Selecție de texte din MISSY MAGAZINE
Ilustrații de Diana Branzan
Traducere de Iulia Dondorici

Versiunea originală a acestor texte în limba germană a apărut pe MISSY MAGAZINE aici, aici și aici.

Trans twink, bolnav cronic, caut:

de Selma Kay Matter

De când am un cont Grindr, mi-am dat seama că Grindr este extrem de empowering pentru mine ca persoană trans bolnavă cronic. Acest lucru ar putea fi o surpriză, căci nu e un secret pentru nimeni că Grindr, la fel ca toate celelalte dating-apps, e marcată de numeroase desirability politics discriminatorii: utilizatoarx își introduc înălțimea, greutatea, vârsta, etnia, pilozitatea și mărimea penisului și își pot filtra rezultatele căutării în funcție de acestea și de n alte criterii și cuvinte-cheie. Fără doar și poate, simplul fapt că mă gândesc să folosesc Grindr are de-a face cu faptul că sunt albx, abled-passing și slabx. Pentru mine, Grindr este cea mai accesibilă platformă pentru hook-ups: spre deosebire de OkCupid, nu trebuie să merg de trei ori la bouldering cu persoana care mă interesează sau să petrec seri nesfârșite în baruri afumate înainte de a putea merge împreună acasă. 

Altfel decât la cruisingul analogic, nu trebuie să conving pe toată lumea din cameră de masculinitatea corpului meu trans pentru ca, după a treia respingere pentru că nu sunt operat, să fiu nevoit să mă întorc acasă să mă odihnesc. 

Pentru noi, crips-ii bolnavi cronic, eficiența la hook-ups este, în mod ironic, esențială: avem nevoie de mai mult timp pentru odihnă, după cum avem nevoie de mai mult timp ca să facem multe lucruri — și, în consecință, avem mult mai puțină disponibilitate să colindăm răbdătoarx parcurile, cluburile sau saunele (ca să nu mai vorbim de door policy în saunele gay și în cruising bars, care stipulează adesea că personalul de la ușă decide dacă ești sau nu bărbat și ai voie să intri). Eu dispun doar de un scurt interval de timp în care am suficientă energie pentru un hook-up, așa că Grindr este perfect: aici pot oferi în prealabil toate informațiile relevante, asigurându-mă astfel că întâlnesc doar persoane care știu deja tot ceea ce este relevant pentru casual sex. Mă pot oferi să fiu gazda și persoana să vină la mine. Pot să clarific înainte ce îi place persoanei și să verific dacă a) mi se pare hot și b) dacă în ziua respectivă am capacitatea fizică necesară.

Apoi, desigur, există un alt aspect la grindr-dating care mă atrage ca persoană trans: scenariul extrem de clar – guy 1 sună la guy 2, intră, poate primește un pahar cu apă, se dezbracă, se sărută, fac sex, își iau rămas bun – face ca „arta fragilă a passing-ului” (conform lui Hil Malatino) să fie un pic mai puțin fragilă. Mai ales în combinație cu etichetele din biografia Grindr și din tags: aleg „twink”, „spontan”, „self-confident” și devin un twink spontan și cu încredere în mine însxmi. Tap-urile, un fel de „ghionturi“, mai ales din partea bărbaților care se simt atrași doar de bărbați, îmi validează propria masculinitate. Pe timpul „interregnumului” (Malatino) în care mă aflu acum – faza messy a tranziției mele în care vocea mi se transformă treptat și sunt „citit“ când într-un fel, când în altul –, faptul că bărbați gay vor să facă sex cu mine ca bărbat este pentru mine o formă foarte puternică de validare și de care.

Interabled Sex Education

Triple Water💦 de Evan Tepest și Selma Kay Matter

Rubrica Triple Water face consiliere de cuplu – pentru Aron și Gianni. Cuplul queer a apelat cu următoarea întrebare: dating între o persoană bolnavă cronic și o persoană able-bodied – cum ar putea să funcționeze așa ceva? 

Aron și Gianni fac cunoștință la un concert al lui Tami T. Se apropie pornind de la hobby-urile (antrenamentul cu greutăți și reality-TV), transsexualitatea și dragostea lor pentru memoriile queer. În timpul melodiei Ultimate Syndrome, se uită adânc unul în ochii celuilalt și își înghit lacrimile. Gianni îl întreabă pe Aaron: „Pot să te sărut?”, iar Aron izbucnește în râs și-i răspunde: „Începusem să cred că n-o să mă întrebi niciodată.” 

