Ești paranoicx? Acest text, din păcate, este pentru tine! Două-trei lucruri de învățat, pe propria piele, despre tranziție.

de Caro Gervasi
Ilustrații de Diana Branzan
Traducere de Clara Mitola

Versiunea originală în limba italiană a apărut pe Kabul Magazine.

***

Este ora 10.01 când ajung la biroul universității unde am studiat pentru a semna acordul de confidențialitate. Această semnătură ar trebui să fie penultimul pas în procesul care îmi va permite să-mi activez „cariera alias” [n.e. a fi înregistrat cu un nume ales]. Înainte ca secretariatul să înceapă procesul de rectificare a numelui și a pronumelui pe care le-am ales, acordul trebuie să fie contrasemnat de către Rector. Procedura, care este prevăzută în multe universități italiene, dar nu în toate, nu este uniformă: unele universități solicită documente psihologice și endocrinologice, altele (puține) solicită doar o declarație pe propria răspundere a persoanei trans*. În cazul meu, a trebuit să prezint la Comitetul Unic de Garantare[1] diagnosticul emis de un/o profesionist/ă din domeniul sănătății mintale și un document emis de un/o endocrinolog/ă care să ateste că am început terapia de substituție hormonală. De fiecare dată când citesc diagnosticul pus de psihologă, mă uimește cum un document care ar trebui să spună cel mai profund adevăr despre mine și „sexul” meu este atât de vădit departe de ceea ce simt și îmi doresc. Apropo, dacă formula de „sex adevărat” vi se pare demodată, credeți-mă: mai mulți bărbați m-au întrebat pe dating apps care este „sexul meu adevărat”, introducându-și invitația de a intra în confesional prin cel mai înfiorător preambul[2]: „Pot să te întreb ceva personal?”

