„Imagine progresivă în care apare o perucă” & „Portretul unui individ fluid”

de Raluca Mirea și Toma Ștefan
Ilustrații de Maria Iacob

Imagine progresivă în care apare o perucă

de Raluca Mirea 

 

Există o fereastră întunecată și adâncă cu care nu știu ce să fac și la care mă tot uit și de la care încerc să îmi întorc privirea. Stau și număr secundele și simt fereastra privindu-mă înapoi și în secundele care trec și tot trec îmi dau seama că nimic nu o să se întâmple cu fereastra. E o fereastră pe care nu știu să o închid, nu știu cum să sar peste gol, nu știu cum să mă prefac că fereastra nu există, că adâncul ăsta în timp și spațiu s-ar detașa de mine și ar cădea fără să lase urme. Și, de fapt, știu că am deja o urmă. Încerc să o închid și nu mă lasă, încerc să sar peste, îi testez constant adâncimea, testez cât de ușor aș putea să sar, mă uit uneori să văd dacă a mai rămas ceva înăuntru. Și sar peste și sar înapoi și din nou și din nou și las în urma mea ațe care se agață între ele și fereastra devine o rană care se coase singură, ca și cum asta ar fi așteptat, să dispară, și poate că alt rost al ferestrei nu va fi niciodată găsit. 

Sar peste lucruri pe care le-am cunoscut, pe care acum le privesc strâmb și nu le pot recunoaște, dar ele sunt acolo și le privesc și așa știu că ele au existat și că acum au ajuns așezate pe fundul ferestrei. Cunosc fereastra pentru că am locuit în ea și am trăit înconjurată de toate lucrurile care au rămas acum grele pe fundul ei. E un morman de haine aruncate pe un scaun de prin zilele în care te-am cunoscut. Apoi, fotoliul de lângă geam cu pernele moi albe cu puf și lângă ele tarabana pe care o găsisem pe casa scării, care pentru mine însemnase o continuare a unei legături cu mâinile mele pe care am pierdut-o rapid. Lângă același morman de haine amestecate sunt și hainele mele, frumos împăturite și aranjate pe rafturile de sub un copac adus din parc și folosit ca suport de umerașe. Hainele mele atunci erau importante și mi le cunoșteam foarte bine. Mai departe de ele, pe o podea, sunt așezate un craniu de sticlă, bucăți de oglindă aranjate în jurul unei eșarfe sclipitoare mov și o salteluță de yoga cu care am doar o amintire foarte clară în care mă rostogoleam pe ea, într-un timp în care apropierea fizică de o altă persoană nu însemna pericol. 

Pe fundul ferestrei sunt mormane de amintiri. Unele atârnă mai grele decat altele și sunt mai greu de văzut. Pe patul de lângă morman sunt eu în tricoul meu roșu. Tricoul meu roșu și eu privindu-te ca și cum ar fi prima oară când realizez că fețele noastre se pot schimonosi suficient până în punctul de a arăta plăcere. Fața mea atunci memora din ochi gesturile feței tale, curioasă dacă voi putea vreodată să le reproduc. În alt colț al ferestrei e o altă podea, pe care sunt puse o saltea și saci de dormit. Pe podeaua asta sunt din nou multe haine, e mașina de cusut la care am învățat să cos, sunt pereții pe care îi vopsisem albi și pe care apoi i-am zgâriat cu negru, e o oglindă în care am filmat de multe ori, în care am făcut poze de multe ori. În oglinda în care filmat de multe ori m-am și privit pentru prima oară fără să mă recunosc, și așa a rămas pentru mult timp. De atunci au trecut multe luni în care m-am privit în oglinzi fără să mă recunosc, și toate oglinzile ar trebui să fie aici, toate variantele feței mele care au continuat să se schimbe sunt în interiorul ferestrei.

