Acest text este un omagiu adus Laurei, o femeie trans din România, lucrătoare sexuală, ucisă în Italia în 2017, într-un act de violență transfobă. Împreună cu Patrick Brăila am mers la înmormântarea ei pentru a-i fi alături pe ultimul drum.

Între 2008 și 2024, peste 5000 de persoane trans au fost ucise în lume. De la 1 octombrie 2023 până la 30 septembrie 2024, au fost raportate 350 de astfel de crime, iar 93% dintre victimele lor erau persoane trans migrante sau rasializate. Aproape jumătate erau lucrătoare sexuale.

În acest text, am numit-o pe Laura „sfântă” nu pentru a o mitiza, ci pentru a sublinia cum societatea adesea acordă, abia după moarte, demnitate femeilor trans. Este un gest de reverență și revoltă, o încercare de a evidenția nedreptatea profundă și de a invita la recunoașterea și respectarea persoanelor trans în timpul vieții, nu postum.

*

„Vino-napoi!” – o voce de soră scâncește încet și grav printre lacrimi.  

În mijlocul încăperii se află un sicriu. Domină spațiul. Într-una dintre camerele de-abia ridicate ale casei vagon. Azi, o zi de noiembrie, despre acest sicriu este totul. E sicriul ei. Sicriul celei mai sfinte ființe din câte au cunoscut sătenii de aici, din Plătărești, județul Călărași – Laura. Cea care își schimbă culoarea de păr de fiecare dată când îi revede: roșcată, roză, blondă, șatenă, baby blue, brunetă, dar mereu înconjurată de o aură luminoasă, un văl de fum invizibil cu luciu sclipicios de speranță – Laura. Cea care lună de lună trimite bani acasă, pentru ca această casă să fie gata. Laura lucrează pentru asta! Casa e aproape gata acum, dar Laura nu mai e. Ba da, de fapt e aici, acasă, în casa vagon. (Chiar e?).

E aproape prânz și cerul e gri albicios. Undeva în dreapta se deslușește o pădurice cu multe siluete de crengi încâlcite, tentacule cu vârfuri înghețate. E frig, un foc arde undeva, fum deasupra unei imagini aproape sepia. Lipite de gardul de lemn sunt câteva bănci unde lume în negru așteaptă demnă și tăcută și curtea casei vagon se tot umple. Se formează o coadă spre încăperea unde ar trebui să fie trupul sfânt.

Sicriul e sigilat, venit cu avionul din Italia. Capacul i se poate ridica, dar sub el lipit bine de cealaltă jumătate a cutiei e încă un capac din oțel, model cu crini sculptați, aproape ca o tavă de biscuiți sudată cu fundul în sus. Nu răzbate nimic din interior. 

„Așa se aduc morții cu avionul. Costă enorm! Primarul ne-a zis că n-avem voie să deschidem de tot sicriul decât atunci când e pus în groapă. Înainte să toarne pâmântul. Altfel ne amendează!”, le explică unul dintre frați celor două figuri intruse în lumea satului natal al Laurei. Au venit să aducă o coroană și s-o conducă pe ultimul drum. N-o cunoșteau personal, dar sătenii și familia sunt convinși că au fost martore la un miracol de-al sfintei lor Laura. O numesc soră. „Suntem activiști, oameni care ajutăm pe alții ca noi!”, zic ei și nimic mai mult, pentru că nu e loc, poveștile despre viața Laurei curg neîntrerupt. Activiștii privesc crucea cu numele de botez al Laurei, ascultă și tac atunci când uneori se folosește pronumele greșit. Se simt destul de stânjeniți, mai ales că nu sunt deloc obișnuiți cu atât de multă dragoste de familie biologică.

Nimeni de la înmormântare n-a mai văzut până azi un asemenea coșciug cu capac dublu de metal. Pare o capsulă trimisă de undeva dintr-un viitor închipuit de bunicile noastre. Pare că e un vid acolo înăuntru. Imaginarul colectiv se lărgește și se duce departe pe traseul magic specific pelerinajelor și venerării moaștelor. Nimeni nu știe sigur dacă în sicriu se află chiar corpul sfintei Laura. În tot alaiul domnește o senzație ce nu poate fi rostită, ochii celor prezenți se întâlnesc, se oglindesc și sunt surprinși când recunosc între ei acel văl de fum invizibil cu luciu sclipicios de speranță specific Laurei, aura ei luminoasă. Speră ca trupul ei să nu fie acolo, în sicriu. O stare febrilă cu iz de euforie cuprinde pe toată lumea: Poate chiar nu e!

Mai sunt vreo trei ore până la apus. Alaiul de corpuri licărind speranță pornește cu sicriul sigilat în frunte. Li se alătură toate corpurile din drumul de la casa vagon la biserică. Speranța le contaminează pe toate. Slujba amintește cald ultimele clipe ale corpului sfintei Laura, dar și tragicul sfârșit. Toate corpurile din biserică blochează informația, au auzit-o deja, nu vor s-o creadă până nu se va desface capacul de oțel. De la biserică, ajung la cimitir. Groapa e săpată, coșciugul e gata să fie coborât sub pământ: acest teritoriu de care ne temem așa de tare și pe care am fost obișnuite să îl privim ca pe ceva murdar. De ce? De ce nu suntem învățate încă de mici că pământul e tot? „Tot ce se naște moare și renaște. Tot ce se naște ajunge în pământ. Tot ce moare din pământ răsare. Pământ, scoarță, lut: s-a sfârșit, a început!” 

Cimitirul satului se întinde pe dealuri și viitorul mormânt al sfintei Laura e poziționat exact sub o pantă astfel că toate corpurile participante la înmormântare, bine îngrămădite, pot vedea sicriul sigilat din orice unghi. Câțiva bărbați se agită cu un ciocan și-o daltă. Iată, am ajuns la momentul în care legea ne permite să vedem corpul din coșciug. Capacul de metal se lasă greu spintecat și când, în sfârșit, se izbutește, de sub el apare cea mai frumoasă femeie din lume! De ce nu suntem învățate de mici despre cum „corpurile putrezesc, se sting, se desfac, se duc, cad, curg, devin, revin, se transformă neîncetat”? Corpurile prezente izbucnesc: El e!, iar activiștii zic în gând: Ea e! Da, e chiar corpul sfintei Laura. 

Era la Roma acum câteva zile, maică-sa a vorbit cu ea la telefon. Povestea pe care toată lumea o știe sună așa: un tip proaspăt ieșit din arest la domiciliu apelează la serviciile de lucrătoare sexuală ale Laurei. Dorește din luciul aurei corpului ei plin de speranță și plătește pentru iubire. Prima iubire din libertate. La scurt timp după plată, înțelege că Laura e o femeie sfântă, o femeie trans. O înjunghie de mai multe ori adăugând încă un nume istoriei (care nu se mai sfârșește!) de crime patriarhale împotriva corpurilor non-conforme. Laura iese din corpul ei, în timp ce acesta începe un drum lung și complicat pentru ultima întoarcere în satul pe care l-a părăsit acum opt ani. 

Zboară ușoară. Vede cum îi lasă pe toți acolo jos privind în gol. Aude cum păduricea din Plătărești și preotul și lupul și toate păsările și doctorii și vulpea și politicienii și iepurașii strigă-n cor: „Ești în sfârșit liberă!”Și sfânta Laura îmbrățișată acum de toate surorile ei din cer, răspunde: „Nu, nu asta e libertatea pe care o vreau!”