Cum spuneam, diagnosticul minte. El îmi permite să fac ce vreau, să încep să iau testosteron, să-mi activez cariera alias. Și îmi va permite, pe viitor dacă mi-l voi asuma, să îmi rectific actele, dar totuși minte și o să continue să mintă. Creează ceea ce ar trebui doar să descrie. Pe hârtie, cuvintele cântă, dar este un cântec de sirenă. Psihologa care mi-a „urmărit” parcursul a încălcat în mod voluntar directivele: a avut încredere în mine când i-am spus că sunt trans, nu a vrut să vorbească despre asta, nu a vrut să-mi răscolească viața în căutarea unei confirmări sau să-mi sondeze psihicul ca să prevină posibili pași înapoi. Atunci când mi-a predat documentul – și este absurd că, uneori, cele mai mari schimbări au loc datorită înmânării unei foi A4 – era în mod evident jenată. Știa, pentru că am vorbit despre asta, că sunt o persoană non-binară, că vreau să schimb unele lucruri, inclusiv corpul meu, dar că nu mă simt bărbat. Știa, pentru că s-a întâmplat să vorbim despre asta, că disforia, dorința de schimbare, nu este însoțită de ură pentru corpul meu. Eu nu spun acest lucru în detrimentul celor care, în mod legitim, doresc să facă tranziția urmărind căi mai binare. Ținta mea polemică nu sunt alegerile persoanelor trans, oricare ar fi ele, ci blocajul în care se află cineva atunci când decide să înceapă o tranziție și medicală/legală. În timp ce citeam diagnosticul, psihologa mi-a explicat că DSM-5 prevede un set de criterii care definesc disforia de gen și că, cu cât bifezi mai multe, cu atât diagnosticul va fi mai eficient și mai credibil. Mi-a spus că în cazul meu a bifat cinci din șase. În timp ce vorbea, mi-am amintit de vremea când, în liceu, copiam la lucrări încercând să nu fim prinși. O lucrare perfectă ar fi trezit suspiciuni, mai ales dacă media ta anterioară nu era nici măcar un șase. În schimb, o lucrare bună, dar condimentată strategic cu câteva greșeli, ar fi surprins-o plăcut pe profesoară, fără să trezească prea multe îndoieli despre autenticitatea ei. Zâmbesc dacă-mi imaginez că psihologa mea s-ar fi gândit la ceva asemănător: șase criterii din șase ar fi fost prea mult, trans* perfect nu există. Cinci din șase este mai mult decât suficient pentru a nu se ridica obiecții, pentru ca totul să decurgă fără probleme. Unul din criterii prevede „un sentiment puternic de a fi tratatx conform genului ales”, altul „o convingere fermă că are sentimentele și reacțiile tipice genului ales”. Această abordare binară și esențializantă îmi dă fiori. Faptul că diagnosticele au funcție de obiectivare, că ele contribuie semnificativ la modelarea tipurilor umane pe care ar trebui să le descrie, este ceva bine cunoscut. Precum și faptul că taxonomiile nu sunt naive. Este cu totul altceva să te trezești prinsx în capcanele puterii psihiatrice, să fii taxidermizatx de discursul ei trist. Adevărul este că cea mai acută disforie apare fix când citesc diagnosticul de disforie și realizez că este vorba de mine. Aceste gânduri mă însoțesc latent în timp ce trec de ușa rectoratului. Simt cum se instalează în mine paranoia. Cum ar trebui să mă prezint oamenilor din birou? Cum mă vor vedea? Vor crede că sunt un băiat sau o fată? Interacțiunea va fi neplăcută? Pe măsură ce mă apropii de biroul unde mi s-a spus să merg, mă gândesc la ce a scris Sedgwick, una dintre autoarele mele preferate, despre paranoia. Într-un eseu din 2003, Touching Feeling: Affect, Pedagogy, Performativity, autoarea relatează un dialog pe care l-a avut cu o prietenă în anii de după răspândirea epidemiei de SIDA. Vorbind despre posibilitatea ca virusul să fi fost răspândit în mod deliberat pentru a scăpa de categorii întregi de populație (homosexuali, africani sau/și dependenți de droguri, în primul rând), prietena lui Sedgwick i-a răspuns că problema nu o interesa deloc. La urma urmei, dacă ar fi fost un plan intenționat sau un accident, care era diferența? Să aflii adevărul n-ar fi schimbat mare lucru: viețile africanilor, afro-americanilor și haitienilor ar fi fost în continuare sacrificabile în ochii guvernului și pentru o mare parte din populația americană; viețile homosexualilor și ale celor dependenți de droguri ar fi fost în continuare disprețuite și devalorizate. Chiar dacă am fi sigure că este vorba de o conspirație, o întreabă prietena pe Sedgwick, am afla ceva nou? Să citesc aceste cuvinte a fost un balsam pentru mine, mi-au vorbit. Sedgwick, în esență, mi-a spus că dacă sunt paranoic, am motive întemeiate să fiu. M-a invitat să fiu iertător cu paranoia mea, să nu mă învinovățesc pentru ea. Ar putea să pară dubios, ca și cum ai arunca benzină pe foc, dar ideea că paranoia ar fi un răspuns rezonabil la opresiunea sistemică m-a ajutat să mă calmez și să-mi analizez dispoziția anxioasă și preocupată față de lume cu mai multă blândețe. Sedgwick nu ne invită să ne lăsăm mistuitx de pasiuni triste, ci să acceptăm posibilitatea, desigur dureroasă, că nu noi suntem celx nebunx. Lumea ne-a rănit și ne-a lăsat cu suspiciunea că ar putea să ne rănească din nou, oricând. Din cele spuse de Sedgwick nu poate să reiasă decât că orice răspuns individual la paranoia este sortit eșecului.

