În acest articol și cel al Roxanei Oprea, încercăm să cuprindem vastitatea războiului care ne înconjoară – pentru a căuta moduri de a ne opune și de a rezista colectiv. Explorăm câmpuri de luptă care nu sunt neapărat vizibile, câmpuri de luptă care nu arată ca războiul convențional, dar sunt în strânsă legătură și complementare acestuia. Explorăm tema monopolului legitim al violenței – cei care dețin capitalul, puterea și privilegiile, asupra celor care nu o dețin. Vorbim despre cum capitalismul nu poate exista fără războaie.
Războiul înseamnă distrugere în masă, pierderea de vieți și reducerea speranței de viață. Am văzut asta și în ceea ce s-a numit „the war on drugs” și „the war on terror” inițiate de Statele Unite ale Americii în ultimele decenii – forme convenționale și hibride de război care s-au extins aproape în întreaga lume și au transformat-o. Au însemnat utilizarea de armament, soldați, tactici militare, dar și tortură, privarea de libertate, hărțuire, exploatare în muncă inclusiv sexuală, confiscarea dreptului la existență pentru sute de mii de persoane precare în America de Nord, America Latină, Orientul Mijlociu.
Războiul de clasă stă la baza capitalismului – între cei care au proprietate și avere, și cei care sunt nevoiți să muncească ca să trăiască. Acest război ia adesea forme convenționale (război între țări sau formațiuni politico-administrative), ia forma războaielor civile, și ia forme mai puțin vizibile precum moartea prin epuizare în muncă, moartea persoanelor fără adăpost în frigul iernii sau în arșița verii, violența asupra corpurilor exploatate și devalorizate (femei, minorități etnice rasializate, lucrătoare sexuale, persoane trans, persoane migrante, persoane vârstnice sau cu dizabilități), moartea la naștere sau refuzul nașterii corpurilor devalorizate. Acestea din urmă par cazuri și povești individuale, drame disparate. Dar ele sunt forme de ucidere în masă – chiar dacă „masa” acestor victime nu este compactă sau nu se află în linia întâi a războiului.
Războiul nu poate exista fără „efortul de război” – care are loc în spatele liniei întâi, de la sediile guvernelor și palatele președinților, până în casele noastre. „Efortul de război” presupune munca constantă a oamenilor nevoiți să își vândă mâna de lucru, exploatarea lor pentru tot ceea ce înseamnă militarizare, apărare, tehnologie, infrastructură, capital acumulat. Dar înseamnă și munca grea de reproducere – nașterea și îngrijirea și menținerea în viață a celor care pot să devină „carnea de tun” și mâna de lucru a mașinăriei de război. Cum putem construi solidarități reale care să oprească mașinăria de război, traversându-i toate aceste linii și câmpuri de luptă? Cum putem rezista într-o lume fragmentată de capitalism, care se hrănește din rasism și patriarhat?
***
Conceptul de „război asupra persoanelor sărace”
În luna aprilie 2025, a încetat din viață sociologul Herbert Gans, unul dintre primii și cei mai activi promotori ai sociologiei ca știință care trebuie să contribuie la o societate mai bună, mai justă, mai echitabilă și demnă pentru toți oamenii. A fost refugiat al celui de-al doilea război mondial și vehement opozant al războaielor. A cercetat despre procese de regenerare urbană care evacuează persoanele mai sărace din clasa muncitoare, împingându-le tot mai departe de comunitățile lor, a criticat înțelegerea sărăciei ca o înclinație culturală a anumitor grupuri (teorie populară în științele sociale în anii 1960), a criticat teoria conform căreia designul urban și intervențiile arhitecturale sunt suficiente pentru a eradica sărăcia. Mai mult, studiile lui Herbert Gans din anii 1960 încoace au arătat faptul că categoriile mai avute au doar de profitat de pe urma categoriilor mai sărace, care sunt ținute în sărăcie tocmai pentru a fi exploatate mai ușor și mai intens (lucru discutat recent în spațiul cultural românesc de actorul independent Andrei Șerban, în spectacolul de stand-up „Dacă eu n-aș fi sărac, tu n-ai fi bogat”). Aceste studii au format baza conceptului de „război asupra persoanelor sărace”, explicat în cartea sa The war against the poor (1995).