Sar din nou peste fereastră, și din nou, și continui să mă uit pe fundul ei, ca un gest de ultimă recunoaștere a tuturor lucrurilor ăstora, înainte să le las să dispară. Și sărind, mă întreb oare câte moduri posibile de a da din cap pot să găsesc, câte moduri de a strâmba din nas, câte moduri de a arcui colțurile gurii, câte moduri de a râde. Cât de disciplinat le pot organiza și imita, până când orice semnificație a lor se pierde, până când nu mai recunosc în ele nimic specific mie. Într-un alt colț al ferestrei sunt eu într-o baie zâmbind și căutând constant alte feluri de a zâmbi, până când mușchii feței mele recunosc ceva familiar pe care să-l pot păstra. Nu găsesc și continui să caut alte feluri de a zâmbi, până când obosesc și nu mai disting între zâmbet și încruntare. Tot în fereastră e o stâncă și sunt și eu, care alerg spre ea și mă așez, țin în mână o portocală și o arunc spre voi și încep să alerg iar și râd foarte tare și aproape cad pe iarbă. Râd foarte tare și, sărind peste fereastră, mă privesc râzând și mă opresc, ceva din mine nu poate să înțeleagă de ce portocala, stânca, iarba și eu râzând trebuie să rămână toate pe fundul găurii, continui să sar și, cu fiecare săritură, fereastra se mai închide. 

Din fereastră rămâne un fel de crăpătură mai luminoasă, se mai văd doar gesturi suspendate în aer și fără context. E din nou fața mea, care începe să îți execute gesturile la o comandă subtilă și specifică și tot șirul senzațiilor mele anterioare se rupe, fața mea se schimbă în a ta, dintr-o amintire în care eu nu mă mai văd, eu nu mai sunt nicăieri. În alt colț luminat al ferestrei sunt mușchii înțepeniți ai feței mele, eu încercând să îmi amintesc felurile în care obișnuiam să mi-i așez și să mi-i mișc, și nu reușesc, continui să îmi schimonosesc fața în încercări. 

Crăpătura e o cameră de așteptare, în care orice se întâmplă se transformă, o cameră fără memorie, dar cu ecou. E o cameră în care tot găsesc fărâmițe de timp și în ele las toate lucrurile care trebuie să se mai întâmple, dar care nu au însemnătate și nu trebuie cărate. Lucrurile care nu trebuie cărate și care se transformă foarte rapid sunt țipete care se schimbă în asurziri, apoi în rușine, sunt pași repetați obsesiv spre același punct de care trecusem demult, care se schimbă într-un mers relaxat, sunt contorsionări de gânduri în tipare străine, pe care nu le înțeleg, și mereu se schimbă până când se lărgesc și cad. Ecourile sunt valuri de amorțeală, sunt bătăi puternice de inimă care încă se potolesc, sunt câțiva fluturi rămași să își zbată aripile dedesubtul pielii buzelor mele, sunt vibrațiile corpului meu de la efort, sunt câțiva mușchi care își amintesc că au fost mult timp înțepeniți – sunt dureri nelocalizabile, care continuă să se piardă. 

E o fereastră care a fost nelocuibilă și pe care am părăsit-o. E o fereastră care se mai deschide întâmplător și de care nu mă mai tem la fel de tare, care e la fel de adâncă, dar în care nu a mai rămas aproape nimic și, atunci când din întâmplare se deschide, se și închide singură înapoi. Acum e conștientă de ea însăși, se știe goală și fără însemnătate.  

Acum sunt în afara ferestrei și e lumină, valuri de apă vin să spele rana, iar eu mă descalț și îmi clătesc picioarele înainte să încep să plutesc. Apa nu mă îneacă, nu are nici gust sau miros. Eu devin ușoară și ce mă împinge înainte sau în sus sunt încrețituri de apă, care pocnesc și se răsfrâng pe linia spatelui meu. Sunt contracții și relaxări, atent așezate și orientate, eu știu acum că pot să mă las în voia lor, că pot pentru un timp să nu mă împotrivesc. Efortul adunat din sărituri se disipă și ecourile se pierd în apă. E un fel de detensionare completă pe care o învăț în momentele astea, doar ascultând pocniturile de apă, și observ cât de departe mă duc și cum. Pocniturile nu sunt zgomotoase, sunt înfundate și blânde. Sunt împingeri grijulii în tălpi și dedesubtul capului, e un fel de plasă care se formează din întâlnirea unei împingeri cu cealaltă și mă poartă tot înainte și spre suprafață. 