Prima dată când am văzut o persoană trans a fost pe ecranul televizorului, când aveam zece ani. Persoana în cauză era Brandon Teena, interpretat de Hilary Swank în filmul Boys don’t cry. Protagonistul este un băiat trans, care trăiește o viață turbulentă departe de casă, ajunge într-o gașcă rău famată, și scurta sa viață se încheie cu un viol punitiv și o crimă brutală comisă de doi prieteni, incapabili să-și direcționeze altfel furia și dezgustul, atunci când descoperă „adevărul” despre Brandon. Filmul se bazează pe o poveste adevărată, dar chiar dacă ar fi fost pură ficțiune, impactul ar fi fost același. Nu am fost singur, mama a fost și ea acolo, dar în amintirile mele sunt doar eu în fața ecranului. Nu am mai văzut niciodată acel film, dar mi-l amintesc cu o precizie halucinantă, scenă cu scenă. În acel moment, evident, nu știam că sunt trans, dar îmi amintesc că m-am simțit într-un fel vizat, îmi amintesc că m-am gândit că acel film era cumva despre mine. Mă întreb ce fel de impact a avut acea vizionare asupra mea ca și copil, ce fel de consecințe viitoare a putut să genereze, ce rol a jucat în formarea paranoiei mele.

Am ajuns la intrarea în birou. Două doamne în vârstă de 60 de ani, în pulovere cu nasturi și ochelari atârnând de un fir, stau amândouă la câte un birou. Încerc să-mi afișez cele mai urbane maniere, când mă ia anxietatea devin politicos și plin de deferență, un spectacol la limita ridicolului. Îi explic celei mai apropiate de ce sunt acolo. Se uită la mine și face ochii mici. Termenul „acord de confidențialitate” ajunge pentru prima dată la urechile ei, este evident. A doua doamnă se apropie dând din cap, cu un aer de regret. Îmi spune că treaba e extrem de delicată și mă invită să iau loc afară în timp ce ea caută actele pe care am să le semnez. Am avut dreptate să fiu paranoic, mereu se poate mai mult. Cum adică problema este delicată? Trebuie să semnez o nenorocită de hârtie, ce e delicat în asta? A folosit poate doamna un eufemism pentru a spune că ceea ce este delicat este condiția mea? Cum îndrăznește? Încerc să mă gândesc că probabil nu a vrut să mă simt inconfortabil, că de fapt era ea cea care se simțea inconfortabil. Gândul ăsta nu mă face să mă simt mai bine. N-am greșit cu nimic, am fost probabil prea amabil, m-am făcut preș, și am fost dat afară pentru că „treaba este extrem de delicată”. Mă așez în hol. Încerc să-mi distrag atenția, dar pe măsuța din fața mea nu sunt decât zeci de numere din buletinul salezian. Câteva fotografii cu Don Bosco îmi zâmbesc. Nu e de râs, Giovanni.