Ceea ce Aron nu știe încă este că Gianni se luptă cu diverse forme de boli cronice, încă din copilărie: neurodermită, intoleranțe și alergii. Migrene și depresii. Iar de anul trecut, Gianni are și CFS (sindromul oboselii cronice) ca urmare a îmbolnăvirii de Covid-19 – la fel ca aproximativ 250.000 de oameni din Germania, înainte de pandemie.

După primul lor sărut, Gianni se simte atât de epuizatx, încât petrece o săptămână întreagă în pat. Gianni este îndrăgostit și, din păcate, sistemul său nervos nu procesează prea bine cocktailul hormonal de dopamină, adrenalină și serotonină: unul dintre principalele simptome ale CFS-ului este așa-numita intoleranță la efort și tensiune emoțională, ceea ce face ca orice fel de emoție sau efort să ducă la o înrăutățire a simptomelor. În cele din urmă, Gianni îi scrie lui Aron pe TikTok: „Hey boy, mi-ar plăcea să ne revedem. Dar sunt bolnav cronic și aș vrea ca următoarea noastră întâlnire să fie cât mai accesible. Iată câteva surse de informație pentru tine, ar fi cool dacă ai citi câteva dintre ele.” Lui Aron inima îi bate să-i sară din piept.

*Aron își dorește foarte mult să-i dea un booty call lui Gianni. Dar cum?*

Aron ar trebui mai întâi să dea cu aspiratorul, mai ales sub pat. Apoi, nu ar trebui să aleagă un bar aglomerat și afumat, ci mai degrabă să cumpere câteva alimente fără gluten și fără lactoză pentru o gustare la miezul nopții. Nu trebuie nici să se aștepte ca Gianni să ia metroul sau să meargă cu bicicleta, ci e mai bine să-i sugereze să rezerve o mașină pe o aplicație și să împartă costurile. Sau, și mai bine: să se invite la Gianni și să aducă el mâncarea (aici, retorica e importantă – nu: „să cumpăr și pentru tine ceva?”, ci: „Ce să-ți cumpăr?”), iar dacă Gianni îi răspunde „nimic”, să-i aducă totuși fulgi de porumb fără gluten și alte câteva alimente de bază. Aron nu ar trebui să-l creadă imediat pe Gianni când acesta spune „Nu, e în regulă” sau „N-are nimic dacă mănânc o dată cu gluten”, ci ar trebui să fie suspicios față de aceste „sweet little lies” ale lui Gianni. Afirmațiile de genul „N-are nimic dacă” pot fi un mecanism învățat pentru a echilibra măcar puțin diferența de putere dintre o poziție dominantă (aici: able-bodied) și o poziție marginalizată (aici: persoane cu disabilități/ bolnavx cronic). 

Când Gianni vine la Aron sau viceversa, Aron nu ar trebui să se aștepte imediat la sex – sau la ce înțelege prin asta. În schimb, ar putea să-i maseze mai întâi lui Gianni picioarele și să-l alinte. Asta calmează sistemul nervos și, în plus, îi permite lui Aron, a cărxi mental health nu e prea bună în perioada asta, să aibă încredere în Gianni. Win win.

După primul lor date peste noapte, Aron și Gianni sunt îndrăgostiți până peste cap, și simt și o dorință puternică unul pentru celălalt. A fost foarte plăcut să se apropie tot mai mult, iar acum amândoi se simt atât de în siguranță unul cu celălalt încât ar vrea să treacă la treabă – mai ales că Gianni, de când a început să ia testosteron, se simte ca un horny teeanger, iar Aron e înainte de ovulație. Dar Gianni știe că prețul pe care îl are de plătit pentru sex, dacă acesta se întâmplă ca pe ecran – adică pe îndelete, cu o puternică participare fizică și cu cel puțin un orgasm la final – e foarte mare. Chiar dacă și-ar dori să facă sex toată noaptea și să-și unească trupul cu cel al lui Aron în poziții acrobatice, iubitx au nevoie de o alternativă.

