Mă așez la birou cu gândul să termin e-mailul pe care îl amân de trei zile. Deschid fereastra de Gmail, încep o schiță și mintea îmi fuge în altă parte.

Mai ții minte când ai scris e-mailul acela spre una din profele de la psihogie și i-ai zis că nu vrei să te implici în proiectul ce părea o bătaie de cap masivă? Ce birou ciudat avea, parcă scos din reviste, parcă se uitase efectiv în newsletter-ul de la Zara Home și își alesese toate piesele dintr-un model gata făcut de ei. Mai știi măștile de pe pereți? Ce apropriere, penibil. Te-ai întrebat din ce țară erau și dacă fusese ea în vacanță și le cumpărase sau dacă le primise cadou și cam cum arăta viața oamenilor de acolo. Te-ai așezat pe fotoliul inconfortabil de piele care ți se lipea de pielea descoperită de pe picioare și îți venea să țipi de la cât de inconfortabilă era senzația. De fiecare dată când te mișcai, scotea un scârțâit. I-ai spus, așa cum exersaseși de o mie de ori acasă, că nu poți să te implici în proiect, dar te gândeai obsesiv că ar trebui să faci mai mult contact vizual cu ea. Nu te puteai concentra la ce îți răspunde pentru că numărai secundele în care te uitai în ochii ei și apoi pe cele în care te uitai oriunde altundeva. Citiseși undeva că cel mai  bine e să alternezi – nici nu te holbezi la om, dar nici nu îl ignori complet. Și când nu te concentrai la asta, numărai tablourile din cameră sau rotocoalele de praf de pe cotoarele cărților. Aliniai cu mintea obiectele de pe birou în forme evidente, dar văzute numai de tine. Apoi, vocea ei se ridica într-o inflexiune diferită și deveneai din nou atentă – poate observase că ești cu gândul altundeva și voia să te admonesteze. Ce putea fi mai important decât proiectul despre care vorbea? Dar tu oricum nu înțelegeai de ce te chemase, de ce credea că ai fi persoana potrivită pentru rolul ăsta. A fost una dintre cele mai lungi ore din viața ta.

Las schița de e-mail deschisă și mă apuc să caut simptomele tulburării ADHD, apoi pe cele ale tulburării de spectru autist. Deschid mai multe pagini, le citesc în viteză, pe diagonală și inima îmi bate tot mai tare. Deja le știu pe de rost, dar nu strică să le mai citesc odată, cuvintele sunt previzibile și îmi oferă o formă de confort. Îmi aduc aminte și acum primele dăți când am citit criteriile de diagnosticare și cuvintele aveau un zumzăit adânc ca un magnet care și-a găsit perechea.

 „Semne și simptome ale ADHD la adulți: dificultăți în menținerea atenției pe perioade lungi, distractibilitate, disfuncții executive, probleme de memorie, hiperactivitate, impulsivitate.”

„Semne și simptome ale TSA (autism) la adulți: mișcări repetitive, atașamentul față de rutine stricte, ecolalie, furie din cauza schimbărilor minore, dificultăți senzoriale, interese obsesive.”

Și dacă sunt amândouă prezente? O varză incurabilă și contradictorie care îți golește toate resursele interne până nu mai rămâne nimic decât paralizia internă a anxietății.

cum se trăiește într-o husă pe care nu o înțelegi?
____________________________________________________

Ar trebui să trimit e-mailul ăla nenorocit.

Mâna îmi transpiră pe mouse deși mi-e frig, bluza începe să mă tragă de gât în spate și o trag înapoi furioasă. Mă mănâncă ceafa, ba nu! obrazul, ba nu! am o bubiță pe antebraț și trebuie să o scarpin urgent. Adesea mă gândesc că pielea pe care am primit-o e prea mică pentru mine, că e prea greu de întreținut și aș vrea să o smulg jos. Nu am cerut-o eu, nu mi-am dorit să fiu atât de expusă într-un corp finit și greoi. Mă deranjează la colțuri, mă mănâncă tot timpul, se freacă de alte materiale și apoi se aprinde ca o sirenă de incendiu. Mereu o povară, foarte rar un vehicul pentru liniște și plăcere.

OK, gata, deja e ridicol. E ora unșpe și încă nici n-am început textul de mesaj, iar o să se facă patru și plec de la birou cu golul acela surd în stomac care îmi trezește reflexul de vomă și are gust de rușine.

Text e-mail: „Bună ziua, numele meu este Irina Coza, psiholog și vă scriu în legătură cu…”.