Pentru a primi o trimitere la analize de sânge – necesare pentru a monitoriza absorbția testosteronului în corpul meu și alte valori conexe – trebuie să merg la medicul de familie. Cu câteva zile înainte deja începe să mi se ducă gândul la acel moment. Ca atunci când trebuie să iau avionul și reușesc să-mi țin îngrijorarea undeva la marginea spațiului mental, într-o zonă latentă care seamănă cu zgomotul alb: aproape imperceptibil. Aproape. Nu pot spune că am avut experiențe medicale traumatizante sau unele deosebit de memorabile, deși atunci când am făcut ecografie, înainte să încep terapia hormonală, pentru a vedea dacă totul e în regulă, medicul mi-a spus: „Uterul dumneavoastră este perfect, dar nu știu ce să spun despre diagnostic”. Diagnosticul, scris în colțul din dreapta sus al trimiterii, spune „terapie gender affirming masculinizantă”. Farmacista care a făcut programarea pentru mine a fost sora mea întru paranoia. După ce a citit motivul vizitelor care îmi fuseseră prescrise, mi-a spus că, dacă doresc, poate să nu-l treacă pe trimiterea pe care trebuie să o dau la doctor. „Putem să nu specificăm motivul, nu este obligatoriu”. Subtextul era că, dacă o lăsa așa, s-ar fi putut ajunge la situații neplăcute. Condiționalul este timpul verbal al veștilor proaste, chiar mai rele pentru că sunt posibile, nu sigure. Cuvintele ei m-au agitat și m-au calmat în același timp, otravă și balsam pentru paranoia mea: dacă ea, care cunoaște bine mediul, îmi spunea asta, aveam motive întemeiate să fiu îngrijorat gândindu-mă la aceste vizite. Felul în care mi-a vorbit a fost tandru, complice, și m-a făcut să mă simt mai puțin alienat. În trimiterea pentru ecografie, însă, diagnosticul a rămas, poate i-a scăpat farmacistei. Nu cred nici o jumătate de secundă că a făcut-o intenționat, totul are o limită. Și este acel diagnostic pe care doctorul îl găsește obscur, este acel diagnostic despre care doctorul spune că pur și simplu nu poate să-și dea cu părerea. Problema este că nimeni nu i-a cerut o părere, o opinie, o presupunere, o ipoteză. Nimeni. Ceea ce i se cere este să-mi facă o ecografie nenorocită și să noteze eventualele anomalii. În timp ce mă încalț ca să merg la medicul de familie, mă umplu de furie pentru cum m-a făcut să mă simt acel comentariu nesolicitat. Ca un lucru ciudat, ca o întrebare care te face să ridici din sprâncenele și te lasă nedumerit. La mine acasă, însă, când ești nedumerit, taci, nu deschizi gura, mă gândesc eu mârâind în minte, în timp ce închid ușa în urma mea. Cabinetul medical este aproape de mine, pe drumul scurt pe jos îmi dau seama că respir cu greu, îmi transpiră palmele. Mă tem de reacția doctoriței, e prima dată când merg, nu i-am văzut niciodată fața și habar n-am la ce să mă aștept. Încerc să mă liniștesc cum pot: chiar dacă ar fi transfobă sau transceptică, etica medicală ar trebui, în teorie, să mă protejeze de manifestări prea virulente. Încerc să mă conving că întâlnirea ar putea fi cel mult neplăcută, dar că este puțin probabil să se întâmple ceva grav. La urma urmei, ce dracu’ ar trebui să-i pese dacă sunt trans, trebuie să-mi prescrie niște analize de sânge, punct. Birocrație banală. Mă calmez timp de zece secunde, dar schela de susținere se prăbușește imediat, raționamentul este înșelător, fundațiile șubrede. Dintotdeauna, oamenii parcă abia așteaptă să controleze comportamentul și alegerile (dacă vreți să le numiți așa) altor oameni. Faptul că a fi trans este doar treaba mea nu mă va proteja pentru că este pur și simplu fals: nu este treaba mea, este treaba doctorilor, a psihologelor, a avocaților, a politicienilor este treaba familiei, a rudelor și a prietenilor, este o treabă care îi vizează pe toate și toți. O treabă care lx vizează, din păcate, mai puțin pe toatx. Ultimii cincizeci de metri îi parcurg în apnee – cântecul Emmei Marrone încă nu apăruse, retrospectiv m-ar fi ajutat să gestionez respirația accelerată și primele semne ale crizei. Când mă așez în fața ei, am ajuns la acea stare familiară de semi-disociere: sunt prezent, pot interacționa aparent logic, pot răspunde, pot îndeplini în mod adecvat cerințele interacțiunii, dar nu mai simt nimic. Nu pot spune dacă este ceva pozitiv sau negativ, pentru că partea din mine care se bucură sau suferă nu este momentan disponibilă. Rațiunea mă aduce la concluzia că a nu simți nimic este mai bine decât a simți ceva rău. Evaluările pe care le fac în timp ce mă așez pietrificat în cabinet tind să fie catastrofice și rudimentare, dar ele sunt de natură pur descriptivă: raportez cuiva absent (adică mie) ce se întâmplă, ca și cum aș telegrafia. Doctorița ascultă ce îi spun. Stop. Tonul meu este, ca întotdeauna, plin de respect, excesiv de politicos, imediat ce îmi voi recăpăta facultățile chinestezice, mă voi disprețui pentru asta. Stop. Doctorița ia trimiterea endocrinologului, își pune ochelarii și o citește. Stop. Nu spune nimic, nu se uită la mine, niciun ton în vocea ei sau vreo expresie facială, niciun indiciu util pentru paranoia mea. Nimic care să confirme sau să infirme. Stop. Începe să tasteze cu cele două degete arătătoare substanțele care trebuie căutate în sânge. Le repetă cu voce tare, psalmodiază cuvintele. Testosteron, prolactină, estradiol, hemoglobină, limfocite, monocite. Punct. Gândul că aceste lucruri – nu știu bine ce sunt: corpusculi? Substanțe? Hormoni? Organite celulare? – circulă în corpul meu, mă calmează. Punct. La fel, când mă gândesc că și echilibrele somatice se chimbă. Punct. Am nevoie să se schimbe ceva ca să mă simt mai bine. Asta este disforia, până la urmă. Punct. Doctorița în continuare nu spune nimic. Punct. Când paranoia nu are o bază de sprijin, începe să galopeze. Ce crede ea despre mine? De ce îmi pasă ce crede ea despre mine? Cu puțin noroc, va trebui să ne întâlnim de două-trei ori pe an, că să-i cer trimiteri pentru testele astea nenorocite, chiar dacă o dezgust, chiar dacă merge acasă și-i spune soțului „azi a venit o fată care ia testosteron, nu știu de ce, ți se pare normal că trebuie să-mi pierd timpul cu chestiile astea”, ce-mi pasă mie, virgulă, de ce am atât de des senzația că sunt prima persoană trans cu care se întâlnesc oamenii? virgulă, de ce nesimțita asta nu spune nimic, de ce nu-mi zâmbește, de ce nu vorbește despre vreme cum face toată lumea pentru a umple timpul mort, virgulă, aici timpul nu e doar mort, este mort și îngropat, iremediabil mort, închis într-o păpușă matrioșka de sarcofage, într-un sicriu de amiant umplut cu TNT coborât la treizeci de kilometri sub pământ, virgulă, te rog, te implor, spune-mi ceva, orice, scoate-mă de după această cortină înăbușitoare, din această închisoare în care nu simt nimic, dar simt prea mult, întreabă-mă dacă m-am mutat recent, întreabă-mă de ce nu m-ai văzut niciodată, folosește femininul dacă vrei, nu-mi pasă, întreabă-mă dacă fumez, dacă beau, ceartă-mă gratuit și paternalist pentru defecte pe care nu le am, spune-mi cu ton de reproș că în zilele noastre toată lumea vrea să facă tranziția, spune-mi ceva serios despre bebelușii pompați cu hormoni de părinți scăpați de sub control, virgulă, spune-mi că nu o să-mi dai nicio trimitere la analize pentru că e împotriva conștiinței tale, spune-mi că îmi voi face viața și sănătatea praf, că Iisus va plânge din cauza mea, dă-mi o palmă, arunca-mi stetoscopul în dinți, spune-mi că de la testosteron o să fac tromboză și o să crăp, că voi muri tânăr și nefericit și singur ca un câine. Nimic. Îmi dă trimiterea roșie și albă și, fără să-și ia rămas bun, îmi spune să las ușa deschisă. Mă duc acasă cu senzația de furnicături prin capul și cu certitudinea că sunt nebun.