*După sex-care e înainte de after-sex-care*

După ce Gianni tocmai a intrat pe ușă și se află în hol, în pantofi și jachetă, Aron, în loc să îngenuncheze imediat în fața lui, să-i descheie pantalonii și să-i facă chiar acolo pe loc un blowjob, ar putea să-i scoată jacheta, să-i desfacă șireturile și să-l ducă în pat în brațele sale puternice. Apoi, i-ar putea sugera lui Gianni să pună un cronometru și să se gândească împreună la niște pauze de sex, astfel ca Gianni să nu se suprasolicite. Cel mai practic e ca amândoi să fie cât mai switchy – rolurile lor sexuale să fie flexibile. Aron nu trebuie să se ia la întrecere cu Gianni, care poate fi epuizatx după drum, ci mai bine îl lasă pe al său pillow prince să-și scoată încet hoodie și pantalonii. N-ar fi rău nici ca Aron să se intereseze de nivelul de energie al lui Gianni, cum se simte și dacă are dureri. La fel, e bine ca Aron să verifice dacă nivelul de dureri al lui Gianni îl face să considere spanking-ul deosebit de hot sau dacă, din contră, e atât de sensibil încât totul trebuie să fie foarte soft. Când se declanșează alarma, Aron ar trebui să se oprească din ceea ce fac în acel moment, cu excepția cazului în care Gianni insistă în mod repetat să-și depășească propriile limite fizice: atunci Aron ar trebui să respecte acest lucru și să fie de acord cu decizia lui Gianni. În mod ideal, amândoi sunt de acord să facă o pauză, în timpul căreia Aron, de exemplu, l-ar putea săruta pe Gianni, sau i-ar putea mângâia puful de barbă hot care îi crește acum sau i-ar putea citi, sau i-ar putea găti o porție de spaghete fără gluten.

Wow, wow, wow. Iubitx sunt cu adevărat uimitx de faptul că sexul nu trebuie să urmeze un scenariu standard și totuși poate fi atât de hot și de intim. Dar: după sex-care e înainte de after-sex-care. Gianni ia un taxi spre casă și, după ce descuie ușa micii sale garsoniere, se simte brusc complet lost. Apartamentul e într-o mare dezordine, frigiderul e gol, iar Aron i se pare foarte departe. Gianni izbucnește în lacrimi și îi trimite lui Aron un selfie cu fața sa înroșită de lacrimi și de iritație. Apoi îl șterge repede. Dar, cum Aron așteaptă permanent mesaje de la Gianni, bineînțeles că l-a văzut deja.

Aron are mustrări de conștiință. Totuși încercase să facă totul cum trebuie. I-a comandat lui Gianni un taxi și i-a dat jumătate din suma de bani necesară. A făcut cumpărături și pentru Gianni. I-a pus o sticlă cu apă caldă la picioare, i-a făcut un ceai și nu l-a lăsat să-l ajute la spălat vasele. Aron se simte distrus: oare această relație interabled să fie sortită eșecului?

Când întâlnim persoane ce au experimentat o marginalizare pe care noi nu o putem simți, nu e vorba de a face totul bine. Mai important este să ne dăm seama ce am făcut greșit. Să o ascultăm pe cealaltă persoană și să încercăm ca pe viitor să facem cât mai bine ce a mers prost de data asta. Așadar, Aron: respiră adânc, meditează puțin și nu te bloca în perspectiva ta de persoană ofensată. O să vezi că te descurci foarte bine.

Trucul numărul unu pentru able-bodied allys, în relațiile cu persoanele bolnave cronic, este să pună întrebări. Întrebări respectuoase, bineînțeles, care le ajută să înțeleagă: 1) cum îl pot sprijini cât mai mult pe celălalt. Aron scrie: „Babe. De ce ai nevoie acum?” Gianni răspunde: „1. cuddles, 2. mâncare, 3. distragere”. Aron e puțin stresat. Oare trebuie să parcurgă chiar acum cei 10 kilometri care îl despart de Gianni, să-i gătească și să-l mângâie? Aron își dă seama că ar fi trebuit să-l întrebe pe Gianni în prealabil: „De ce ai nevoie ca să te simți bine și după întâlnirea noastră?”. Planificarea întâlnirii nu ar trebui să se facă doar până în punctul în care cei doi au terminat de făcut sex, ci până în momentul în care Gianni ajunge în patul lui de acasă, cât mai fericit și mai bine îngrijit cu putință.

Bine, bine. De data asta lucrurile nu au mers foarte bine. Dar Aron are câteva idei. În primul rând, îi trimite lui Gianni datele de conectare la trei site-uri diferite de streaming și îi recomandă câteva filme coming-of-age-feelgood. Îi comandă niște gustări și o supă pe care nu trebuie decât să le încălzească. Apoi îi trimite următorul mesaj: „Ce zici, îi trimit un mesaj Yarei și unul în policula noastră, să vedem cine e prin preajmă?”.