Nu e niciun moment de nemișcare, nu e nicio pauză, încerc pentru un timp să anticipez mișcările apei și mereu greșesc, și mă opresc din încercat. Mă opresc, ascultând și plutind. Ușor, degetele mele se umplu de lumină și se întind, îmi trag genunchii spre piept și îi mânjesc în aceeași pată de lumină. În jurul meu apar și alte pete și încerc să mă tăvălesc cât de adânc pot în ele, acum devin din nou grea și cu fiecare parte a corpului meu mânjită de lumină mă întind tot mai mult, și mă mut dintr-o pată în alta, până ajung într-un dans plin de sete de dezordine și căldură. Ochii îmi sunt purtați și ei în dezordine, uneori se ating încrucișați în spatele capului, din întâmplare sau greșeală. Alteori prind frânturi din ce a mai rămas din fereastră, care e undeva jos, departe, se tot deschide și închide și ce reușesc să văd sunt bile de jonglat rotindu-se în aer și o perucă albă. Îmi continui dansul în dezordine și întinderi de degete, picioare, coaste și față, până când ajung într-un loc care se simte ca o suprafață netedă și uniformă. Devin din ce în ce mai grea și plină de lumină, mișcările mele  treptat încetinesc, sunt mai ample și voluptoase. Îmi continui dansul până când toate suprafețele din jurul meu iau forma mea prin atingere. Rămân suspendată în mișcări circulare și calde care au încetinit deja, iar acum își păstrează ritmul. 

Acum mă pot uita în jur și totul are forma mea, iar în jos văd prin straturi nenumărabile de apă o rană care aproape s-a închis, își pregătește cu răbdare cicatricea. Ațele se adună și se strâng într-o îmbrățișare.

 

Portretul unui individ fluid

de Toma Ștefan

 

Este bine să știți că citind acest text veți găsi menționări ale autovătămării și ideației suicidare.

 

Dacă aș sta în fața unui șevalet cu un canvas alb ca luna, nu aș putea să-mi pictez portretul. Primul motiv pentru care nu aș putea, ar fi faptul că nu am pictat niciodată. Dar în realitate, nu am cum să mă surprind pe mine, o persoană în continuă schimbare, pe un simplu material. În fiecare zi în care mă trezesc, în oglinda mea se uită o persoană diferită la mine. Ce aș putea să fac e să opresc în timp o versiune de-a mea și să o capturez într-un tablou, dar ar fi prea oribil. Ar fi condamnat la o existență cruntă și simplă, lipsită de realitate, întemnițat între fibră și acrylic. Dacă mi-aș tăia mâinile și aș arunca cu sânge pe canvas, ar fi portretul perfect, întrucât sângele meu este aproape echivalent cu eul meu imaginar. Eu pe o bucată de fibră albă aș fi o pasăre prinsă într-o colivie, fără formă de scăpare. 

Ca să scap de mine trebuie să trec prin mine mai întâi, să gust din imaginarul meu. Când mă arunc în râul învolburat ce străbate întunericul din sinele meu, simt că mă înec prima dată. Nu știu să înot, nici în dimensiunea reală, dar aici în imaginar e mai simplu. Trebuie să-mi accept sinele și să las torentul de apă să mă conducă spre malul meu, unde voi afla totul. Apa e plină de mâl și alge și se prinde de corpul meu de parcă este o lipitoare însetată. Cum pot transpune așa ceva într-un portret, și mai mult, doar râul meu imaginar este atât de straniu și nefiresc.

Toată lumea are un echivalent interior pentru imaginar, un fel de grădină a edenului proprie. Totul se află în străfundul sufletului, unde numai purtătorul său poate atinge acest spațiu idilic. Tind să cred că ea se poate modifica în funcție de trăirile fiecăruia. Chiar dacă două persoane trec printr-o întâmplare asemănătoare. Este un spațiu care trebuie străbătut și înțeles de fiecare. Nu este ceva ce poate fi modificat, are strânsă legătură cu identitatea fiecăruia. Ca să ajungi să te cunoști pe tine însuți, trebuie să străbați acest spațiu în toată întregimea sa. Nu vei ști niciodată când vei termina de explorat, întrucât această grădină ești chiar tu, în continuă schimbare. Este eul tău, într-o formă tangibilă numai ție, existent în imaginarul propriu. 