Mă simt plin până la refuz cu conținuturi, narațiuni, proiecții care nu-mi aparțin. Durere, curaj, sacrificiu, perseverență, putere, moarte, renaștere, mizerie, noblețe, aceștia sunt termenii adesea atribuiți persoanelor trans, folosiți pentru a le descrie pilda care din abisurile urii de sine se înalță spre o palingenezie, de care chiar pasărea phoenix ar fi invidioasă. Desigur, aceste atribute sunt de preferat față de dezgust, dispreț sau ură. Dar totuși, în opinia mea, este vorba de a alege răul mai mic. Oamenii care, mai mult sau mai puțin conștient, mă văd plin de durere și noblețe, din punctul meu de vedere sunt pe traiectoria opusă: ei cred că acea durere și acel curaj îmi aparțin, chiar văd în mine o suferință sau o noblețe care sunt miraje. Nu pentru că nu sufăr sau nu știu, în anumite circumstanțe, să fiu nobil (cringe), ci pentru că lucrurile nu sunt așa cum cred ei. Pe bune, nimeni nu se întreabă de ce este nevoie de atâta forță și de atâta curaj pentru a fi trans în această lume? Când oamenii mă felicită, când îmi spun că sunt mândri de ce fac, de ce sunt sau de ce am devenit în sfârșit[3], simt diferite grade de frustrare și enervare. Mă calcă pe nervi tonul care însoțește de obicei acest tip de declarații: există ceva patetic acolo, ceva paternalist, echivalentul unei bătăi pe umăr sau o mângâiere oferită copilului timid care a reușit, cu chin, să spună cele două replici ale sale în piesa școlii. Poate că sunt doar un paranoic fără speranță – și, de fapt, scopul acestei scrieri este tocmai acesta – dar pot să vă asigur că în tonul celor care își exprimă admirația pentru curajul meu există ceva creștin. Compasiunea și caritatea față de cei mai puțin norocoși (iar persoanele trans, în narațiunea mainstream, sunt cu siguranță oameni mai puțin norocoși, născuți cu o gaură care se va umple doar cu timp, perseverență, lacrimi și sânge) nu mă ajută cu nimic: dacă te uiți la mine și îmi spui că îmi admiri curajul, vorbindu-mi ca și cum ceea ce mi se întâmplă n-ar avea nicio legătură cu tine, ca și cum ce trăiesc eu nu te privește, dacă nu ești dispusă să faci un pas înapoi și să realizezi că contribui activ, chiar dacă cu bună credință, la modelarea unei lumi în care a fi trans necesită acest mare curaj, îmi ești de ajutor doar într-o anumită măsură. (Desigur, mai bine asta decât un șut în dinți, dar nu putem trăi mereu mulțumindu-ne cu răul mai mic de care am avut noroc, gândindu-ne că ar fi putut fi mai rău). Și fiindcă mă privești cu ochii umezi și mândri (ești mândru de mine sau de progresismul tău?), umflat cu sentimente bune și de patos, mă pui într-o poziție foarte incomodă. Cum pot să-ți explic toate acestea fără să par nerecunoscător? Aș putea, dar nu am chef, mă obosește, și nici măcar nu sunt sigur că oamenii, care nu par să facă niciun efort pentru a pune la îndoială ceea ce știu despre lume, ar merita timpul și energia mea. Paranoia te face snob. Prefer să rămân îmbufnat și să mă îndoiesc de bunele intenții ale celorlalți. Prefer să cutreier holurile lumii și să privesc cu scepticism zâmbetele siropoase care îmi sunt adresate în cale. Nu vreau aprecierea celor care îmi minimalizează disconfortul, celor care îmi spun că n-ar trebui să-mi pese de ce cred oamenii despre mine. Sfatul nu este complet inutil, n-ar strica mai multă forță, dar (așa cum se întâmplă) cu cât mai mulți oameni habar n-au ce înseamnă să te miști într-o lume care nu prevede, sau prevede doar în anumite condiții, prezența lor, cu atât mai mult își expun cu nonșalanță filosofia: ce-ți pasă, trăiește-ți viața, dacă ești sigur de cine ești, ceilalți vor simți asta. Nicio treabă.

