un eșec, dacă nu ar fi măsurată după productivitatea și contribuția socială, ci doar după cât de imposibilă se simte viața, atunci poate am avea voie să suferim atât cât suferim – și apoi să cerem toată grija de care avem nevoie ca viața să fie suportabilă.

Dacă suntem de acord că imperativul „binelui” patologizează suferința și produce absența sau intermitența grijii, atunci acceptarea și asumarea suferinței cronice la nivel colectiv e singurul proces care poate duce spre o nouă locuire a timpului și a muncii, o reformulare a acestora care să acomodeze suferința.

Anti-sanism și anti-capitalism în reformularea timpului și muncii 

Mulțumesc celor care vin să mă suie într-un taxi
Să mă ajute să rup banda de anxietate care a izolat acest bloc
Mulțumesc celor care încă mă așteaptă
Ore, zile, săptămâni mai târziu
Mulțumesc celor care încă mă cheamă
Care înțeleg că neputința mea nu e un refuz
Mulțumesc celor care nu mă critică
Nici atunci când mă critic eu singură
Mulțumesc celor care au grijă să am ceva de mâncare
Deși nu au nici ele sănătate, energie, bani, timp

 — Ileana Negrea, Celor care, din cartea Jumătate din viața mea de acum

Dacă sanismul și capitalismul ne învață că suferința și grija vor fi temporare, atunci o luptă împotriva acestor sisteme reprezintă o asumare permanentă a grijii și o acceptare a suferinței ca fiind ea însăși o stare de bază, o stare cronică. Dar cum ne putem asuma grijă reciprocă permanentă atunci când multe din noi ducem lipsă tocmai de energie, timp sau alte resurse de grijă?

În eseul său Cripping Transformative Justice, Leah Lakshmi Piepzna-Samarasinha propune o reimaginare a timpului și a muncii astfel încât să se apropie mai mult de nevoile persoanelor cu suferințe cronice. Aici, ea o citează pe Ellen Samuels, care descrie conceptul de crip time ca pe un fel de a trăi viața cu o „atitudine flexibilă asupra intervalelor de timp normative” cum sunt orarele de muncă, termenele de predare sau chiar orele de somn și de trezire. „Mai degrabă decât să adapteze corpurile și mințile cu dizabilități pentru a se supune ceasului, crip time adaptează ceasul pentru a întâlni corpurile și mințile cu dizabilități”. Crip time este intrinsec opus capitalismului, fiind în sine neproductiv, ineficient din punct de vedere al profitului, prioritizând nevoile și bunăstarea persoanelor implicate peste rezultatul procesului.

În asentiment vine și concluzia Johannei Hedva, în eseul său Sick Woman Theory:

„Cel mai anti-capitalist protest este să ai grijă de cineva și să ai grijă de tine. Să ne asumăm practica feminizată și astfel invizibilizată a îngrijirii (…) O solidaritate radicală, o socialitate interdependentă, o politică a grijii. Pentru că, odată ce suntem cu toții bolnavi la pat, împărtășindu-ne poveștile despre terapii și împliniri, formând grupuri de suport, fiind martori ai poveștilor noastre traumatice, prioritizând grija și iubirea față de corpurile noastre bolnave, îndurerate, scumpe, sensibile, fantastice, și nu mai e nimeni care să meargă la muncă, poate atunci, în sfârșit, capitalismul își va urla mult-așteptatul, binemeritatul și gloriosul sfârșit.”

Un posibil futurism nebun (mad futurism) poate fi emergent, poate fi deja prezent, pentru a ne susține în lupta noastră de fiecare zi. El poate coexista cu durerea noastră împărtășită, cu doliul pe care îl putem aduce în comun sau în spațiul public, cu pierderea constantă a resurselor noastre în lupta pentru supraviețuire. În eseul After Crip, Crip Afters, Alison Kafer își rezumă viziunea asupra muncii tocmai prin această întrupare concomitentă a pierderii și a emergenței:

Caut feluri de a numi dizabilitatea cauzată de traumă, trauma cauzată de dizabilitate, dizabilitatea cauzată de dizabilitate și trauma de traumă, fără să aplatizez diferitele nivele de violență sau deposedare sau alienare. Și vreau ca toate acestea să coexiste – nu lin și ușor, nu fără fricțiune sau dispută – cu posibilitatea, cu speranța, de și pentru viitoruri crip. 

Un posibil futurism nebun poate începe în adaptarea noțiunilor de timp și grijă într-o anumită relație, între două sau mai multe persoane, într-o prietenie sau într-o comunitate. Poate începe prin adunarea mai multor persoane într-un cerc de ajutor reciproc, astfel încât să ne putem distribui resursele de timp și grijă spre susținerea mai multora dintre noi. Poate începe printr-o mai bună înțelegere a noțiunilor diferite de timp și energie în relații de muncă, sau în relații emoționale. Dar mai ales, futurismul nebun deja a început, este deja prezent, trăiește în fiecare dintre noi prin simplu fapt că suntem reziliente și suntem încă aici.

Vreau să organizez încă o manifestație
Să îmi port sărăcia și queernessul, nebunia
Și corpul meu/mintea mea de femeie
Cu fruntea sus
Cu pumnul strâns
La vedere

 — Ileana Negrea, Trimiteri, din cartea Jumătate din viața mea de acum

Acest text face parte dintr-o serie de 7 cercetări din cadrul proiectului „Teoreticențe”. Vei găsi pe site și cercetări despre male gaze / heteronormativitate & cisnormativitate / antispeciism / feminism liberal & feminism anticapitalist / cancel culture / consimțământ.