O oră mai târziu, Gianni e în pat cu cea mai bună prietenă a sa și cu încă o persoană dintr-altă relație, uitându-se pentru a doua oară la Heartstopper. Le face o poză lui Charlie și lui Nick și i-o trimite lui Aron: „Aștept cu nerăbdare să continuăm bromance-ul NOSTRU”.

Care și săruturi

În instituții, la universitate, la serviciu, oamenii se confruntă peste tot cu ableismul. Șapte autoarx vorbesc despre viața lor marcată de dizabilități. 

„Dar nu arăți deloc bolnavx!” 

de Karina Sturm

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu abilismul și fraza care mi-a rămas permanent în minte, de când sufăr de o boală cronică. În același timp, ea este reprezentativă pentru viața multor persoane cu boli/ dizabilități invizibile. Prima dată când am auzit această frază din gura unui medic, el a refuzat să creadă că aveam simptomele cu pricina, astfel că a durat patru ani până când am aflat ce boală aveam. Următoarea dată a fost când oamenii din jurul meu ezitau să mă creadă când le spuneam că nu mai pot face anumite lucruri. Acest lucru mi-a redus drastic cercul de cunoștințe. Mai târziu, am auzit-o de la expertx care au refuzat să-mi acorde resurse și remedii importante, fapt ce mi-a redus și mai mult calitatea vieții. Iar și iar, oamenii se îndoiau de spusele mele, fără să se gândească câtuși de puțin la consecințe. În percepția societății, „boala” este o afecțiune care se vede. Avem ideea că bolnavii cronici nu fac decât să zacă suferinzi și singuri într-o cameră întunecată, holbându-se la tavan – și unii bolnavi chiar sunt în această stare. Dar alții, ca mine, trăiesc cu boli cronice care le provoacă uneori la mai multe, alteori la mai puține limitări și constrângeri. O boală cronică pe care o simți permanent, dar care nu se vede decât rareori devine o problemă și din cauza prejudecăților și a lipsei de înțelegere a societății. Deși ar fi atât de ușor să înlocuim acest „nu pari deloc bolnavx” cu „te ascult și vreau să înțeleg ce simți”. 

O slujbă neremunerată, cu normă întreagă 

de Karolin Kolbe

Dizabilitatea și boala cronică de care sufăr înseamnă o slujbă birocratică cu normă întreagă. Și nu o spun în sens figurat. Stau în mod regulat cu prietenx până la opt ore la rând în fața unor formulare complicate și foarte lungi. Solicit ajutoare, scriu reclamații, refuz cure care mi se bagă pe gât și, lucrul care-mi consumă cel mai mult timp e să-mi asigur mijloacele de trai. Din cauza dizabilității și a bolii mele cronice, nu pot lucra cu normă întreagă și depind de ajutorul social. Obținerea lui este dificilă, uneori chiar imposibilă: nu am cotizat suficient pentru pensia pe caz de boală, nu mă calific pentru indemnizația de șomaj, iar alte instituții nu pot bifa nici ele căsuțele potrivite ca să mă integreze în sistemul lor pe mine, o femeie queer cu dizabilități care trăiește într-o colocație. Se întâmplă, astfel, să nu primesc niciun ban luni de zile, dar să-mi fie solicitate noi chitanțe la fiecare două săptămâni. Oamenii din instituții, care au acces prin lege la cele mai intime informații despre mine, sunt depășiți de stilul meu de viață. Prin urmare, procesarea actelor le ia și mai mult timp, și au nevoie de și mai multe documente și informații despre viața mea privată. Eu și prietenx melx am investit nenumărate ore neplătite și nervi ca să pot duce o existență independentă și să pot avea o viață socială. Un sistem netransparent și funcționarii săi au putere de decizie în privința medicamentelor, resurselor și banilor pentru chirie – toate, lucruri vitale pentru mine. Spre deosebire de mine, ei sunt plătiți pentru orele lor de muncă. 