Mi-a luat mult timp să înțeleg acest loc existent în interiorul meu și încă nu îl pricep în totalitate. Când l-am descoperit, m-am simțit de parcă eram Adam când a pășit prima oară în realitatea umană și a părăsit Grădina Edenului, însă a fost diametral opus. Nu am înțeles la început de ce am așa ceva în mine. Am crezut că este un parazit în subconștientul meu, sau o iluzie creată de mintea mea „bolnavă”. Dar în timp, am acceptat acest cadou al minții. Prin explorarea lui am ajuns să mă înțeleg, să accept aspecte despre mine. Inițial, am crezut că este o pădure neîmblânzită. Curând am acceptat faptul că eu, în esența mea, sunt un om  impulsiv și schimbător. În această pădure neîmblânzită am descoperit esența meu, lucrul ce mă definește ca persoană. 

Râul este direct proporțional cu mine, nu trebuie să lupt și să mă zbat contra lui, trebuie să-l primesc și să-l apreciez, căci apa sa se va schimba odată ce încep să mă înțeleg. Apa străbate tot imaginarul meu interior. În liniștea nopții, pot chiar auzi șoaptele minții mele emanând din curenții ei, iar acum, dacă mă arunc adânc în ea, îmi pot simți gândurile cum îmi mângâie fața. După ani în care m-am luptat să frâng acest râu, i-am înțeles în final importanța. Râul sunt eu, iar eu sunt râul – cliché, dar așa este. 

Prima dată când m-am aruncat în el, am simțit că mă voi îneca. Curentul era atât de puternic, iar gânduri nu aveam, pentru că simțeam fiecare zvâcnire a sufletului și a corpului meu. Era complet straniu. Într-un episod lung de furie interioară, am încercat să schimb sensul râului, chiar să-l sec. N-am reușit, însă prin eforturile mele am reușit să dau naștere unui nou loc. Un loc ce servește acum drept amintire pentru acceptarea mea. Este un simplu dig, al unei familii de castori. Cumva, simbolizează încercarea mea zadarnică și acum îmi deservește drept semn al acceptării mele. 

Prin urmare, existența mea este una maleabilă, râul meu interior este doar o proiecție sinceră a eului meu în imaginarul intim. Iar când ești un individ atât de intangibil și existent doar sub formă de rouă, cum te poți exprima prin halca de carne împrumutată? 

Cel mai mare păcat al umanității nu este păcatul primordial, ci „cadoul” pe care îl primim de la Creatoarx imaginarx, care presupunem că ne veghează. Corpul este o temniță a existenței. Când sinele tău e precum un râu umflat de ploaie ce a avut nenumărate victime, este și mai greu ca sinele tău să se accepte și să se aclimatizeze. În realitatea umană, fie putem dispera constant, în speranța că într-o bună zi ne vom înțelege, fie ne putem prinde de noi înșine și să ne aruncăm conștiința în cascadă, în speranța că va ști să înoate. Sau poți rămâne într-un limbo etern. Am recurs la toate metodele create de propria mea minte și, în continuare, îmi deservesc pedeapsa eternă de a trăi între două planuri ale existenței. Înțeleg, dar nu pricep, exist și nu. Cogito, ergo sum, dar ce se întâmplă când gândesc prea mult și ajung la anumite concluzii fioroase, care îmi umplu plămânii de apă? 