A trecut o pasăre prin fața geamului, am văzut-o cu coada ochiului! Parcă era o cioară, dar putea fi și o stăncuță, sunt relativ ușor de confundat. Ambele sunt din familia corvidelor, dar stăncuțele sunt mai mici și au ochii albaștri. Ele fac parte din genul corvus, subgenul coloeus, specia corvus monedula, spre deosebire de cioara de semănătură care este din specia corvus frugilegus. Simplu de ținut minte.

Încerc de o vreme să mă împrietenesc cu ele, dar până acum nu au reciprocat interesul; le-am tot lăsat nuci și alune pe pervaz, dar degeaba. În schimb, foarte multe vrăbiuțe și pițigoi vin în fiecare zi să ia micul dejun aici la geam și îmi umplu inima de fericire când le aud cântecul puternic.

Mă dor ochii, probabil m-am uitat iar prea mult în ecranul de la calculator. Mi-e și foarte sete, nu reușesc să-mi aduc aminte când am băut apă ultima dată. Cred că azi dimineață la 8, când am ajuns la lucru și am luat pastila pentru dureri abdominale. Altă zi, altă pastilă de măcinat pentru ficat. Îmi somatizez anxietatea atât de eficient încât pot să jur că vreau să-mi fac corpul de nelocuit.

Ce mai am de făcut azi? O senzație mă zgândărește, e ceva ascuns în spatele gândurilor vii, am uitat ceva și pot să o simt. E de parcă firul narativ al conștiinței mele se întinde până într-un punct unde întâlnește o gaură neagră și acolo se pierde subit tot ce nu e prezent în fața ochilor.

Iau repede un pix și o bucățică de foaie și notez ideile care mi-au apărut fugar în minte.

„Azi trebuie să mă ocup de:

1. trimis e-mailul către departamentul de resurse umane (azi, te rog, ai amânat destul!)
2. sunat pe mama să văd ce face pentru că mi-a tot repetat că nu o sun niciodată, i-am spus că de multe ori vreau să o fac, dar uit
3. băut apă, cel puțin doi litri (pune remindere pe telefon!!!)
4. mers până la magazinul de jos să îmi iau de mâncare (foarte important să nu uiți iar să faci asta, ieri ai stat nemâncată până la ora patru pentru că te-ai luat cu alte task-uri!!)”

Mai e ceva, știu sigur, dar nu se materializează în conștient. Gândul fuge tiptil de mine precum pisica atunci când vreau să o iau în brațe – rapid și pe vârfuri. E atât de frustrant, îl pot simți în apropiere, mă învârt după el ca un titirez pe o masă perfect dreaptă, dar nu-l ajung.

Mă ridic să-mi pun apă de la dozator și mă lovește subit o amețeală care îmi încețoșează privirea și trebuie să mă țin de birou ca să nu cad. Mă gândesc că trebuie să merg urgent să îmi iau de mâncare. Când îmi revin puțin îmi dau seama că pot auzi sfârâiala puternică a mațelor, sucirea violentă în căutare de ceva solid pentru a descompune în nutrienți și deșeuri. Lumea din jur se preface că nu le aude, dar acum pentru mine sunetul e asurzitor.

Îmi umplu cana cu apă și mă întorc la ecranul calculatorului și la fereastra cu schița e-mailului pe care trebuie să îl trimit neapărat. Am apă, amețeala a trecut, scaunul e relativ confortabil, colega s-a oprit din vorbit, dinspre geam se aude ciripitul fericit al păsărelelor care ronțăie semințe – viața pare ok. Acum e momentul, acum trebuie să mă concentrez să scriu afurisitul ăsta de e-mail care îmi provoacă anxietate de mai bine de trei zile.

Text e-mail: „Bună ziua, numele meu este Irina Coza, psiholog practicant și vă scriu în legătură cu datele pentru evaluarea din acest semestru. Atașat regăsiți un model de document în care vă rog să completați informațiile necesare despre cadrele didactice, până cel târziu la data de…”.

Lucruri care te deranjează în momentul de față: lumina oribilă din tavan, patru ochi pătrați ca ai unui zeu voyeurist care nu clipește niciodată. Pocnetele în surdină ale caloriferului care se încălzește, atât de ritmic și zgomotos încât simți picurii de apă direct pe frunte. Stomacul care îți cere mâncare deși îi tot spui că ești ocupată. Bucățica de piele de pe buza uscată care nu se lasă smulsă de dinți. Întrebările inoportune ale colegei care te întrerupe de fiecare dată când reușesti să-ți aduni gândurile-oițe și să le mâni spre țarcul unde se află îndeplinirea obiectivului. Vocea ei, insinuările ei zeflemitoare despre cum pare că nu lucrezi deloc, presupunerile ei despre cum ești impulsivă, dezorganizată, leneșă. Proastă. Ai vrea să-i faci ceva – de fiecare dată când vezi cum se încăpățânează să nu te înțeleagă, te sufocă o furie seismică.