Long Covid is long

de Rosen Ferreira

Am avut recent o aniversare de doi ani. Fără tort și fără petrecere, energia nu mi-a ajuns nici măcar pentru un post Insta. În primul an cu covid lung, am citit tot felul de articole științifice pentru a-mi face o idee despre el. Energia disponibilă pentru asta a scăzut în al doilea an, când a devenit clar că Long Covid a venit ca să rămână. De altfel, multe persoane bolnave nu se mai refac niciodată cu adevărat, mulțumite fiind să poată funcționa cât de cât datorită așa-numitelor pacings. Aceasta presupune adesea acordarea unei priorității absolute muncii plătite și îngrijirii. Pentru persoanele grav bolnave, afectate în plus și de cure de tratament care mai mult le-au făcut rău decât le-au ajutat, să-și gătească din când în când câte ceva sau să facă un duș sunt adevărate highlights. În schimb, de cele mai multe ori, pentru viața socială nu prea mai rămân „destule linguri“ (a se vedea „spoon theory”). Pe noi, persoanele cu o formă gravă de covid lung, discuțiile telefonice și chat-ul ne obosesc la fel de mult ca și vizitele. Ieșirea în oraș nu e iluzorie doar din cauza impulsurilor senzoriale. Pe lângă riscul unui crash cauzat de zgomot, lumină și de logistica necesară, există și riscul de reinfectare. Orice infecție, în special cu covid, poate duce la o agravare permanentă a stării generale. Dacă tot vorbim de incluziune, în special cercurile de stânga, feministe și queer, ar trebui să se gândească la folosirea măștilor și la streaming-ul evenimentelor. Cu siguranță că toți oamenii sănătoși cronic au în cercul lor de cunoștințe cel puțin o persoană afectată de covid lung. Ne puteți face cumpărăturile, însoți la întâlniri, ne puteți împături rufele. Nu ne uitați. Și noi avem nevoie de care și de săruturi. 

Totul e o punere în scenă, cu excepția dizabilității

de Kübra Sekin

Stres, prea puțin timp liber și situații emoționale extreme, that’s my daily life. Eu sunt Kübra, actriță queer cu dizabilități și rasializată. Apar pe scenă de mai bine de zece ani, și asta fără nicio pregătire artistică. Școlile de actorie din Almanya sunt încă greu accesibile, dacă nu chiar inaccesibile persoanelor cu disabilități – și la fel sunt și industria teatrală și cinematografică. Atunci de ce să vrei să faci actorie, Kübra? Pentru că îmi place vizibilitatea. Dacă în viața cotidiană prefer să mă pierd în mulțime, îmi place să fiu văzutx și aplaudatx pe scenă sau în fața camerei. Asta pentru că, în viața de zi cu zi, societatea mă vede fie ca pe ceva demn de compătimire, fie ca pe o supereroină care inspiră. Pe scenă e diferit. Pe scenă, sunt văzutx pentru că vreau eu să fiu văzutx, așa cum vreau și atâta timp cât vreau. Da, uitați-vă cum mă mișc, uitați-vă la corpul meu cu dizabilitate, lăsați-vă fermecați de poveștile pe care le spun și surprindeți-vă bucurându-vă că o persoană cu o dizabilitate reală vă împărtășește din experințele sale. Da, știu, totul este o punere în scenă. Dar dizabilitatea mea nu este. Ea e mereu acolo. Dizabilitatea nu ți-o poți pune și scoate ca pe un costum. Colegx fără dizabilități ar primi un Oscar pentru asta, probabil. Încetați odată și informați-vă despre #CrippingUp. Și noi avem dreptul să existăm pe scenă și în filme. 

O diplomă nedorită în arta organizării

de Abena Appiah

Ca persoană cu dizabilități, să faci studii superioare presupune planificare, cunoștințe juridice și, mai ales, multă speranță. Deși universitățile subliniază că toată lumea, chiar toată lumea este binevenită în campus, în realitate, ele dau deseori dovadă de abilism. O facultate care să fie accesibilă tuturor e un basm ce nu devine realitate decât pe pancartele publicitare. Cel mai adesea, cadrele didactice nu știu cum să integreze persoanele cu dizabilități, acestea trebuie să-și găsească singure modalități de ajutor și susținere. Toate astea costă timp și energie. Conform unui studiu efectuat de Organizația Studenților Germani, una din șase persoane cu dizabilități întâmpină greutăți suplimentare pe perioada studiilor. Au o tendință mult mai pronunțată, decât colegx lor care beneficiază de condiții normale, să studieze „neoficial” doar „part time“. Cu toate acestea, astfel de studentx primesc mailuri automate care le spun că sunt „prea lenți“ și că riscă să depășească timpul regulamentar de studii. În interviurile pentru job-uri, vor fi întrebatx de ce au avut nevoie de „așa mult timp“ pentru a-și încheia studiile. Pentru persoanele cu dizabilități, un semestru înseamnă mai mult decât „trei luni“ în campus și „câteva examene“ în sesiune. Înseamnă organizare, îndoieli și multe întrebări: oare chiar funcționează lifturile? Va fi asigurată traducerea simultană la seminar? Căminul meu e incluziv? Ce se va întâmpla dacă am un puseu și lipsesc de la cursuri pe o perioadă mai lungă? Dar aceste întrebări ies din normă și universitățile nu țin neapărat să ofere răspunsuri care nu interesează decât un număr mic de studenți. 