Acum câteva săptămâni am primit un telefon de la bunica mea. Îi trimisesem, la insistențele ei, o povestire pe care am scris-o acum doi ani. Este o poveste fantastică, în care se întâmplă lucruri pe cât de tulburătoare, pe atât de nerealiste, cel puțin în intențiile mele. Mi-am făcut coming out-ul cu bunica mea în urmă cu câteva luni. M-am gândit mult timp cum aș putea să explic experiența mea unei persoane de peste optzeci de ani. Paranoia n-a întârziat să se instaleze, făcându-mă să amân cu luni și luni momentul fatidic și odios în care ne punem cărțile pe masă și spunem adevărul. Până la urmă, am folosit propoziții simple, sperând că vor ajunge la ea clare și lipsite de ambiguitate. Am vrut să fiu cât mai clar, să evit cu orice preț încă o trecere prin această procedură. „Nu m-am simțit niciodată fată, m-am simțit întotdeauna băiat și am decis să trăiesc ca un băiat. Mi-a fost greu să realizez acest lucru, dar acum sunt mult mai bine, sunt fericit”. Bunica mea a rămas tăcută timp de zece secunde. Apoi mi-a spus că lucrurile s-au schimbat de când era ea tânără, că la televizor vezi acum „mulți oameni care nu sunt chiar în pielea lor”, că îi pare rău să audă că am suferit atât de mult și că voi fi întotdeauna nepoata ei. Încerc să o fac să înțeleagă că, da, am suferit, dar că sunt mai bine acum, că sunt bine. Ea nu trece mai departe, nu încetează să-mi spună cât de rău îi pare pentru suferința mea. Conversația continuă așa o vreme: eu încerc să mă rup de rolul de martir, ea încearcă să mă convingă că îi pare rău că sufăr atât de mult. Când, câteva luni mai târziu, mă sună și îmi spune că tocmai a terminat cartea mea, îmi țin respirația. Vocea ei este funebră, vine dintr-un loc rău. Mai întâi de toate, mă întreabă dacă ce am scris acolo mi s-a întâmplat cu adevărat. Întrebarea este formidabil de naivă: povestea este despre lucruri supranaturale și oribile, încerc să-mi imaginez ce a simțit bunica citind-o și crezând că este autobiografică. Ea îmi spune cât de tulburătoare a fost lectura pentru ea. Simt cum vine lovitura. Numai cineva care a suferit mult, ca tine, putea să scrie așa ceva. Bunica mea este o femeie încăpățânată, știu că n-am ce să-i spun ca să se răzgândească: va crede întotdeauna că am scris o poveste atât de sumbră pentru că sunt trans sau, cum ar spune ea, pentru că nu prea sunt în pielea mea. Îmi petrec următoarea jumătate de oră încercând cu disperare să o conving că povestea este pură ficțiune, că este literatură fantastică, că am inventat totul de la zero, că este un exercițiu de imaginație. Știu că n-am convins-o. Știu că în continuare va crede că în mine s-a rupt ceva, că sufăr. Poate are dreptate, poate punctul său de vedere, pe care eu îl consider distorsionat și arbitrar, nu e atât de departe de adevăr. Paranoia este contagioasă. Și, poate, este și ereditară.