Aveam 15 ani când m-am uitat în oglindă și, pentru prima dată, cel care se uita înapoi la mine era un străin. Târziu – ar fi trebuit să-mi fi dat seama mai devreme că în mine există mult mai mult decât o grădină a Edenului extrem de metaforică. A nu înțelege te face să devii cel mai mare străin. Eu nu înțelegeam de mult timp cum persoanele de același gen cu al meu se acceptau. Iarba grădinii mele era cea mai ofilită și scorojită, iar grădinile celorlalți străluceau. Cum înoți fără să te îneci, dacă nici nu știi să înoți sau să înțelegi? Ce poți face să înțelegi? Cum poți să înțelegi dacă ești diferit? La 15 ani am aflat despre străinul din oglindă, grădina trăirilor și cum imaginarul tău te poate face să te simți captiv. O captivitate în străfundurile minții va fi mereu una dintre cele mai mari pedepse. Cătușele imaginare sunt mult mai greu de rupt decât cele reale. Neînțelegerea sinelui te poate condamna la o pedeapsă pe viață. Cel mai rău este că tu ești vinovatul, judecătorul și avocatul tău propriu în această încăierare imaginară cu conștiința ta.

La 15 ani, m-am condamnat la singurătate, pentru că nu mă acceptam pe mine însumi și nici nu percepeam de ce râul meu nu are același traseu cu persoanele de același gen cu mine. De ce râul meu nu curgea prin aceleași lăcașe mentale alocate pentru feminin. Asta devenise căința mea constantă și motivul încarcerării mele. Nu pot fi diferit, trebuie să fiu conformist ca să mă accept și să pot participa în societate – asta era crima pentru care eram pedepsit. De ce mie nu îmi place corpul meu, cu toată feminitatea sa? De ce mie îmi este greu să îmi placă cum arăt? Toate aceste întrebări îmi îngreunau sentința. Ajungeam să mă uit în fiecare zi în oglindă, în speranța că voi înțelege, însă reflexia mea îmi arăta doar un simplu pușcăriaș, condamnat de propriul sine.

Un an am petrecut în această temniță, un loc aflat tot în subconștientul meu și care, în același timp, îmi fereca grădina de mine însumi. Primul gând benefic pentru eliberarea mea l-am avut când am înțeles că nu este vina mea că mă percep în felul ăsta. Nu eram vinovat de felul în care m-am născut, ci de orbirea față de propriul meu sine. Este „natural” să nu îmi placă construcția mea feminină, pentru că sinele și grădina mea nu erau niște entități feminine. 

Din închisoare am fost trimis direct într-un proces crunt de reabilitare. Am fost scos forțat din strânsoarea confortabilă a disprețuirii de sine și aruncat în râul sălbatic. Prin acest simplu gest de acceptare am dobândit acces la partea cea mai intimă a minții mele, însă lupta nu era nici pe departe terminată. Sâmburele înțelegerii fusese plantat de mine, iar el urma să crească în pădurea neatinsă, de care încă am grijă.

Nici după 4 ani nu am reușit să fac un pas real spre afirmarea eului în lumea tangibilă, însă am avut destul timp să îl cunosc în fiecare detaliu. I-am aflat numele, ce îi place cu adevărat să facă și cum se comportă cu adevărat. A reușit să iasă într-un final la suprafață, să simtă aerul plin de gaze de eșapament și să vadă lumea umană. E de parcă eul meu vechi˛– cel lipsit de comprehensiune, care ce nu înțelegea ce este în neregulă cu el – s-a îmbinat cu entitatea mea interioară, cea adevărată, ce se ascunsese atâta timp de mine, formând o persoană concentrică, ce înțelege.

Deci, care e concluzia? În emisfera imaginară a propriului sine, există o grădină mirifică croită după propriul plac subconștient, asupra căreia nu avem control. Ea poate fi accesată prin simplul act al gândirii, însă această metodă nu ne dă acces complet. Pentru a pătrunde în toată existența ei, e de trecut prin multiple etape de înțelegereii a sinelui. Grădina nu este doar un refugiu pentru conștiință, este o versiune a sinelui perfect, este fauna pe care acesta o cultivă în interiorul nostru. 

Așadar, autoportretele sunt zadarnice, pentru că niciodată nu vor reprezenta mai mult decât o formă capturată într-un moment, care în secunda următoare sfârșitului său devine absolut insignifiant, pentru că deja diferă de silueta capturată.

***

Acest text face parte din proiectul „Autoetnografii periferice – ateliere de scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a trei serii de ateliere cu moduri diferite de abordare a scrierii feministe. Textul de față face a fost realizat în grupul Scriere experimentală/ dincolo de genurile literare, facilitat de Alini Medoia.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.