Desexualizarea corpului meu

de Marie Minkov

În viața mea, am stat mai des goală în fața medicilor decât în fața iubitxlor sau a partenerxlor sexualx și am fost mai des atinsă în scopuri medicale decât ca să simt plăcere. Odată, un bărbat a strigat după mine pe stradă, întrebând dacă „poate intra măcar prin spate” – ca și cum felul în care merg ar indica cât de „penetrabilă” sunt. Cu toate acestea, nu bărbații de pe stradă au asigurat desexualizarea corpului meu, ableismul internalizat a făcut din mine însămi cea mai violentă făptașă: copil fiind, mi-am perceput corpul în categorii de boală și anormalitate care nu mai lăsau niciun spațiu dorinței. Abilismul meu era strâns legat de ideile de feminitate, deoarece eram convinsă că dizabilitatea mă împiedica să fiu femeie. Mă simțeam ca o fată care nu va deveni niciodată femeie, nu se va îndrăgosti niciodată, nu va face niciodată sex. Propriul meu abilism m-a infantilizat. Uneori, încă mă mai simt așa atunci când mă îmbrac într-o rochie, mă dau cu ruj sau mă comport într-un mod deosebit de feminin. Ca un clovn în costum, care nu înțelege că ceilalți râd de milă. Între timp, sentimentul acesta s-a mai estompat. Pentru mine, dezvățarea de abilism merge mână în mână cu renunțarea la stereotipurile de gen; aceste două procese se condiționează reciproc. Noi idei despre gen fac posibile noi idei și pentru persoanele cu dizabilități, deschizând noi spații de referință în care să ne putem regăsi. 

Refuzul naturalizării persoanelor cu dizabilități?

de Franziska Drohsel

Până în prezent, pentru a fi naturalizată, o persoană trebuia să își asigure singură mijloacele necesare traiului, însă primirea de prestații sociale nu împiedica naturalizarea în cazul în care persoana beneficia de acestea din motive care nu îi erau „imputabile“. Aceasta include, de exemplu, persoanele care nu lucrează cu normă întreagă pentru că fac parte dintr-o familie monoparentală și au grijă de copii, persoanele care îngrijesc un membru al familiei, cele care nu pot lucra din cauza unei dizabilități sau care nu-și pot găsi un loc de muncă care să-i asigure existența. Persoanele cu o dizabilitate gravă sunt în continuare afectate de șomaj, mai frecvent și pe perioade mai îndelungate. În viitor, naturalizarea va fi posibilă mai repede, dar persoana trebuie să fie capabilă să se întrețină pe sine, ca și membrii familiei sale fără ajutoare sociale – indiferent dacă persoanei respective îi sunt „imputabile” sau nu motivele pentru care beneficiază de prestațiile sociale. Discriminarea persoanelor care nu se încadrează într-o presupusă normă este inerentă ideologiei de extremă dreaptă. Nu întâmplător, persoanele cu dizabilități au fost printre primele victime ale naziștilor. De aceea, istoria Germaniei ne obligă să fim vigilenți când vedem că unui om i se refuză anumite drepturi din cauza condiției sale fizice. Legea fundamentală a Germaniei interzice discriminarea, adăugând că oamenii nu pot fi dezavantajați din cauza dizabilităților lor. O astfel de discriminare este inclusă în proiectele legislative ale actualului guvern. E de sperat că ele nu vor rezista verificării Curții Constituționale din Karlsruhe. 

***

Acest articol face parte din proiectul „Moving Borders” prin care ne-am propus traducerea în limba română a câtorva texte feministe și queer din italiană și germană. În plus, pentru a oferi vizibilitate literaturii feministe locale, câteva texte deja publicate în limba română pe platforma CUTRA au fost traduse în cadrul proiectului și vor fi publicate și în limba engleză.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.