Conceptul ne ajută să vedem procese invizibile prin care persoanele sărace sunt excluse nu doar de la accesul la resurse și servicii, de la bunăstare, din cartierele „bune”, ci chiar de la dreptul de a fi oameni și de a avea o viață. Să înțelegem procese social-economice și politice complexe prin care viețile acestor persoane ajung să nu conteze, și deci pot fi distruse – similar cu calculele cinice din spatele războaielor convenționale. Persoanele sărace, astfel excluse din sfera umană, dintre oameni, sunt adesea asociate cu deșeuri sau cu animale non-umane: fie prin evacuarea către zone poluate, către gropile de gunoi ale localităților, către condiții de locuire care, de fapt, nu permit viața. Autoritățile publice sunt complice în aceste procese – prin politici publice care operează și mențin excluziunea și prin violența poliției, a jandarmeriei, a poliției de frontieră care întrețin un atac continuu, adesea armat, asupra persoanelor sărace.
Astfel, sărăcia este, în același timp, un proces de exploatare economică, un fenomen de separare socială și un set de decizii politice similare cu (și legate de) cele care ne îndreaptă către războaie. Logica similară a acestor forme de război stabilește o clasă inferioară de oameni – sau de fapt o clasă de non-oameni – care pot fi exterminați, cărora nu li se permite viața sau care sunt deposedați de viață. Ei sunt construiți social drept o „amenințare” la adresa avantajelor, proprietăților, teritoriilor persoanelor dezirabile – care trebuie „apărate“.
Logica similară a războiului convențional și a războiului asupra persoanelor sărace face ca moartea de sărăcie să fie o moarte violentă. Face ca persoanele în vârstă, cu pensii prea mici sau fără pensii, fără acces la medicamente și îngrijire, să fie condamnate la moarte. Face ca bebelușii născuți în familii sărace, discriminate etnic și rasializate să aibă șanse reduse la viață. Face ca sarcina, nașterea și lăuzia femeilor sărace să fie un teren de luptă. Indicatorul demografic al speranței de viață – aparent un aspect tehnic – este de fapt o condamnare la moarte pentru persoanele sărace.
Cercetătoarea-activistă Enikő Vincze scria în anul 2013 despre toate aceste aspecte, în contextul nostru, în articolul The war against poor (Roma) in populist discourses and practices in Romania. Arăta cum munca până la epuizare și condițiile mortale de muncă sunt o formă de război asupra persoanelor sărace – prin exemplul celor forțate să lucreze informal la gropile de gunoi ale orașelor. Un război de clasă care – ca și războiul convențional – poate îmbrăca un aspect pur tehnic, de calcul strategic: de exemplu, prin impunerea politicilor de austeritate, care au o aparentă neutralitate. De asemenea, articolul arăta cum evacuările forțate din locuințe reprezintă un război – între clasa care apără proprietatea ca obiect de investiții și cea fără proprietate, fără avere, pentru care locuința înseamnă supraviețuire. În continuare, vom urmări aceste două linii de analiză pentru a face mai vizibil „războiul asupra persoanelor sărace”.
Război și muncă
Munca precară este echivalentă cu moartea, fie că o numim speranță scurtă de viață, speranță scurtă de viață sănătoasă, accident de muncă, muncă cu grad ridicat de risc, boli profesionale. Persoanele împinse în sărăcie, forțate să realizeze munci precare pentru că nu au acces la condiții de muncă demne, formează ceea ce în economia politică critică se numește chiar „armata de surplus” de muncitori. Termenul arată legătura directă dintre exploatarea pe piața muncii și războiul de zi cu zi al capitalismului. Un război cu care ne-am obișnuit, un război ascuns în plină vedere, deci pe care rar îl mai percepem ca atare și căruia rar ne opunem. Un alt termen sugestiv folosit în științele socio-umane critice este „complexul industrial-militar”, care ilustrează de asemenea legătura directă dintre exploatarea muncii și industria militară amplă care alimentează războaiele.