Mă simt ca un test Rorschach, mă simt interpretat de privirile celorlalți în moduri imprevizibile pentru mine, nu mă percep ca ceva exact, mă simt făcut. Modul în care povestesc ce simt că aș fi se schimbă în funcție de interlocutor. Sunt eu cel care o face, dar nu am impresia că o pot controla. Ca să fie experiența mea inteligibilă pentru diferite persoane, simt că este inevitabil să schimb narațiunea care încadrează experiența în sine. Dar experiența este în același timp schimbată de narațiunea care o însoțește, iar această circularitate mă face evaziv față de mine însumi, incapabil să răspund la cea mai idioată și urgentă întrebare: cine sunt eu? Ceea ce naște întrebarea: cine îmi poate spune cine sunt? Eu nu pot, ar fi puțin cam recursiv. Dacă cineva are răspunsul, să vină în față.

Bunica mi-a spus că speră că în viitor o să scriu lucruri frumoase, luminoase, pline de speranță, înălțătoare. I-am spus că mă voi gândi la asta. Între timp, doamnxlor, iată paranoia.

***

[1]Habar n-am cine face parte din acest comitet fantomatic, care are rolul de a stabili dacă am acreditările necesare pentru accesarea carierei. Le reamintesc cititoarxlor și mie însumi că acesta din urmă nu are valoare juridică (acordul de confidențialitate repetă conceptul la nesfârșit, punând un miliard de precauții), dar este un instrument care face viața academică a persoanelor trans mai ușoară.

[2] Persoanele trans știu perfect la ce mă refer.

[3]Ce aș fi devenit? Aș vrea tare mult să știu, dar mă bucur că cineva din lumea asta știe, sau crede că știe.

***

Acest articol face parte din proiectul „Moving Borders” prin care ne-am propus traducerea în limba română a câtorva texte feministe și queer din italiană și germană. În plus, pentru a oferi vizibilitate literaturii feministe locale, câteva texte deja publicate în limba română pe platforma CUTRA au fost traduse în cadrul proiectului și vor fi publicate și în limba engleză. Proiect cultural co-finanțat de AFCN.