Au mai trecut două ore în care nu am mâncat și nu am terminat de scris e-mail-ul, dar am aflat că șobolanii se gâdilă și că procesele din secolul XVII împotriva vrăjitoarelor din Salem, Massachusetts, nu au avut nicio legătură cu farmecele și poțiunile magice. Dimpotrivă, a fost vorba despre o mână de bărbați ofensați că femeile ajung să dețină proprietăți și care au vrut să stârpească din fașă orice gând timid, dar periculos, despre libertate. Era destul să le acuze că sunt vrăjitoare ca să se deschidă o investigație a cărei rezultat era, de cele mai multe ori, surpriză!, extrem de favorabil unei sentințe la moarte.

DE-A LUNGUL ISTORIEI, BĂRBAȚII NE-AU LUAT TOT. AU CONSTRUIT O LUME NUMAI PENTRU EI, ÎN CARE NOI SĂ FIM FLORI DE COLȚ, SERVITOARE, CONCUBINE, DAR NICIODATĂ FEMEI CU DREPTURI DEPLINE.

Furia mistuitoare s-a întors. Simt cum îmi consumă în viteză materialul genetic din celule lăsând în urmă doar carcase goale. Mă transformă instant într-o tornadă care nu încape în corpul cărnos ce mă găzduiește; pur și simplu nu e destul loc, nu pot să respir. Furia a ars tot ce a fost înaintea ei și a eradicat posibilitatea a ceva după. 

Mă joc cu inelul de pe arătător, îl tot mișc apăsat înainte și înapoi peste articulația falangei ca să-mi provoace durere. Verigheta e strâmtă și de fiecare dată când o forțez peste articulație, lasă în urmă o dâră roșie și o pulsație care mă liniștește. Repet mișcarea, mai încet, savurez momentul, inspir adânc. Inima mi-a luat-o razna, se zbate ca o nebună să scape din cutia toracică, iar piciorul a început să mi se zbată frenetic. Nu mă pot conține.

Trebuie să încerc să mă calmez pentru că dacă nu, o să fac infarct sau o să omor pe cineva.

O altă zi, o altă dezlânare grotescă a procesului meu cognitiv, iar anxietatea stă deasupra, pe un jilț înalt și amplifică tot.

Era doar un nenorocit de e-mail.

cum se trăiește într-o husă pe care nu o înțelegi?
____________________________________________________

În mine se dă o luptă de când eram copil. O creatură mitică îmi spune ghicitori care n-au răspuns și îmi survolează fiecare gând, emoție și decizie. Îmi șoptește sfaturi contradictorii și mă îndeamnă la răzvrătire ca apoi să mă pedepsească cu valuri de rușine și teamă. Nu pot câștiga, oricând aleg un drum pe care să merg, ea îmi arată că automat se pierde posibilitatea unui drum alternativ pe care nu-l voi explora niciodată. Așează reflectorul pe sine și începe să recite, într-o dicție perfectă, toate lucrurile pe care nu voi apuca să le fac pentru că am luat o anume decizie, ca într-o piesă de teatru.

Îmi spune să mă gândesc, până la extenuare, la toate variantele posibile pentru un scenariu, iar apoi îmi cere să le uit complet și să mă arunc cu capul înainte. Îmi spune că viața mea e un eșec și că sunt cea mai plictisitoare ființă din univers dacă fac același lucru două zile la rând, dar dacă nu-mi formez o rutină zilnică mă suprastimulează cu un milion de gânduri negative până îmi provoacă atacuri de panică. Mă împinge în conversații cu străini în care ba ajung să-mi povestesc toată viața ca răspuns la un „ce faci?”, ba nu deslușesc înțelesul unei replici, o iau ad litteram și virez conversația în direcția greșită. Mă provoacă să fiu hipervigilentă în legătură cu mediul înconjurător, pentru că nu știu niciodată de unde poate să sară pericolul, dar mă lasă să colecționez vânătăi pe mâini și picioare ca un veritabil muzeu al coliziunilor. Îmi spune să plâng dacă văd un ursuleț de pluș aruncat pe marginea drumului, dar să nu simt absolut nimic dacă persoana dragă îmi spune că suferă.

Nu există pauză. Roata minții se învârte la nesfârșit, zi, noapte, oră de oră, minut de minut, secundă de secundă. Stoluri de idei abia ieșite din găoace se învârt bezmetice printre axoni și dendrite și se sfârșesc înapoi în mâlul materiei cenușii de unde alte stoluri se pregătesc să-și ia zborul în orice moment. E o neliniște constantă, un „bâtz” mental interminabil și epuizant. E un glitch în sistem sau e sistemul în sine, nici nu mai știu. E o luptă pe care o pierd de fiecare dată.