Această industrie nu se reduce doar la fabricile de armament, ci include infrastructuri invizibile de transport, de telecomunicații, de baze de date și spații logistice, zone de exploatare minieră etc.. „Efortul de război“ este o constantă a vieții în capitalism, pregătirea pentru război și dezvoltarea de echipamente militare având loc mereu, în spații și în feluri din cele mai diverse, înghițind o mare de muncitori precari: de la tinerii (adesea precari și cu posibilități limitate) din linia întâi, care muncesc să devină soldați și deci „carne de tun” pentru toate armatele lumii; de la mame și bunici care muncesc să crească copii care vor fi apoi implicați în lupte; la muncitorii din porturi unde se încarcă și descarcă transporturi de armament; la persoanele refugiate care muncesc din când în când, de pe telefoanele lor, pentru sume infime, să antreneze inteligența artificială folosită apoi și în industria militară; până la muncitoare din industria textilă (muncă epuizantă, dintre cele mai prost plătite, cu risc de orbire și alte afecțiuni grave) care cos fermoare sau catarame pentru uniforme militare, adesea pentru armate din țări îndepărtate de locul lor de muncă; sau lucrătoarele sexuale care muncesc pentru soldați.
Războiul are, deci, loc nu doar în prima linie. Are loc prin epuizarea și riscul de moarte prin muncă a celor din industria textilă, a celor din construcții, a persoanelor care fac muncă sexuală. Sau chiar moartea de epuizare și stres a celor din companiile financiare foarte competitive (care investesc, printre altele, poate indirect, și în industria de armament). Astfel, șantierele, câmpurile agricole, exploatările de resurse materiale sunt și ele linii de război. Substanțele toxice, echipamentele periculoase, schelele, încărcăturile masive, autobuzele pline de muncitori și conduse de șoferi epuizați – toate sunt arme mortale. Iar toate armele mortale țintesc „surplusul” de oameni, ale căror vieți pot fi deposedate sau sunt considerate mai puțin valoroase.
Este și cazul persoanelor aflate la o vârstă mai înaintată, la vârsta de pensionare care semnalează în mod formal finalul vieții productive. Persoanele cu dizabilități sau aflate la vârsta de pensionare sunt considerate ca fiind lipsite de capacități productive (sau cu capacități reduse) – ceea ce le face lipsite de valoare în capitalism. În ultimii ani, atacul asupra pensiilor și creșterea vârstei de pensionare în multe țări europene, inclusiv în România, face mai posibilă moartea la finalul vieții productive: practic, oamenii ajung să muncească până mor. De aceea, au fost și proteste ample și violente pe această temă în Europa – semnalând o linie de război, pe viață și pe moarte. Pentru generațiile mai tinere, tema pensiilor este aproape invizibilă. Dar pentru persoanele precare, forțate să muncească toată viața, solidaritatea socială și redistribuția bunăstării – exprimate și prin asigurarea unei pensii decente – sunt interzise.
În spațiul cultural românesc, toate aceste aspecte și conexiunile muncă-război-capital au fost abordate de-a lungul timpului. Spectacolul interactiv Între granițe, jucat în anul 2016, a vorbit despre industria de armament europeană, în paralel cu procesele de migrație și refugiu chiar din zonele de conflict militar, în care firmele de armament europene fac profit. În acea perioadă, se înregistrau deja de niște ani buni mii de persoane (mai ales din Africa și Orientul Mijlociu) ucise anual în Marea Mediterană, împiedicate să intre în apele teritoriale europene în timp ce încercau să se refugieze. Acest lucru se întâmplă în continuare la frontierele fortăreței europene. Apoi spectacolul Corp străin a avut premiera în anul 2017, ilustrând povești de migrație, refugiu, deposedare și muncă, pe fundalul războaielor lumii. Cercetând cum are loc exploatarea prin muncă a persoanelor refugiate, cum guvernele susțin cu bani publici industria privată de armament, cum lideri așa-zis dușmani participă laolaltă la târguri internaționale de „echipamente de apărare” (de exemplu, la cele mari din Marea Britanie și Malaezia), spectacolul atrăgea atenția asupra profiturilor private uriașe care se fac din război și din întărirea granițelor. În anul 2023, a avut loc premiera spectacolul Cine l-a ucis pe tata, o adaptare a romanului omonim al lui Édouard Louis (2018), persoană queer provenită din mediul sărac rural francez. Autorul arată cum politicile și măsurile capitaliste împing și mențin oamenii în sărăcie, în același timp în care extrag profit din munca lor, îi separă și îi îndeamnă la violență unii împotriva altora; în capitalism, solidaritatea și pacea sunt practic interzise oamenilor săraci.
Războiul capitalist de zi cu zi este ilustrat chiar și în filmul premiat Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023): munca până la epuizare, accidente de muncă fatale, condiții de muncă fatale (de exemplu, în domeniul transporturilor), violența față de persoanele sărace, față de femei, față de muncitorii care nu au încotro decât să își vândă forța de muncă zi de zi. „Sfârșitul lumii” nu vine doar prin războiul convențional distrugător, ci și prin toate aceste crime de război cotidiene. Tot în anul 2023, a avut loc și premiera spectacolului Oameni și arme – tratând toate aceste teme în mod direct: exploatarea muncii în fabricile de armament, care este apoi utilizat să distrugă vieți nenumărate (sau, de fapt, a căror numărătoare nu e niciodată clară sau total publică), în teritorii de care știm cât de cât (precum Palestina, Siria, Yemen) și în teritorii de care nu știm mai nimic (cum sunt Etiopia, Nigeria, Sudan).
Război și proprietate
Războaiele convenționale se dau pe resurse și teritorii – adică monopolul asupra surselor de profit și acapararea proprietății, care sunt cheia avansului capitalist. Dar nu doar linia întâi, ci toate liniile de război produc teritorii care sunt mai profitabile dacă sunt distruse, devalorizate, exploatate la maximum – pentru a fi apoi, uneori, revalorizate prin reconstrucție. Auzim asta des în ultimii ani, în discuțiile politice cinice despre investiții în reconstrucție în Palestina și Ucraina – ținte ale capitalului financiar global. Așa cum am auzit, în deceniile anterioare, discuții similare despre Afganistan sau Irak sau chiar fosta Iugoslavie. Este vorba și despre acapararea resurselor teritoriilor respective, și despre profiturile din vânzarea de armament în zonele de conflict (specula din industria militară și financiară), și despre profiturile din reconstrucția post-război, dar și despre controlul unor teritorii și căi de transport vitale pentru circulația globală a mărfurilor. Dar ce se întâmplă în spatele liniei întâi a războaielor convenționale este parte a aceluiași proces amplu de război capitalist. Distrugerea, devalorizarea, exploatarea la maximum a teritoriilor, pentru profit, a avut loc de exemplu și în cazul transformării țărilor foste socialiste din estul Europei și din fosta Uniune Sovietică, în anii 1990 – cum se poate citi, de exemplu, în capitolul „The winding road of privatization: a path for real estate development into former state socialist economies”, din volumul Uneven Real Estate Development in Romania at the Intersection of Deindustrialization and Financialization (2024, Vincze și Vlad).
Aici, ratele de mortalitate au ajuns, în unii ani din acel deceniu, la niveluri cunoscute doar după cel de-al doilea război mondial (în condițiile de foamete și distrugere lăsate de acel război uriaș). Faptul că acea generație a fost numită „de sacrificiu” nu a fost doar o metaforă – ci a fost chiar sacrificiul de vieți omenești cerut de transformările capitaliste. Oamenii nu au murit doar de frig, foame, lipsa medicamentelor și îngrijirii, ci și încercând să ajungă în Europa de Vest la muncă – trecând granițe în dube fără aer sau prinși sub caroseria mașinilor. După falimentarea fabricilor, disponibilizări și distrugerea regimurilor socialiste din Est, muncitorii și muncitoarele și-au riscat viața pentru a fi exploatați în muncă în Vest – sperând totuși că această luptă se va termina cândva și le va fi mai bine.
Milioane de persoane au luat acest drum, plecând din teritorii devalorizate și sărăcite spre teritorii scumpe și bogate. Acumularea de resurse pentru a construi sau achiziționa o casă – ca unica formă de siguranță pentru familia extinsă sau pentru copii, în condițiile incerte ale schimbărilor capitaliste – a fost motivul principal al migrației masive din estul spre vestul Europei. Majoritatea persoanelor migrante nu aveau acces la astfel de resurse, ba chiar familiile lor fuseseră deposedate odată cu privatizarea locuințelor și a proprietăților publice. În timp ce pentru majoritatea oamenilor o locuință și un cartier numit „acasă” înseamnă protecție de frig și arșiță, odihnă după muncă sau la bătrânețe, o șansă la viață – pentru capitaliști acestea sunt calcule de profit și pierdere, investiții, achiziții, limite teritoriale de apărat sau de cucerit.
În anul 2013, o familie evacuată din locuința în care stătea de mulți ani, în zona Rahova-Uranus din București, a construit o baracă de protest pe care a pus un banner cu textul „Domnilor guvernanți, împușcați-ne!”. Familia nu avea unde să meargă, nu avea resurse pentru chiriile de pe piața scumpă din București (deja de atunci), așa că a locuit inițial în acea baracă de protest. Într-un final, după ani de luptă, au primit locuința socială la care aveau dreptul. Dar vârstnicii din familie au decedat, sănătatea lor fiind degradată de violența evacuării, a deposedării, și de așteptarea îndelungată în condiții de locuire precară.