Mai ții minte când te-a luat gura pe dinainte și ai povestit unor oameni pe care tocmai îi cunoscuseși toată viața ta sexuală, cu detalii extraordinar de grafice? Primele câteva dăți au fost cringe, dar apoi ți-ai dat seama că șocul și amuzamentul de pe fața lor îți provoacă o vibrație plăcută în corp și ai continuat să o faci. Dar gândurile, când ajungeai acasă și te trezeai din beție – absolut brutale. Jena, rușinea intensă, groaza nediluată la gândul că oamenii aceia nu râdeau cu tine ci făceau mișto, toate te-au sufocat. Voiai să te închizi în casă pentru tot restul vieții. Dar apoi ieșeai din nou în oraș și impulsivitatea îți dezlega limba după al doilea pahar de alcool, iar senzația aceea pulsatilă era ca un drog. Te chema lasciv, te mângâia pe obraz și îți susura în ureche, nu puteai să o refuzi oricât încercai. Te abandonai în brațele ei și uitai cum te-ai simțit ultima dată, cum a mâncat dezgustul de sine din tine – cu îmbucături mari și pofticioase. Iar când high-ul  începea inevitabil să dispară, te luai la ceartă cu cineva și bam! iar îți lua tot corpul foc în cel mai mișto mod posibil.
Oare știai și atunci ce știi acum – că vei fugi toată viața cu limba scoasă și ochii ieșiți din cap după orice strop de dopamină, în orice formă disponibilă, indiferent de consecințe?

Dar existența mea nu e zbuciumul neputincios al unei păpuși de lemn. De bine, de rău, mintea mea este un triunghi al bermudelor în care o mie de idei simultane se nasc cu viteza luminii și mor înainte de a ajunge la maturitate, dar altele se agață de membrana vâscoasă a creierului cu puterea unui clește ruginos și perseverează. Umorul meu este tăios și mereu prezent, indiferent de cât de disperată pare o situație. Sunt capabilă să întorc orice împrejurare pe toate laturile ei, ca un cub Rubik, și să găsesc soluția cea mai originală. Păstrez în mine rolodexuri infinite de informații aparent aleatorii, care așteaptă, în latență, o conexiune surprinzătoare pentru a străluci.

Așa a apărut și anxietatea mea sau mai bine zis compendiul tuturor gândurilor care au găsit teren fertil în mine, s-au sădit adânc și n-au mai vrut să plece. Așa apar și obsesiile, fie ele pasagere sau perene. Intensitatea și durata de viață pe care o au este mereu un mister, potențialul de dopamină este cel care decide câtă vreme sunt prinsă în vârtejul amețitor al unei hiperfixații. Dar obsesiile sunt mai mult decât mistuitoare, ele îmi dau sens. Ele îmi ghidează viața interioară bogată și mă ajută să creez în timp record ceea ce altora le-ar lua săptămâni sau luni. Mă ajută să explorez și să valorific cele mai întunecate colțuri din mine și să mă dedic întru totul lucrurilor care mă pasionează.

Apoi, mirosul meu e un portal spre o mie de alte lumi posibile sau, de cele mai multe ori, spre o încrengătură densă de amintiri uitate. Văzul meu e o unealtă perceptivă ultraperformantă, capabilă să distingă în câteva clipe pattern-uri invizibile și mișcări fine, abia observabile, de către ochiul uman. Auzul meu poate detecta picuri de apă pe gresia din baie în timp ce în casă merge televizorul și poate discerne în cacofonia de conversații dintr-un local pe cea pe care vrea să se focuseze și să o audă clar. Tactilul meu poate capta o atingere trecătoare și să o transforme într-un triumf senzorial în care să mă pierd. Fiecare celulă din mine strigă că vrea să trăiască tot ce poate fi trăit, că vrea să sugă nectarul vieții direct de la sursă și să moară în viteză, euforică și cu interiorul organelor tapetat cu amintiri.

Corpul meu este un imaginar devenit realitate. O metamorfoză și o sfidare continue a ceea ce înseamnă să fii om. Sunt adaptare în stare pură, o vrăjitoare menită să înțeleagă toate sensurile ascunse ale vieții.

____________________________________________________
cum se trăiește într-o husă pe care nu o înțelegi? o zi. apoi alta. cu răbdare, căldură și curiozitate. cu suișuri și coborâșuri, dar niciodată cu renunțare. cu oameni care văd și iubesc cosmosul extraordinar care este mintea ta. cu tine și atât.