Evacuarea din anul 2013 făcea parte dintr-un lung șir de evacuări forțate început în anii 2000 în centrul capitalei, pe vremea primarilor Băsescu și Videanu, mari apărători ai proprietății și intereselor private, chiar împotriva proprietății publice și colective. În acea perioadă, familii evacuate, cu venituri mici din munca precară, s-au urcat chiar pe o clădire publică și au amenințat că se aruncă, din disperarea de a rămâne în stradă cu copii cu dizabilități. O altă familie a făcut o acțiune îndelungată de protest, în care un membru al familiei a stat într-un sicriu deschis în stradă, atrăgând atenția asupra faptului că a locui în stradă înseamnă a fi la un pas de moarte.
Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (din București) și Căși Sociale ACUM! (din Cluj) au documentat mai multe cazuri de persoane care au decedat în timp ce se aflau pe listele de prioritate pentru o locuință socială la care aveau dreptul, așteptând totuși ani de zile fără a li se aloca nimic din partea autorităților publice responsabile. De asemenea, în România sunt sute de cazuri de locuire în zone toxice, inundabile, periculoase pentru viață, care împing pur și simplu la moarte prematură persoanele care stau acolo. De exemplu, cercetarea națională Sparex a documentat astfel de situații în multe localități din țară. Toate acestea par a fi situații izolate, cu care nu avem nicio legătură și pe care cu greu ni le putem închipui. Dar ele sunt expulzări, parte din războiul asupra persoanelor sărace, războiul capitalist pe viață și pe moarte, pentru care deținerea teritoriilor și a proprietății sunt garantele profitului.
Spațiul cultural românesc a început recent să facă loc acestor teme. Un exemplu este filmul auto-documentar Moartea lui Iosif Zagor (2024), realizat chiar de persoana evacuată din locuință, din „orașul-model” Cluj-Napoca, pe care o urmărim de-a lungul mai multor ani de luptă pentru dreptul la locuire, până la moarte. Sau spectacolul În stradă (premiera în 2023), bazat pe istorii reale la limita supraviețuirii, în condiții de locuire precară, și în urma evacuărilor forțate din București, cel mai bogat oraș al țării. Acestea ilustrează și posibilități de solidaritate, sprijin reciproc, rezistență în fața mașinăriei de război care își alege victimele, trecând și prin orașele noastre – câmpuri de luptă mai puțin vizibile, în spatele liniei întâi.
În loc de concluzii – ce înseamnă pacea într-o lume a războiului capitalist
Cum putem trăi într-o lume fără război, dacă războiul este unul dintre sistemele vitale ale capitalismului? Atât de profitabil, pe multe planuri și câmpuri de luptă. Cum putem trăi într-o lume a păcii, când pacea este interzisă oamenilor săraci? Răspunsurile încep chiar de la întrebări: construcția unei lumi care nu este bazată pe profit, exploatare și deposedare, ci pe solidaritate și împărțirea echitabilă a resurselor, a muncilor, a sprijinului.
Dar care pot fi primii pași în această direcție care pare acum utopică? Protestele împotriva războaielor, a înrolării militare și împotriva industriei militare au fost mereu importante, generații întregi s-au politizat și s-au implicat în acest fel. În paralel, ar trebui să susținem proteste pentru accesul larg la servicii și bunuri publice – de sănătate, sănătate reproductivă, locuire adecvată, pensie și îngrijire, educație egală și gratuită; pentru bugete publice consistente în tot ce înseamnă susținere socială și diminuarea inegalităților (sociale și teritoriale). Nu doar la nivel local sau național, ci prin solidaritate internațională, inclusiv pentru persoane migrante.
Ar trebui să nu ne oprim până nu vedem aceste schimbări pentru o minimă echitate – acesta ar fi primul pas. Al doilea pas ar fi să avem mereu vigilență pentru cine profită de pe urma războiului, atât în linia întâi cât și în spatele ei, în manifestările mai puțin vizibile.
Partea de cercetare prealabilă pentru scrierea acestui text a fost sprijinită prin grantul nr. 22-GP-0001, The Foundation for Baltic and East European Studies, Södertörn University.
***
Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
